Posts Tagged ‘teatru’

Umblă vorba prin târgul Internetului că pe masa mult prea nerespectabilor noștri parlamentari – care atunci când nu ocupă locurile comfortabile din Senat ori din Camera Deputaților stau cu jaluzelele de mii de euro trase la geamuri, sperând să nu apară DNA-ul – a apărut un proiect de lege care plănuiește să trateze cărțile exact ca pe țigări și pe băuturile alcoolice. Mai exact, această nouă inițiativă, purtând batjocoritoarea și totuși ironica denumire de „timbru cultural”, reprezintă o acciză introdusă în prețul inițial al unei cărți. De ce? Pentru că de-aia, că așa vor ei. Dar stați liniștiți, că nu doar cărțile sunt vizate. Conform celor de la Adevărul, această acciză cuprinde orice activitate culturală, de la literatură până la piese de teatru, concerte, filme și divertisment, „în scopul protejării şi conservării moştenirii culturale, dezvoltării creativităţii contemporane și promovării valorilor culturale”. Dacă această ultimă frază v-a derutat și vi se pare că nu are absolut nici o treabă cu contextul…înseamnă că nu sunt singurul care crede asta și cel mai probabil este o aberație colosală. Deoarece este absolut normal să protejăm cultura, să conservăm moștenirea culturală și să dezvoltăm creativitatea printr-o majorarea semnificativă a prețului a tot ce înseamnă activitate culturală, conform logicii și raționamentelor celor care ne conduc.

Recitind articolul-sursă postat anterior, am senzația că regăsesc genul de situație la care, probabil, până și Caragiale ar fi în stare să spună „gata, până aici, eu nu mai pot cu ăștia!” Și, într-un fel, l-aș înțelege. Să analizăm puțin situația. Ne aflăm în România anului 2015, secolul 21, conform calendarului unanim acceptat. Suntem un stat membru al Unuinii Europene de 8 ani de zile, facând parte dintr-o alianță diplomatică de o importanță deosebită la nivel global, împărțind drepturi egale cu oameni din state civilizate ale elitei occidentale. State care investesc anual sute de milioane, poate chiar miliarde de euro în educație și în sistemul de învățământ, străduindu-se din greu să faciliteze cât mai mult cu putință accesul la informație, la cultură și îndemnând la o gândire deschisă, rațională și eficientă, specifică unei ere ce se dorește a fi a progresului științific și a bunăstării sociale. Analizând situația tipică jumătății vestice a Europei și transpunând-o pe plan intern, constatăm o înțepătoare antiteză între două lumi ce par la ani lumină una de cealaltă. Ne regăsim într-un impas atipic unei lumi normale, cu mai bine de jumătate din elevii absolvenți de liceu regăsindu-și sudoarea muncii sutelor de ani a părinților, bunicilor și străbunilor, dacă ar fi să-l parafrazez pe Arghezi, undeva sub nota 6. Calificativ destinat cândva acelora care, până acum vreo nouă-zece ani, erau ultimii paria ai societății, cei care nu aveau idealuri prea înalte în viață și care se mulțumeau cu un statut relativ decent. Faptul că mai bine de jumătate dintre absolvenții de liceu din fiecare an se condamnă unui viitor fără perspective prea plăcute, alegând să își lase destinul în voia sorții dincolo de granițele carpato-danubiano-pontice. Paradoxal, aceeași soartă o au și cei pe a căror soartă post-examinală scrie „Admis”. Iar în aceste condiții, singura soluție aleasă pentru sporirea lecturii în rândul tinerilor, un grad de promovabilitate decent și progrese în rândul educației și intelectualizării tinerilor este…majorarea prețului pentru activitățile creative și intelectuale, desigur!

Din câte am înțeles, majorarea nu va fi una substanțială, ci se va încadra „de la 2% din preţul de vânzare al cărţilor la o valoare forfetară de 1 leu”, conform comunicatului de presă emis de Editura Polirom și preluat de Adevărul. Totodată, beneficiarii acestei noi taxe vor fi  „uniunile şi organizaţiile de creatori, dacă îndeplinesc, cumulativ următoarele condiţii: a) desfăşoară activităţi în domeniile literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment şi au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică; b) minimum 90% dintre membrii acestora sunt titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe”. Altfel spus, uniunile de scriitori. Genul de oameni care scriu mult și care nu spun mai nimic. Acei scriitori postmoderniști a căror contribuție în cadrul literaturii române este aproape nulă. Oamenii de care nu se aude nimic și care, cel mai probabil, sunt elogiați de către un foarte restrâns cerc de persoane, datorită operelor ambigue și inexpresive pe care le promovează cu atâta mândrie, ca o dovadă a superiorității lor inegalabile. Bine, importantă nu e suma, cât gestul în sine. Acum întrebarea firească este următoarea: oare deținuții noștri, cei mai academici pușcăriabili din Europa secolului 21, vor beneficia de această taxă pe aberațiile pe care le scriu (sau care sunt scrise în numele lor)? Stați liniștiți, asta nu se va întâmpla. Conform aceleiași edituri precizate anterior, „Primii afectaţi de mărirea produsă de TL vor fi cititorii, părinţii şi elevii (timbrul se va aplica şi culegerilor şcolare), deci principalii consumatori de cultură şi de literatură”. Categorie în care cei amintiți anterior nu prea se încadrează.

Să revenim puțin la valoarea monetară a timbrului, care poate părea o enigmă. Cum poate un leu în plus să constituie un asemenea impediment major în calea culturii pentru oamenii obișnuiți? Parafrazând articolul-sursă, timbrul cultural va trebui achitat în avans în cadrul unui tiraj de cărți. Acel tiraj poate să se vână în 3 luni sau în 4 ani, editura neavând garanția că va reuși să își recupereze banii investiți în achiziționarea respectivelor cărți. Acum înmulțiți un leu, poate chiar 2 lei, cu un tiraj de vreo câteva mii de exemplare (asta în cazul unei singure cărți, dar puteți să adăugați și vreo câteva zeci de opere diferite) și calculați totalul. Acel total nu reprezintă valoarea cărții, ci doar suma care va ajunge către cei amintiți anterior. Asta ar însemna, automat, o expunere semnificativ redusă a cărților, de teama unei semnificative pierderi (având în vedere că România e cam la coada clasamentului european în ceea ce privește consumul de cărți la nivelul întregii populații). Pierdere pe care cei din uniuni nu o vor simți deloc, ba dimpotrivă. Dar stați liniștiți, treaba asta cu 2% se aplică doar la cărți și la filme. La concerte și teatru e vorba de 5%.

Pe lângă faptul că, într-un timp foarte scurt, cărțile și, în general, toate activitățile culturale vor fi la același nivel decadent alături de țigări și băuturi alcoolice (și prostituate, cel mai probabil), aștept cu maxim interes campaniile anti-citit, în care cetățenilor frumoasei noastre țări să le fie explicate, cu lux de amănunte, efectele dăunătoare ale consumului de cărți, teatru și muzică asupra organismului și dezvoltării cognitive, precum și pedepsirea aspră cu ani grei de închisoare pentru trafic de cărți. De unde pedeapsa celor în cauză va fi redusă tocmai prin…scrierea unor cărți. Campanii ample de informare, fluturașe cu „cititul dăunează grav sănătății”, centre de dezintelectualizare, cititorii anonimi, actori grăbiți, povești ale celor care, după ani de zile, au renunțat la dependența lor, și toate acestea datorită puterii mistice și infailibile a magicului, divinului timbru cultural. Drept pentru care le mulțumesc enorm respectabililor din Parlament care au venit cu o asemenea idee deosebită pentru stimularea culturii pe plaiurile noastre. Caragiale, te salut cu respect!

Apropo, când vedem și noi un impozit pe maneliști, jocuri de noroc și cancanuri?

Anunțuri

Cu toții știm că românilor le place să râdă. Indiferent de situația socială, profesie ori gradul de educație, umorul a fost și este până în zilele noastre un element definitoriu al poporului nostru. De la celebrele comedii ale lui I.L. Caragiale până la emisiunile de satiră și umor întâlnite la televizor sau pe Internet, râsul ne menține sănătoși și ne păstrează la o oarecare distanță de nebunie totală, într-o societate românească al cărei nivel social lasă foarte mult de dorit. Desigur, o cauză fundamentală a situației în care se află România zilelor noastre o constituie, fără îndoială, perioada comunistă. Acele câteva decenii dezumanizante pentru peisajul românesc al secolului al XX-lea, în care oamenii nu mai aveau drepturi de opinie, posibilitățile erau extrem de limitate, iar speranțele unei vieți mai bune apăreau doar sub forma unor utopii la care nu toată lumea avea acces. În aceste condiții, apare o întrebare firească: oare mai aveau oamenii timp să râdă în acele vremuri? E greu de crezut că nu râdeau deloc, altfel ar fi luat-o razna de-a dreptul. Dar dacă oamenii râdeau, cum se întâmpla asta? Era permis umorul într-o societate atât de mohorâtă? De obicei, o asemenea libertate are și pericolele ei. Se făceau glume împotriva partidului? Se lăsa cu arestări, cu cenzură, cu amenințări? Dacă da, cine își asuma astfel de riscuri? Și dacă existau, totuși, astfel de persoane, de ce se încumetau unui astfel de risc? Oare ce anume îi împiedica să se teamă de repercusiuni?

Pentru un tânăr de vârsta mea, născut la suficientă vreme după evenimentele din 1989, respectiv, 1991, trăind într-o societate în care fenomenele de umor și satiră nu mai au nici un fel de limite, aceste întrebări constituiau adevărate enigme. Auzisem ceva zvonuri despre bancurile cu soții Ceaușescu, șoptite pe ascuns de teama Securității, precum și tot felul de glume care circulau pe întreg teritoriul țării, însă nu era suficient. Trebuia să existe ceva și dincolo de aceste manifestări taciturne și rezervate. Moment în care, absolut întâmplător, TVR mi-a oferit răspunsuri prin intermediul unui documentar din seria „După 25 de ani”, intitulat „Puterea râsului”. Prilej cu care am aflat de o mișcare de o amploare semnificativă pentru țara noastră, care avea să pună bazele Revoluției din 1989: umorul studențesc.

Documentarul prezintă în detaliu peisajul umoristic studențesc din era socialistă, prezentând avantajele și dezavantajele studenților în războiul rece al unei generații mult rebele împotriva unui sistem manipulator și foarte strict. Materialul cuprinde, printre altele, mărturisiri ale membrilor unor cunoscute trupe de teatru din anii ’80, precum Divertis, Arh, Geof ori brigada ASE, unul dintre cele mai renumite grupuri de umor studențesc ale vremii. Astfel aflăm cum, prin intermediul unor metafore subtile, precum și printr-un curaj extraordinar, neavând nimic de pierdut, tinerii au ales una dintre cele mai nobile metode pentru a învinge un sistem care nu îi reprezenta. Desigur, aceștia aveau de înfruntat rezistența puternică a cenzurii, având scopul precis de a „corecta” anumite elemente „nepotrivite”, care nu trebuiau în nici un caz să fie spuse pe scenă, în fața publicului. Însă de foarte multe ori, cenzura impusă se dovedea a fi mai amuzantă decât textul original, oferind numeroase momente comice pentru publicul care înțelegea intervenția „din afară” în cadrul textelor. Alteori, studenții se dovedeau mereu a fi foarte abili, introducând în scenariu glume care știau că vor fi cenzurate pentru a atrage atenția de la poantele pe care le doreau cu adevărat în spectacol. Alteori, în fața unui text relativ banal, precum „Iarna pe uliță” a lui George Coșbuc, interpretarea studentului oferea o cu totul altă viziune, o referință acidă asupra modului de trai dificil din România comunistă. Astfel, glumele circulau, de la participanții din sală ajungând la rude, prieteni, vecini și așa mai departe, punând bazele mișcării din decembrie 1989.

Elementul surprinzător al acestui documentar constă în apariția celor doi șefi ai comisiilor de cultură a UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România), Cornel Dumitriu și Mircea Ursache. Altfel spus, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc în perioada sa de glorie. O inițiativă interesantă, menită să ofere un suflu obiectiv documentarului prin acordarea dreptului la opinie ambelor părți implicate în această mișcare, oferind totodată un răspuns numeroaselor acuzații aduse asupra sistemului. Studenți cu examenele ratate, amenințați, eliminați, exmatriculați și chemați la Securitate pentru interogatorii, spectacole întrerupte și trupe desființate cu forța. Prilej cu care descoperim anumite compromisuri pe care membrii cenzurii erau nevoiți să le facă, uneori în ciuda voinței lor. Totodată, o apariție deosebită în acest material o constituie Angela Filote, ambasadorul Uniunii Europene la București. Care, în perioada studenției, a făcut parte din celebra Brigadă ASE din București.

Felicit postul TVR pentru inițiativă. De asemenea, doresc să mulțumesc tuturor celorlalte posturi de televiziune pentru că nu au avut nimic mai bun de oferit în acea seară. Motiv pentru care am reușit să găsesc, în mod absolut întâmplător, acest documentar. Pe care îl puteți accesa cu un click pe link-ul de mai jos. Asta din cauză că site-ul televiziunii naționale nu oferă un cod embed pentru a-l afișa direct aici. Vă doresc vizionare plăcută și sper ca, în spatele momentelor comice, să descoperiți acea doză de nebunie frumoasă a unor tineri care n-au avut nimic de pierdut, pentru ca noi să avem astăzi totul de câștigat.

După 25 de ani – puterea râsului