Posts Tagged ‘taximetrist’

*Avertisment: articolul conține spoilere. Și nu de-alea de la mașini. Dacă ați văzut deja serialul (probabil l-ați văzut, acesta fiind, cel mai probabil, motivul pentru care vă aflați pe această pagină), rândurile de mai jos vor fi o simplă opinie a unui adolescent.

** Sursa foto: facebook.com/serialul.umbre

După cum cel mai probabil ați aflat deja, în special consumatorii săptămânali de producții HBO și nu numai, primul sezon din serialul „Umbre”, adaptarea serialului australian „Small Time Gangsters” în societatea românească a luat sfârșit, lăsând în urmă câteva enigme. A fost oare finalul potrivit? Și-a meritat serialul cele 40 de minute de timp în grila de programe HBO? A reușit scenariul să fie mai mult decât niște înjurături gratuite puse pe sticlă? A scos Cobileanski niște cadre ceva mai creative decât eterna cameră tremurândă? A reușit Pavlu să treacă dincolo de Văru’ și să fie un badass convingător, de ținut minte? A existat o oarecare dezvoltare a personajelor de-a lungul celor 8 episoade? Merită serialul un sezon al doilea? Și cel mai important, a reușit serialul să își depășească condiția? Să o luăm pe rând.

A fost finalul potrivit? Da și nu. Să ne amintim pe scurt ce s-a întâmplat. Relache află că fie-sa, Magda, e gravidă cu băiatul Căpitanului. Moment în care cercul vicios se completează. Personajul principal află că planul lui de a părăsi lumea interlopă este acum imposibil de realizat și se vede pus în punctul de a alege: fie îl omoară pe mafiot (așa cum cadrele cu Relu ținând în mână acel briceag în timp ce îl aștepta pe Căpitan o sugerau), fie își acceptă soarta și îmbrățișează resemnarea. După câteva minute, Relu bagă briceagul în buzunar. Probabil are de gând să îl omoare cu mâinile goale. Și exact în momentul critic, unde suspansul era în elementul lui…sfârșit. Ecran negru și muzica Alexandrinei pe fundal. Un final brusc, așa cum a fost în toate cele opt episoade. Probabil neașteptat, având în vedere că era, totuși, ultimul episod, însă ușor controversat. Probabil misterios, însă, de fapt, nu face altceva decât să sugereze deznodământul, fără a-l oferi „pe tavă”. Pentru că da, privind din perspectiva mea, serialul acesta a avut un sfârșit. Întreaga scenă finală, de la aflarea veștii de către Relu și Gina și până la momentul de pe holul spitalului constituie o metaforă a resemnării. Finalul gravitează în jurul acestei idei, de împăcare cu prezentul tăios și neverosimil și acceptarea unei vieți dezolante, pe care fiecare o privește dintr-o perspectivă diferită. Relu, din ucigașul cu sânge rece, se vede nevoit să renunțe la conduita criminală, intimidantă. Căpitanu’ alege o abordare ceva mai relaxată, mai distantă, mai jovială, aducând un plus de comedie neagră poveștii și ascunzând, de fapt, o dezamăgire cruntă pentru fiul său în care și-a pus toate speranțele. Magda renunță la cinismul care o caracteriza. Tedy, fiul Căpitanului, așa-zisul intelectual care ascultă Verdi în taxi, observă ce înseamnă cu adevărat viața, dincolo de operă și cultură. Pe scurt, toți devin niște…exact, umbre. Asemeni acelei societăți pe care o portretizează.

Reluând întrebarea pe care am adresat-o la începutul paragrafului, aș spune că a fost finalul potrivit. Deși nu neapărat cel pe care majoritatea îl doreau. Iar având în vedere că publicul e cel care trebuie să fie mulțumit, nu știu dacă e tocmai optim. Acum probabil că mulți ar putea să spună că finalul este asemănător cu cel al serialului după care „Umbre” a fost adaptat. Ceea ce mi se pare firesc, având în vedere că reflectă aceeași societate. Iar într-o astfel de societate nu există final fericit. Există doar angoase și ambiguitate. Dintr-o asemenea lume se evadează într-un singur fel. Unul nu tocmai prielnic.

Și-a meritat serialul cele 40 de minute în grila HBO? Aș spune că da. Serialul a beneficiat de foarte multă atenție în mediul online, fapt care mă face să cred că audiențele HBO de duminică seara au înregistrat numere ceva mai mari decât de obicei. Majoritatea recenziilor după fiecare episod erau pozitive, impresia generală fiind că episodul „a livrat”. Având în vedere acestea, e posibil ca undeva, în studiourile HBO Europe, cineva să plănuiască un eventual sezon al doilea. Finalul pe care l-a oferit primul sezon oferă o mulțime de posibilități.

A reușit scenariul să fie ceva mai mult decât niște înjurături gratuite puse pe sticlă? Pe alocuri, da. Per total…a încercat. Se vede că Bogdan Mirică și-a dat silința să scoată ce-i mai bun și să capteze în detaliu atmosfera și limbajul adecvat societății pe care o ilustrează. În ciuda eforturilor, nu de puține ori dialogul a părut relativ forțat. Nu știu dacă e neapărat datorită prestației actorilor, care deveneau uneori mecanici atunci când trebuiau să livreze o înjurătură, nereușind să sune autentic, natural, sau dacă e de la scenariu. Din câte am văzut, în astfel de cercuri nimeni nu face o pauză lungă sau să schițeze vreo grimasă neobișnuită înainte de o înjurătură. Face parte din context și păstrează cursivitatea în vorbire. Cam asta ar fi de rău. În rest, numai de bine. Dacă ar fi să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului, aș spune că scenariul este în regulă. Pe alocuri, există chiar vreo câteva sclipiri, așa cum am menționat anterior. Mirică reușește să strecoare în scenariu câteva momente memorabile (un exemplu elocvent ar fi dialogul din taxi dintre nea Puiu și Teddy, discuția de la masa de poker sau monologurile ale lui nea Puiu) și punchline-uri care să accentueze componenta de comedie neagră a serialului. Pentru mai multe detalii despre câteva replici de referință din serial, despre acele momente care „au spart”, vă invit să citiți articolul lui Cristi Mărculescu, intitulat „Serialul Umbre îți poate îmbunătăți vocabularul și viața intelectuală”.

A scos Cobileanski niște cadre ceva mai creative decât eterna umbră tremurândă? Cu siguranță. Cu „Umbre”, moldoveanul a demonstrat că are stofă de regizor. Contrastul dintre lumini și umbre a fost folosit în mod inteligent, surprinzând această lume decadentă, care pare să nu doarmă niciodată. De asemenea, am apreciat decizia de a insista pe cadre apropiate, pentru a accentua relația dintre privitor și personaje, în special în momentele intense ale serialului. Dacă ar fi să enumăr câteva dintre cele mai interesante artificii regizorale, aș alege scena în care Relu își testează pistolul pe un felinar public, minunata scenă apărută de nicăieri în care turcul zboară pe geam direct pe Loganul lui Relu, speriind-o de moarte pe Gina, scurta secvență de tranziție cu Bucureștiul prezentat pe muzica lui Verdi, chiar înainte de dialogul menționat anterior și, nu în ultimul rând, momentul asasinării din pădure, întâlnit în ultimul episod (filmat isteț, de la distanță, pe semi-întuneric, astfel încât să lase loc de presupuneri și de incertitudini). Evident că nu am scăpat de camera tremurândă, pe care tânărul regizor moldovean o folosea în scenele de acțiune, pentru a accentua conflictul și toată drama pe care acesta o provoacă. Acolo unde se cuvine, de altfel, să fie folosită o astfel de tehnică și unde parcă nu deranjează atât de tare. A, și să nu uit de coloana sonoră foarte bine aleasă. Nu știu dacă e meritul regizorului sau al vreunei echipe de producători, însă cine a gândit melodiile folosite la sfârșitul fiecărui episod merită aprecieri. De la „Ploaie în luna lui Marte” a lui Nicu Alifantis, până la „Ego nr. 4” a trupei Luna Amară și piesa Alexandrinei din episodul final, alegerile s-au dovedit a fi extrem de inspirate. Da, știu…și acea manea psihedelic-progresiv-hipsteresc-parodică a lui Andrei Dinescu, pe care tot Internetul românesc o căuta cu înverșunare după episodul al cincilea.

Relu

Relu, în ipostaza de recuperator „versat”

A reușit Pavlu să treacă dincolo de Văru’ și să fie un badass convingător, de ținut minte? Aș fi spus că da…până la ultimul episod. Penultimul, de fapt. De-a lungul a șapte episoade, Pavlu s-a transpus excelent în pielea personajului. Afișând un fizic ceva mai impunător decât în reclamele la un anumit site de anunțuri, după trei luni de sală și lecții de box, actorul a izbutit să portretizeze un personaj destul de complex datorită dramelor familiale și a dublei personalități, afișând totodată acea alură impunătoare, adecvată filmelor de acțiune, a omului aparent lipsit de scrupule, care face multe și spune puține și care te face să te întrebi dacă ești sigur că vrei să te dai jos la el, pe motiv că ți-a tăiat calea în giratoriu (deși nu cred că era cazul, Relache conducea destul de prudent pentru un taximetrist). În ceea ce privește complexitatea existențială a personajului, Relache nu trăiește neapărat niște drame de ordin metafizic, însă ceea ce îl diferențiază de restul anturajului în jurul căruia gravitează este tocmai conștiința, care îi determină caracterul temperamental și atitudinea rece, însă adesea instabilă. Ucigaș accidental (și nu o dată), alteori un adevărat maniac (în scena în care aruncă un turc fix pe parbrizul taxiului), Relache tace (până pe sfârșit) și face. Am zis că până în penultimul episod, unde, după ce se întâlnește cu Toma, un interlop local, nu mai este atent la alți cinci „băieți” pe care i-a legat. Evident că unul scapă și îi dă cu o sticlă în cap. Iar de acolo, în ultimul episod, Relu scapă la mustață de un topor după ceafă spre veșnica nefolosire a capului, după ce zbiară ca din gură de șarpe și cere să fie ascultat. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Toma n-ar fi dat doi bani pe ce are acesta de spus. În afară de această scenă, care presupun că era necesară pentru a ilustra și o latură vulnerabilă și ceva mai apropiată de realitate a lui Relu, Pavlu e convingător în rolul de recuperator. Fie că e la costum sau în trening, cu mască pe față sau cravată la purtător, acesta dă viață unui personaj autentic, extrem de potrivit în contextul Bucureștiului actual și, cel mai important, credibil în postura de „tip dur”. Om „dintr-o bucată”, al cărui rol e să caftească și nu să vorbească (deși are câteva momente de sclipire în dialog), Relu este un exponent al „clasei de jos”, captiv într-o lume pe care, datorită conștiinței, nu o poate accepta cu prea multă ușurință și în care se vede prizonier. Un vinovat cu vină, o victimă a sorții care l-a forțat să o accepte, spre binele familiei și în încercarea de a-și depăși banala condiție, Relu se vede prins în mrejele Bucureștiului neverosimil, care îl determină să își accepte criza de identitate prin intermediul unei resemnări amare.

A existat o oarecare evoluție a personajelor de-a lungul celor 8 episoade? Aici aș spune că avem de-a face cu două categorii semnificativ diferite: personaje care au rămas neschimbate de la începutul serialului până în ultima secundă a ultimului episod și personaje care au evoluat semnificativ. Din prima categorie ar fi să-i amintesc pe cei doi copii ai familiei Oncescu (în ciuda prestațiilor decente ale acestora, n-a prea existat cine știe ce evoluție a acestora), Sabin, care rămâne același mic mafiot de duzină, subordonat al Căpitanului (deși are câteva replici interesante pe parcursul serialului), Codrin, doctorul, pe care mi-aș fi dorit să-l văd puțin mai mult și vecinul familiei Oncescu, interpretat de Andi Vasluianu (căruia, din păcate, nu i se oferă prea multe șanse să-și demonstreze talentul). Altfel spus, personajele secundare și episodice. Am să vorbesc îndeosebi de cea de-a doua categorie, a personajelor care au suferit o semnificativă evoluție, deoarece aceasta este în mod evident mai importantă.

Nico

Am să încep cu Nico, simbol al femeii emancipate în societatea românească actuală. Lăsând impresia unei așa-zise „femme fatale” de București, Andreea Vasile redă perfect caracterul meschin și de-a dreptul sinistru al acestei lumi. Probabil că e ușor neașteptat ca această chintesență a maleficului uman să fie redată prin intermediul unui personaj feminin, însă acest lucru se dovedește a fi benefic în desfășurarea acțiunii. Lipsită de scrupule și aflându-se mereu cu un pas înainte, Nico este cam singurul personaj care, datorită inteligenței șiintuiției feminine, reușește să scape cel mai puțin șifonată din toată povestea. Scena din apartamentul acesteia din ultimul episod, apelul la Poliție, urmat de scandalul provocat lui Sabin, cunoscând caracterul de recidivist al acestuia, totul fiind plănuit cu o precizie neverosimil de exactă este numai unul dintre exemplele care conferă acestui personaj succesul, într-o formă sau alta.

Gina

Gina mi-a adus aminte de Skyler White, nevasta lui Walter White din „Breaking Bad”. Inițial nu știe ce se întâmplă, mai apoi află toată nebunia din care face parte în mod indirect, relația dintre ea și Relu suferă modificări drastice, însă ulterior, forțată de împrejurări, se vede nevoită să ajungă la un consens cu partenerul de viață, pentru binele întregii familii. Inteligentă și totodată pragmatică, asemănătoare soțului ei, Gina încearcă să facă față unei lumi care o copleșește, încercând să țină în frâu o familie măcinată treptat de avalanșa de secrete care ies la suprafață odată cu criza de identitate a lui Relu. Cu toate acestea, Maria Obretin demonstrează că are stofă de actriță, rolul potrivindu-i-se de minune. Aceasta duce cu succes la bun sfârșit atât rolul de mamă al unei familii zbuciumate din exterior, cât și pe acela de soție de taximetrist/recuperator, modul în care se adaptează la situațiile întâlnite de-a lungul serialului și dramele de conștiință salvând-o astfel de la o posibilă dezvoltare liniară și banală.

Teddy și Magda

Teddy a fost, de asemenea, una dintre surprizele plăcute din serial și, totodată, personajul a cărui evoluție este, probabil, cea mai exponențială dintre toate. De la un tânăr inofensiv și inocent, un adevărat „teddy bear” (de unde și referința), cu aere de intelectual (o „femeie masculină”, în concepția tatălui său interlop), tânărul adolescent suferă o evoluție radicală în urma experienței trăite alături de Relu. Încă de la prima bâtă de baseball în capul unui anonim de la care Relache avea de recuperat niște bani, acesta începe să aibă o concepție diferită asupra vieții și asupra existenței umane, păstrând însă aparențele unui tânăr cultivat, cu idealuri mărețe. Relația sa de dragoste cu Magda vine ca o consecință firească a „colaborării” forțate dintre Relu și fiul Căpitanului, fiind un factor decisiv al deznodământului pe care l-a avut serialul, reușind să contribuie la desăvârșirea cercului vicios, precum și la imposibilitatea lui Relu de a evada din acea lume claustrofobă a interlopilor. Treptat, experiențele de viață pe care Teddy le trăiește, genialul dialog din mașină alături de nea Puiu (unul dintre momentele memorabile ale acestui sezon), precum și dorința de afirmare în fața tatălui său, care îl consideră o dezamăgire îl determină să clacheze lamentabil în fața sorții, demonstrând că nu a reușit să învețe nimic din toate lecțiile de viață pe care le-a primit datorită aroganței și gestului de frondă adolescentin, care în final aveau să-l coste scump, însă pentru care este incert dacă avea să plătească sau nu. Ah, privilegiile pe care le oferă un final deschis…sau lipsa de determinare asupra stabilirii unui destin clar și concret din partea scenariștilor. În ambele cazuri, Teddy reprezintă un simbol al adolescentului modern, forțat să se maturizeze, trăind cu impresia că e atotștiutor și a cărui inteligență la nivel teoretic îi este total nefolositoare în raport cu adevăratele probleme ale vieții.

Căpitanu'

Căpitanu’

Despre Căpitanu’, în general numai de bine. Rolul de interlop i se potrivește ca o mănușă, fiind unul dintre personajele care nu se chinuie prea mult să livreze o înjurătură, spre deosebire de alte personaje episodice. Rolul de o importanță semnificativă în cadrul serialului îl obligă la o evoluție continuă, marcată atât de momente șocante pentru oamenii obișnuiți, însă firești pentru un interlop, precum scena uciderii deputatului, dar și la o latură umană, marcată de teamă și incertitudini, relevată în ultimul episod, acesta fiind, de fapt, elementul-surpriză din evoluția personajului. Relația cu celelalte personaje este una de vădită superioritate, acesta fiind liderul care ghidează fiecare mișcare a tuturor personajelor, deoarece, într-un fel sau altul, fiecare personaj are o legătură directă sau indirectă cu Căpitanu’. Dezamăgirea sa supremă o constituie însă fiul său, Teddy, a cărui activități total Persuasiv prin forță și putere de subordonare, de o măiestrie aparte în arta lumii interlope, maestru în vorbe și machiavelic în fapte, pragmatic și protectiv în același timp, Căpitanu’ reprezintă un simbol al dramei celor mai presus de lege, având scopul de a ilustra angoasele și disperarea celor bogați și influenți care, la urma urmei, sunt forțați să accepte realitatea societății în care se regăsesc și să se alinieze ordinii stabilite tacit și unanim de către aceasta.

Giani

Iar acum a venit vremea să trecem la cei care „au furat show-ul”, dacă se poate spune așa. Mă refer, desigur, la două personaje care au reușit să aducă plusuri notabile acestui serial, au contribuit enorm la dezvoltarea intrigii și au elevat statutul acestei producții la un nivel pe care puțini îl anticipau. Fără alte prezentări, Giani și nea Puiu. Despre primul, numai de bine. Deși apare în doar două episoade, primul și ultimul, Giani reprezintă punctul-cheie al poveștii. De la el începe toată acțiunea și, într-un fel, cu el se termină totul. Ilustrând tipologia românului „șmecher”, care „se descurcă” prin orice mijloace și driblează datoriile spre interlopi asemeni unui fotbalist de mare clasă. Nepăsător și arogant, cinic și nepăsător, Giani găsește puterea de a livra punchline-uri chiar și în fața morții, ilustrând un absurd cu valențe comice și accentuând comedia neagră ale serialului. Ultimul episod înfățișează o latură total diferită a lui Giani, atunci când acesta apare în viziunea lui Relu, înainte de punctul culminant al serialului. Regăsim un personaj schimbat cu 180 de grade, ceva mai filosofic și privind viața dintr-o cu totul altă perspectivă, una cu mult mai lucidă și mai profundă, atingând chiar și subiecte de nivel filosofic („eu nu pot să te iert, Relule…numai tu poți să te ierți”).

Nea Puiu, într-un dialog firesc

Nea Puiu, ca de la vulpoi bătrân la învățăcel

Nea Puiu și Sabin – de la vulpoi bătrân la învățăcel

Și astfel ajungem la nea Puiu, pe care îl consider sarea și piperul serialului. Un veritabil „showstealer”, care a dus acest serial pe culmi total nebănuite. Deși la început n-am dat doi  bani pe acest personaj, pe care mi-l imaginam pierdut pe drum, dispărut subit din peisaj undeva în primele 3-4 episoade, nea Puiu s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari (și plăcute) surprize ale acestei producții românești. În mod evident, momentul de cotitură al acestui serial l-a constituit dialogul din mașină, în care, cu toată inteligența pe care o avea Teddy, nea Puiu s-a dovedit a fi, în final, profesorul, printr-o lecție fină de ironie, pe care e clar că fiul Căpitanului n-a prea înțeles-o din prima. Reprezentant de semă al elementului de comedie neagră, depășindu-i pe Giani și Nico la acest capitol, nea Puiu se dorește inițial a fi un personaj jovial prin nepăsarea față de lumea înconjurătoare și printr-o indolență specifică vârstei înaintate. Vestea alzheimerului îi schimbă însă cursul firesc al vieții, vestea având efecte inimaginabile asupra conștiinței și atitudinii acestui personaj în raport cu anturajul din care făcea parte. Din acel moment, nea Puiu, o umbră a fostului angajat al Căpitanului, își reamintește că, în vremuri îndepărtate, acesta era un personaj de temut și încearcă, într-o ultimă reverență, un act final de nebunie probabil inconștientă, asă le reamintească tuturor că nu este deloc un simplu moș senil în devenire. Moment în care îl face knock-out pe Sabin, luându-l prin surprindere, îl atacă pe la spate cu Căpitanu’, trimițându-l în lumea viselor, o leagă pe Nico și fură banii Căpitanului. Regăsim aici o expresie a disperării ajunse la paroxism, nea Puiu regăsind tupeul să facă ceva la care Relu se gândea cu oarecare teamă. Accesul de disperare al acestuia îl determină să fie privit cu alți ochi în rândul lumii interlope, demonstrând tuturor că subestimarea acestuia a fost o greșeală comisă în mod inconștient și caracterizându-l drept un element-surpriză al acțiunii din serial. Evident, un astfel de personaj nu avea cum să „scape” fără un moment controversat, precum acela din ultimul episod. „Șmecheria” scoasă din joben de Cobileanski de a filma scena morții din pădure de la o distanță semnificativă, în umbră, fără a distinge clar cele două siluete este un moment de o însemnătate deosebită în evoluția lui nea Puiu, păstrând asupra sa acea aură misterioasă, acel element enigmatic care planează asupra acelei secvențe suspecte. A murit nea Puiu? Sau, de fapt, Tănase este victima? Părerile internauților sunt împărțite, ceea ce e absolut perfect. O elegantă ieșire din scenă a unui personaj emblematic pentru acest serial, precum și pentru producțiile românești din ultimele două decenii. Carismatic prin monologurile sale (inclusiv cel din ultimul episod), un adevărat om de acțiune în momente neașteptate, expresie a sictirului și miserupismului manifestat de românul scârbit și resemnat în fața vieții dezolante din societatea contemporană, nea Puiu este, poate, cea mai exponențială „umbră” din întreg serialul, elogiu al omului care nu mai are absolut nimic de pierdut, așteptându-și moartea în liniștita mocirlă a mediocrității.

Merită serialul un sezon al doilea? Personal, consider că da. În cele opt episoade, „Umbre” a reușit să atragă simpatia unui public larg, beneficiind astfel de un succes probabil mult mai mare decât cel anticipat. Majoritatea recenziilor din mediul online sunt pozitive, tematica serialului și adaptarea pe micul ecran, alături de un strop de autenticitate fiind elementele care au făcut din această adaptare a unui serial australian un succes autohton. Cândva, în viitor, e posibil să auzim noi vești legate de o posibilă continuare, deși producția originală cuprinde un singur sezon, format din opt episoade. Ceea ce înseamnă că, în cazul unui al doilea sezon, Bogdan Mirică ar trebui să o ia „de la zero” cu producția. După ce am văzut în primul sezon, consider că acesta este capabil să ducă povestea mai departe. Publicul cere. Oare de când nu a mai avut un serial românesc un asemenea feedback din partea publicului?

A reușit serialul să își depășească condiția? Cu siguranță. Deși primele două episoade nu anunțau neapărat un serial prea grozav, continuarea a reușit să ofere un produs de o calitate net superioară multor producții apărute în România în ultimii zece, poate chiar douăzeci de ani, surprinzând prin tupeul de a face ceva mai diferit față de producțiile românești cu care, mai mult sau mai puțin forțat, ne-am obișnuit în ultimii ani și jucându-și până la capăt șansele, în ciuda eșecului înregistrat de un serial cu tematică asemănătoare de acum câțiva ani. Tocmai datorită faptului că nu aveam așteptări prea mari de la această producție, „Umbre” a reușit să mă captiveze și să mă surprindă în mod plăcut. E drept, are mici defecte pe alocuri, dar per total, serialul se dovedește a fi un pas înainte în ceea ce privește conținutul audiovizual românesc. N-ar strica o continuare.

Notă: 8/10.