Posts Tagged ‘Romania’

*Avertisment: articolul conține spoilere. Și nu de-alea de la mașini. Dacă ați văzut deja serialul (probabil l-ați văzut, acesta fiind, cel mai probabil, motivul pentru care vă aflați pe această pagină), rândurile de mai jos vor fi o simplă opinie a unui adolescent.

** Sursa foto: facebook.com/serialul.umbre

După cum cel mai probabil ați aflat deja, în special consumatorii săptămânali de producții HBO și nu numai, primul sezon din serialul „Umbre”, adaptarea serialului australian „Small Time Gangsters” în societatea românească a luat sfârșit, lăsând în urmă câteva enigme. A fost oare finalul potrivit? Și-a meritat serialul cele 40 de minute de timp în grila de programe HBO? A reușit scenariul să fie mai mult decât niște înjurături gratuite puse pe sticlă? A scos Cobileanski niște cadre ceva mai creative decât eterna cameră tremurândă? A reușit Pavlu să treacă dincolo de Văru’ și să fie un badass convingător, de ținut minte? A existat o oarecare dezvoltare a personajelor de-a lungul celor 8 episoade? Merită serialul un sezon al doilea? Și cel mai important, a reușit serialul să își depășească condiția? Să o luăm pe rând.

A fost finalul potrivit? Da și nu. Să ne amintim pe scurt ce s-a întâmplat. Relache află că fie-sa, Magda, e gravidă cu băiatul Căpitanului. Moment în care cercul vicios se completează. Personajul principal află că planul lui de a părăsi lumea interlopă este acum imposibil de realizat și se vede pus în punctul de a alege: fie îl omoară pe mafiot (așa cum cadrele cu Relu ținând în mână acel briceag în timp ce îl aștepta pe Căpitan o sugerau), fie își acceptă soarta și îmbrățișează resemnarea. După câteva minute, Relu bagă briceagul în buzunar. Probabil are de gând să îl omoare cu mâinile goale. Și exact în momentul critic, unde suspansul era în elementul lui…sfârșit. Ecran negru și muzica Alexandrinei pe fundal. Un final brusc, așa cum a fost în toate cele opt episoade. Probabil neașteptat, având în vedere că era, totuși, ultimul episod, însă ușor controversat. Probabil misterios, însă, de fapt, nu face altceva decât să sugereze deznodământul, fără a-l oferi „pe tavă”. Pentru că da, privind din perspectiva mea, serialul acesta a avut un sfârșit. Întreaga scenă finală, de la aflarea veștii de către Relu și Gina și până la momentul de pe holul spitalului constituie o metaforă a resemnării. Finalul gravitează în jurul acestei idei, de împăcare cu prezentul tăios și neverosimil și acceptarea unei vieți dezolante, pe care fiecare o privește dintr-o perspectivă diferită. Relu, din ucigașul cu sânge rece, se vede nevoit să renunțe la conduita criminală, intimidantă. Căpitanu’ alege o abordare ceva mai relaxată, mai distantă, mai jovială, aducând un plus de comedie neagră poveștii și ascunzând, de fapt, o dezamăgire cruntă pentru fiul său în care și-a pus toate speranțele. Magda renunță la cinismul care o caracteriza. Tedy, fiul Căpitanului, așa-zisul intelectual care ascultă Verdi în taxi, observă ce înseamnă cu adevărat viața, dincolo de operă și cultură. Pe scurt, toți devin niște…exact, umbre. Asemeni acelei societăți pe care o portretizează.

Reluând întrebarea pe care am adresat-o la începutul paragrafului, aș spune că a fost finalul potrivit. Deși nu neapărat cel pe care majoritatea îl doreau. Iar având în vedere că publicul e cel care trebuie să fie mulțumit, nu știu dacă e tocmai optim. Acum probabil că mulți ar putea să spună că finalul este asemănător cu cel al serialului după care „Umbre” a fost adaptat. Ceea ce mi se pare firesc, având în vedere că reflectă aceeași societate. Iar într-o astfel de societate nu există final fericit. Există doar angoase și ambiguitate. Dintr-o asemenea lume se evadează într-un singur fel. Unul nu tocmai prielnic.

Și-a meritat serialul cele 40 de minute în grila HBO? Aș spune că da. Serialul a beneficiat de foarte multă atenție în mediul online, fapt care mă face să cred că audiențele HBO de duminică seara au înregistrat numere ceva mai mari decât de obicei. Majoritatea recenziilor după fiecare episod erau pozitive, impresia generală fiind că episodul „a livrat”. Având în vedere acestea, e posibil ca undeva, în studiourile HBO Europe, cineva să plănuiască un eventual sezon al doilea. Finalul pe care l-a oferit primul sezon oferă o mulțime de posibilități.

A reușit scenariul să fie ceva mai mult decât niște înjurături gratuite puse pe sticlă? Pe alocuri, da. Per total…a încercat. Se vede că Bogdan Mirică și-a dat silința să scoată ce-i mai bun și să capteze în detaliu atmosfera și limbajul adecvat societății pe care o ilustrează. În ciuda eforturilor, nu de puține ori dialogul a părut relativ forțat. Nu știu dacă e neapărat datorită prestației actorilor, care deveneau uneori mecanici atunci când trebuiau să livreze o înjurătură, nereușind să sune autentic, natural, sau dacă e de la scenariu. Din câte am văzut, în astfel de cercuri nimeni nu face o pauză lungă sau să schițeze vreo grimasă neobișnuită înainte de o înjurătură. Face parte din context și păstrează cursivitatea în vorbire. Cam asta ar fi de rău. În rest, numai de bine. Dacă ar fi să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului, aș spune că scenariul este în regulă. Pe alocuri, există chiar vreo câteva sclipiri, așa cum am menționat anterior. Mirică reușește să strecoare în scenariu câteva momente memorabile (un exemplu elocvent ar fi dialogul din taxi dintre nea Puiu și Teddy, discuția de la masa de poker sau monologurile ale lui nea Puiu) și punchline-uri care să accentueze componenta de comedie neagră a serialului. Pentru mai multe detalii despre câteva replici de referință din serial, despre acele momente care „au spart”, vă invit să citiți articolul lui Cristi Mărculescu, intitulat „Serialul Umbre îți poate îmbunătăți vocabularul și viața intelectuală”.

A scos Cobileanski niște cadre ceva mai creative decât eterna umbră tremurândă? Cu siguranță. Cu „Umbre”, moldoveanul a demonstrat că are stofă de regizor. Contrastul dintre lumini și umbre a fost folosit în mod inteligent, surprinzând această lume decadentă, care pare să nu doarmă niciodată. De asemenea, am apreciat decizia de a insista pe cadre apropiate, pentru a accentua relația dintre privitor și personaje, în special în momentele intense ale serialului. Dacă ar fi să enumăr câteva dintre cele mai interesante artificii regizorale, aș alege scena în care Relu își testează pistolul pe un felinar public, minunata scenă apărută de nicăieri în care turcul zboară pe geam direct pe Loganul lui Relu, speriind-o de moarte pe Gina, scurta secvență de tranziție cu Bucureștiul prezentat pe muzica lui Verdi, chiar înainte de dialogul menționat anterior și, nu în ultimul rând, momentul asasinării din pădure, întâlnit în ultimul episod (filmat isteț, de la distanță, pe semi-întuneric, astfel încât să lase loc de presupuneri și de incertitudini). Evident că nu am scăpat de camera tremurândă, pe care tânărul regizor moldovean o folosea în scenele de acțiune, pentru a accentua conflictul și toată drama pe care acesta o provoacă. Acolo unde se cuvine, de altfel, să fie folosită o astfel de tehnică și unde parcă nu deranjează atât de tare. A, și să nu uit de coloana sonoră foarte bine aleasă. Nu știu dacă e meritul regizorului sau al vreunei echipe de producători, însă cine a gândit melodiile folosite la sfârșitul fiecărui episod merită aprecieri. De la „Ploaie în luna lui Marte” a lui Nicu Alifantis, până la „Ego nr. 4” a trupei Luna Amară și piesa Alexandrinei din episodul final, alegerile s-au dovedit a fi extrem de inspirate. Da, știu…și acea manea psihedelic-progresiv-hipsteresc-parodică a lui Andrei Dinescu, pe care tot Internetul românesc o căuta cu înverșunare după episodul al cincilea.

Relu

Relu, în ipostaza de recuperator „versat”

A reușit Pavlu să treacă dincolo de Văru’ și să fie un badass convingător, de ținut minte? Aș fi spus că da…până la ultimul episod. Penultimul, de fapt. De-a lungul a șapte episoade, Pavlu s-a transpus excelent în pielea personajului. Afișând un fizic ceva mai impunător decât în reclamele la un anumit site de anunțuri, după trei luni de sală și lecții de box, actorul a izbutit să portretizeze un personaj destul de complex datorită dramelor familiale și a dublei personalități, afișând totodată acea alură impunătoare, adecvată filmelor de acțiune, a omului aparent lipsit de scrupule, care face multe și spune puține și care te face să te întrebi dacă ești sigur că vrei să te dai jos la el, pe motiv că ți-a tăiat calea în giratoriu (deși nu cred că era cazul, Relache conducea destul de prudent pentru un taximetrist). În ceea ce privește complexitatea existențială a personajului, Relache nu trăiește neapărat niște drame de ordin metafizic, însă ceea ce îl diferențiază de restul anturajului în jurul căruia gravitează este tocmai conștiința, care îi determină caracterul temperamental și atitudinea rece, însă adesea instabilă. Ucigaș accidental (și nu o dată), alteori un adevărat maniac (în scena în care aruncă un turc fix pe parbrizul taxiului), Relache tace (până pe sfârșit) și face. Am zis că până în penultimul episod, unde, după ce se întâlnește cu Toma, un interlop local, nu mai este atent la alți cinci „băieți” pe care i-a legat. Evident că unul scapă și îi dă cu o sticlă în cap. Iar de acolo, în ultimul episod, Relu scapă la mustață de un topor după ceafă spre veșnica nefolosire a capului, după ce zbiară ca din gură de șarpe și cere să fie ascultat. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Toma n-ar fi dat doi bani pe ce are acesta de spus. În afară de această scenă, care presupun că era necesară pentru a ilustra și o latură vulnerabilă și ceva mai apropiată de realitate a lui Relu, Pavlu e convingător în rolul de recuperator. Fie că e la costum sau în trening, cu mască pe față sau cravată la purtător, acesta dă viață unui personaj autentic, extrem de potrivit în contextul Bucureștiului actual și, cel mai important, credibil în postura de „tip dur”. Om „dintr-o bucată”, al cărui rol e să caftească și nu să vorbească (deși are câteva momente de sclipire în dialog), Relu este un exponent al „clasei de jos”, captiv într-o lume pe care, datorită conștiinței, nu o poate accepta cu prea multă ușurință și în care se vede prizonier. Un vinovat cu vină, o victimă a sorții care l-a forțat să o accepte, spre binele familiei și în încercarea de a-și depăși banala condiție, Relu se vede prins în mrejele Bucureștiului neverosimil, care îl determină să își accepte criza de identitate prin intermediul unei resemnări amare.

A existat o oarecare evoluție a personajelor de-a lungul celor 8 episoade? Aici aș spune că avem de-a face cu două categorii semnificativ diferite: personaje care au rămas neschimbate de la începutul serialului până în ultima secundă a ultimului episod și personaje care au evoluat semnificativ. Din prima categorie ar fi să-i amintesc pe cei doi copii ai familiei Oncescu (în ciuda prestațiilor decente ale acestora, n-a prea existat cine știe ce evoluție a acestora), Sabin, care rămâne același mic mafiot de duzină, subordonat al Căpitanului (deși are câteva replici interesante pe parcursul serialului), Codrin, doctorul, pe care mi-aș fi dorit să-l văd puțin mai mult și vecinul familiei Oncescu, interpretat de Andi Vasluianu (căruia, din păcate, nu i se oferă prea multe șanse să-și demonstreze talentul). Altfel spus, personajele secundare și episodice. Am să vorbesc îndeosebi de cea de-a doua categorie, a personajelor care au suferit o semnificativă evoluție, deoarece aceasta este în mod evident mai importantă.

Nico

Am să încep cu Nico, simbol al femeii emancipate în societatea românească actuală. Lăsând impresia unei așa-zise „femme fatale” de București, Andreea Vasile redă perfect caracterul meschin și de-a dreptul sinistru al acestei lumi. Probabil că e ușor neașteptat ca această chintesență a maleficului uman să fie redată prin intermediul unui personaj feminin, însă acest lucru se dovedește a fi benefic în desfășurarea acțiunii. Lipsită de scrupule și aflându-se mereu cu un pas înainte, Nico este cam singurul personaj care, datorită inteligenței șiintuiției feminine, reușește să scape cel mai puțin șifonată din toată povestea. Scena din apartamentul acesteia din ultimul episod, apelul la Poliție, urmat de scandalul provocat lui Sabin, cunoscând caracterul de recidivist al acestuia, totul fiind plănuit cu o precizie neverosimil de exactă este numai unul dintre exemplele care conferă acestui personaj succesul, într-o formă sau alta.

Gina

Gina mi-a adus aminte de Skyler White, nevasta lui Walter White din „Breaking Bad”. Inițial nu știe ce se întâmplă, mai apoi află toată nebunia din care face parte în mod indirect, relația dintre ea și Relu suferă modificări drastice, însă ulterior, forțată de împrejurări, se vede nevoită să ajungă la un consens cu partenerul de viață, pentru binele întregii familii. Inteligentă și totodată pragmatică, asemănătoare soțului ei, Gina încearcă să facă față unei lumi care o copleșește, încercând să țină în frâu o familie măcinată treptat de avalanșa de secrete care ies la suprafață odată cu criza de identitate a lui Relu. Cu toate acestea, Maria Obretin demonstrează că are stofă de actriță, rolul potrivindu-i-se de minune. Aceasta duce cu succes la bun sfârșit atât rolul de mamă al unei familii zbuciumate din exterior, cât și pe acela de soție de taximetrist/recuperator, modul în care se adaptează la situațiile întâlnite de-a lungul serialului și dramele de conștiință salvând-o astfel de la o posibilă dezvoltare liniară și banală.

Teddy și Magda

Teddy a fost, de asemenea, una dintre surprizele plăcute din serial și, totodată, personajul a cărui evoluție este, probabil, cea mai exponențială dintre toate. De la un tânăr inofensiv și inocent, un adevărat „teddy bear” (de unde și referința), cu aere de intelectual (o „femeie masculină”, în concepția tatălui său interlop), tânărul adolescent suferă o evoluție radicală în urma experienței trăite alături de Relu. Încă de la prima bâtă de baseball în capul unui anonim de la care Relache avea de recuperat niște bani, acesta începe să aibă o concepție diferită asupra vieții și asupra existenței umane, păstrând însă aparențele unui tânăr cultivat, cu idealuri mărețe. Relația sa de dragoste cu Magda vine ca o consecință firească a „colaborării” forțate dintre Relu și fiul Căpitanului, fiind un factor decisiv al deznodământului pe care l-a avut serialul, reușind să contribuie la desăvârșirea cercului vicios, precum și la imposibilitatea lui Relu de a evada din acea lume claustrofobă a interlopilor. Treptat, experiențele de viață pe care Teddy le trăiește, genialul dialog din mașină alături de nea Puiu (unul dintre momentele memorabile ale acestui sezon), precum și dorința de afirmare în fața tatălui său, care îl consideră o dezamăgire îl determină să clacheze lamentabil în fața sorții, demonstrând că nu a reușit să învețe nimic din toate lecțiile de viață pe care le-a primit datorită aroganței și gestului de frondă adolescentin, care în final aveau să-l coste scump, însă pentru care este incert dacă avea să plătească sau nu. Ah, privilegiile pe care le oferă un final deschis…sau lipsa de determinare asupra stabilirii unui destin clar și concret din partea scenariștilor. În ambele cazuri, Teddy reprezintă un simbol al adolescentului modern, forțat să se maturizeze, trăind cu impresia că e atotștiutor și a cărui inteligență la nivel teoretic îi este total nefolositoare în raport cu adevăratele probleme ale vieții.

Căpitanu'

Căpitanu’

Despre Căpitanu’, în general numai de bine. Rolul de interlop i se potrivește ca o mănușă, fiind unul dintre personajele care nu se chinuie prea mult să livreze o înjurătură, spre deosebire de alte personaje episodice. Rolul de o importanță semnificativă în cadrul serialului îl obligă la o evoluție continuă, marcată atât de momente șocante pentru oamenii obișnuiți, însă firești pentru un interlop, precum scena uciderii deputatului, dar și la o latură umană, marcată de teamă și incertitudini, relevată în ultimul episod, acesta fiind, de fapt, elementul-surpriză din evoluția personajului. Relația cu celelalte personaje este una de vădită superioritate, acesta fiind liderul care ghidează fiecare mișcare a tuturor personajelor, deoarece, într-un fel sau altul, fiecare personaj are o legătură directă sau indirectă cu Căpitanu’. Dezamăgirea sa supremă o constituie însă fiul său, Teddy, a cărui activități total Persuasiv prin forță și putere de subordonare, de o măiestrie aparte în arta lumii interlope, maestru în vorbe și machiavelic în fapte, pragmatic și protectiv în același timp, Căpitanu’ reprezintă un simbol al dramei celor mai presus de lege, având scopul de a ilustra angoasele și disperarea celor bogați și influenți care, la urma urmei, sunt forțați să accepte realitatea societății în care se regăsesc și să se alinieze ordinii stabilite tacit și unanim de către aceasta.

Giani

Iar acum a venit vremea să trecem la cei care „au furat show-ul”, dacă se poate spune așa. Mă refer, desigur, la două personaje care au reușit să aducă plusuri notabile acestui serial, au contribuit enorm la dezvoltarea intrigii și au elevat statutul acestei producții la un nivel pe care puțini îl anticipau. Fără alte prezentări, Giani și nea Puiu. Despre primul, numai de bine. Deși apare în doar două episoade, primul și ultimul, Giani reprezintă punctul-cheie al poveștii. De la el începe toată acțiunea și, într-un fel, cu el se termină totul. Ilustrând tipologia românului „șmecher”, care „se descurcă” prin orice mijloace și driblează datoriile spre interlopi asemeni unui fotbalist de mare clasă. Nepăsător și arogant, cinic și nepăsător, Giani găsește puterea de a livra punchline-uri chiar și în fața morții, ilustrând un absurd cu valențe comice și accentuând comedia neagră ale serialului. Ultimul episod înfățișează o latură total diferită a lui Giani, atunci când acesta apare în viziunea lui Relu, înainte de punctul culminant al serialului. Regăsim un personaj schimbat cu 180 de grade, ceva mai filosofic și privind viața dintr-o cu totul altă perspectivă, una cu mult mai lucidă și mai profundă, atingând chiar și subiecte de nivel filosofic („eu nu pot să te iert, Relule…numai tu poți să te ierți”).

Nea Puiu, într-un dialog firesc

Nea Puiu, ca de la vulpoi bătrân la învățăcel

Nea Puiu și Sabin – de la vulpoi bătrân la învățăcel

Și astfel ajungem la nea Puiu, pe care îl consider sarea și piperul serialului. Un veritabil „showstealer”, care a dus acest serial pe culmi total nebănuite. Deși la început n-am dat doi  bani pe acest personaj, pe care mi-l imaginam pierdut pe drum, dispărut subit din peisaj undeva în primele 3-4 episoade, nea Puiu s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari (și plăcute) surprize ale acestei producții românești. În mod evident, momentul de cotitură al acestui serial l-a constituit dialogul din mașină, în care, cu toată inteligența pe care o avea Teddy, nea Puiu s-a dovedit a fi, în final, profesorul, printr-o lecție fină de ironie, pe care e clar că fiul Căpitanului n-a prea înțeles-o din prima. Reprezentant de semă al elementului de comedie neagră, depășindu-i pe Giani și Nico la acest capitol, nea Puiu se dorește inițial a fi un personaj jovial prin nepăsarea față de lumea înconjurătoare și printr-o indolență specifică vârstei înaintate. Vestea alzheimerului îi schimbă însă cursul firesc al vieții, vestea având efecte inimaginabile asupra conștiinței și atitudinii acestui personaj în raport cu anturajul din care făcea parte. Din acel moment, nea Puiu, o umbră a fostului angajat al Căpitanului, își reamintește că, în vremuri îndepărtate, acesta era un personaj de temut și încearcă, într-o ultimă reverență, un act final de nebunie probabil inconștientă, asă le reamintească tuturor că nu este deloc un simplu moș senil în devenire. Moment în care îl face knock-out pe Sabin, luându-l prin surprindere, îl atacă pe la spate cu Căpitanu’, trimițându-l în lumea viselor, o leagă pe Nico și fură banii Căpitanului. Regăsim aici o expresie a disperării ajunse la paroxism, nea Puiu regăsind tupeul să facă ceva la care Relu se gândea cu oarecare teamă. Accesul de disperare al acestuia îl determină să fie privit cu alți ochi în rândul lumii interlope, demonstrând tuturor că subestimarea acestuia a fost o greșeală comisă în mod inconștient și caracterizându-l drept un element-surpriză al acțiunii din serial. Evident, un astfel de personaj nu avea cum să „scape” fără un moment controversat, precum acela din ultimul episod. „Șmecheria” scoasă din joben de Cobileanski de a filma scena morții din pădure de la o distanță semnificativă, în umbră, fără a distinge clar cele două siluete este un moment de o însemnătate deosebită în evoluția lui nea Puiu, păstrând asupra sa acea aură misterioasă, acel element enigmatic care planează asupra acelei secvențe suspecte. A murit nea Puiu? Sau, de fapt, Tănase este victima? Părerile internauților sunt împărțite, ceea ce e absolut perfect. O elegantă ieșire din scenă a unui personaj emblematic pentru acest serial, precum și pentru producțiile românești din ultimele două decenii. Carismatic prin monologurile sale (inclusiv cel din ultimul episod), un adevărat om de acțiune în momente neașteptate, expresie a sictirului și miserupismului manifestat de românul scârbit și resemnat în fața vieții dezolante din societatea contemporană, nea Puiu este, poate, cea mai exponențială „umbră” din întreg serialul, elogiu al omului care nu mai are absolut nimic de pierdut, așteptându-și moartea în liniștita mocirlă a mediocrității.

Merită serialul un sezon al doilea? Personal, consider că da. În cele opt episoade, „Umbre” a reușit să atragă simpatia unui public larg, beneficiind astfel de un succes probabil mult mai mare decât cel anticipat. Majoritatea recenziilor din mediul online sunt pozitive, tematica serialului și adaptarea pe micul ecran, alături de un strop de autenticitate fiind elementele care au făcut din această adaptare a unui serial australian un succes autohton. Cândva, în viitor, e posibil să auzim noi vești legate de o posibilă continuare, deși producția originală cuprinde un singur sezon, format din opt episoade. Ceea ce înseamnă că, în cazul unui al doilea sezon, Bogdan Mirică ar trebui să o ia „de la zero” cu producția. După ce am văzut în primul sezon, consider că acesta este capabil să ducă povestea mai departe. Publicul cere. Oare de când nu a mai avut un serial românesc un asemenea feedback din partea publicului?

A reușit serialul să își depășească condiția? Cu siguranță. Deși primele două episoade nu anunțau neapărat un serial prea grozav, continuarea a reușit să ofere un produs de o calitate net superioară multor producții apărute în România în ultimii zece, poate chiar douăzeci de ani, surprinzând prin tupeul de a face ceva mai diferit față de producțiile românești cu care, mai mult sau mai puțin forțat, ne-am obișnuit în ultimii ani și jucându-și până la capăt șansele, în ciuda eșecului înregistrat de un serial cu tematică asemănătoare de acum câțiva ani. Tocmai datorită faptului că nu aveam așteptări prea mari de la această producție, „Umbre” a reușit să mă captiveze și să mă surprindă în mod plăcut. E drept, are mici defecte pe alocuri, dar per total, serialul se dovedește a fi un pas înainte în ceea ce privește conținutul audiovizual românesc. N-ar strica o continuare.

Notă: 8/10.

 

Cu toții știm că românilor le place să râdă. Indiferent de situația socială, profesie ori gradul de educație, umorul a fost și este până în zilele noastre un element definitoriu al poporului nostru. De la celebrele comedii ale lui I.L. Caragiale până la emisiunile de satiră și umor întâlnite la televizor sau pe Internet, râsul ne menține sănătoși și ne păstrează la o oarecare distanță de nebunie totală, într-o societate românească al cărei nivel social lasă foarte mult de dorit. Desigur, o cauză fundamentală a situației în care se află România zilelor noastre o constituie, fără îndoială, perioada comunistă. Acele câteva decenii dezumanizante pentru peisajul românesc al secolului al XX-lea, în care oamenii nu mai aveau drepturi de opinie, posibilitățile erau extrem de limitate, iar speranțele unei vieți mai bune apăreau doar sub forma unor utopii la care nu toată lumea avea acces. În aceste condiții, apare o întrebare firească: oare mai aveau oamenii timp să râdă în acele vremuri? E greu de crezut că nu râdeau deloc, altfel ar fi luat-o razna de-a dreptul. Dar dacă oamenii râdeau, cum se întâmpla asta? Era permis umorul într-o societate atât de mohorâtă? De obicei, o asemenea libertate are și pericolele ei. Se făceau glume împotriva partidului? Se lăsa cu arestări, cu cenzură, cu amenințări? Dacă da, cine își asuma astfel de riscuri? Și dacă existau, totuși, astfel de persoane, de ce se încumetau unui astfel de risc? Oare ce anume îi împiedica să se teamă de repercusiuni?

Pentru un tânăr de vârsta mea, născut la suficientă vreme după evenimentele din 1989, respectiv, 1991, trăind într-o societate în care fenomenele de umor și satiră nu mai au nici un fel de limite, aceste întrebări constituiau adevărate enigme. Auzisem ceva zvonuri despre bancurile cu soții Ceaușescu, șoptite pe ascuns de teama Securității, precum și tot felul de glume care circulau pe întreg teritoriul țării, însă nu era suficient. Trebuia să existe ceva și dincolo de aceste manifestări taciturne și rezervate. Moment în care, absolut întâmplător, TVR mi-a oferit răspunsuri prin intermediul unui documentar din seria „După 25 de ani”, intitulat „Puterea râsului”. Prilej cu care am aflat de o mișcare de o amploare semnificativă pentru țara noastră, care avea să pună bazele Revoluției din 1989: umorul studențesc.

Documentarul prezintă în detaliu peisajul umoristic studențesc din era socialistă, prezentând avantajele și dezavantajele studenților în războiul rece al unei generații mult rebele împotriva unui sistem manipulator și foarte strict. Materialul cuprinde, printre altele, mărturisiri ale membrilor unor cunoscute trupe de teatru din anii ’80, precum Divertis, Arh, Geof ori brigada ASE, unul dintre cele mai renumite grupuri de umor studențesc ale vremii. Astfel aflăm cum, prin intermediul unor metafore subtile, precum și printr-un curaj extraordinar, neavând nimic de pierdut, tinerii au ales una dintre cele mai nobile metode pentru a învinge un sistem care nu îi reprezenta. Desigur, aceștia aveau de înfruntat rezistența puternică a cenzurii, având scopul precis de a „corecta” anumite elemente „nepotrivite”, care nu trebuiau în nici un caz să fie spuse pe scenă, în fața publicului. Însă de foarte multe ori, cenzura impusă se dovedea a fi mai amuzantă decât textul original, oferind numeroase momente comice pentru publicul care înțelegea intervenția „din afară” în cadrul textelor. Alteori, studenții se dovedeau mereu a fi foarte abili, introducând în scenariu glume care știau că vor fi cenzurate pentru a atrage atenția de la poantele pe care le doreau cu adevărat în spectacol. Alteori, în fața unui text relativ banal, precum „Iarna pe uliță” a lui George Coșbuc, interpretarea studentului oferea o cu totul altă viziune, o referință acidă asupra modului de trai dificil din România comunistă. Astfel, glumele circulau, de la participanții din sală ajungând la rude, prieteni, vecini și așa mai departe, punând bazele mișcării din decembrie 1989.

Elementul surprinzător al acestui documentar constă în apariția celor doi șefi ai comisiilor de cultură a UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România), Cornel Dumitriu și Mircea Ursache. Altfel spus, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc în perioada sa de glorie. O inițiativă interesantă, menită să ofere un suflu obiectiv documentarului prin acordarea dreptului la opinie ambelor părți implicate în această mișcare, oferind totodată un răspuns numeroaselor acuzații aduse asupra sistemului. Studenți cu examenele ratate, amenințați, eliminați, exmatriculați și chemați la Securitate pentru interogatorii, spectacole întrerupte și trupe desființate cu forța. Prilej cu care descoperim anumite compromisuri pe care membrii cenzurii erau nevoiți să le facă, uneori în ciuda voinței lor. Totodată, o apariție deosebită în acest material o constituie Angela Filote, ambasadorul Uniunii Europene la București. Care, în perioada studenției, a făcut parte din celebra Brigadă ASE din București.

Felicit postul TVR pentru inițiativă. De asemenea, doresc să mulțumesc tuturor celorlalte posturi de televiziune pentru că nu au avut nimic mai bun de oferit în acea seară. Motiv pentru care am reușit să găsesc, în mod absolut întâmplător, acest documentar. Pe care îl puteți accesa cu un click pe link-ul de mai jos. Asta din cauză că site-ul televiziunii naționale nu oferă un cod embed pentru a-l afișa direct aici. Vă doresc vizionare plăcută și sper ca, în spatele momentelor comice, să descoperiți acea doză de nebunie frumoasă a unor tineri care n-au avut nimic de pierdut, pentru ca noi să avem astăzi totul de câștigat.

După 25 de ani – puterea râsului

Se pare că nimic nu s-a schimbat de anul trecut pentru români, în ceea ce priveşte concursul muzical Eurovision. Ce-i drept, de la onorabilul loc 3 obţinut de Paula Selling şi Ovi au trecut abia 2 ani, însă parcă timpul a fost mult mai grăbit. După eşecul numit Hotel FM, de anul trecut – deşi piesa nu mi s-a părut deloc rea, având mesaj pozitiv, însă nu era o piesă care să se bată pentru primul loc, deşi merita un loc mai bun – acum a fost rândul celor de la Mandinga să ne reprezinte.

Printre favorite. Piesa României este printre favoritele la câştigarea Eurovisionului. Auzim textul acesta de câţiva ani încoace, însă de prea puţine ori s-a dovedit a fi luat în serios. Totuşi, semifinala a ţinut să-mi dea o palmă, aşa, în treacăt, clasarea României pe primul loc, în condiţiile în care a avut probleme cu casca (ceea ce m-a făcut să cred că performanţa trupei putea fi mai bună) determinându-mă să am, totuşi, încredere în Mandinga şi în piesa lor cu nume dificil de pronunţat. Însă ceea ce s-a întâmplat nu este ceva nou pentru reprezentanţii României la acest concurs. Repetându-se scenariul de anul trecut, piesa „favorită” a României se „loveşte” de voturile prea puţine şi punctele ocazionale primite de la alte ţări, iar rezultatul ajunge să fie dezamăgitor.

S-ar putea să par cârcotaş, dar piesa care a reprezentat România anul acesta nu mi-a plăcut. Şi e posibil să fie vorba de faptul că sunt veşnic nemulţumit, însă stilul acesta de muzică, despre care am mai vorbit acum ceva timp, nu îmi place. O fi ceva gen latino, combinat cu altceva, pe mine nu m-a atras cu nimic, ca să nu mai vorbim că însuşi numele piesei nu pare să aibă treabă cu refrenul ori cu altceva, părând o simplă înşirare de silabe asemănătoare, adunate într-o…ce-o fi şi cum s-o numi. Ca să nu mai vorbesc de „combinaţia” între spaniolă şi engleza cea de toate zilele a 95% dintre „artiştii” români din ziua de astăzi. Poate tocmai de aceea a fost aleasă această melodie să ne reprezinte, ca să nu mai vorbim că muzica „românească” din ziua de astăzi este apreciată peste hotare. Însă aici a intervenit o problemă. Piesa trupei Mandinga a avut de concurat cu melodii mult superioare calitativ, care au fost mult mai apreciate de către publicul european.

Dar haideţi să privim şi partea bună! România s-a clasat pe un loc mai bun faţă de anul trecut. Ar mai fi ceva? A, desigur, artificiile…

„Încă un eşec pentru România”, ar spune mulţi. Din păcate, avem pretenţii de locuri superioare, cu care ne-am învăţat de-a lungul anilor, însă devine tot mai greu de realizat acest obiectiv. În aceste condiţii, avem 2 soluţii: ori învăţăm să ne mulţumin cu puţin, ori ne hotărâm să acordăm o importanţă mai mare acestui concurs, prin atenta selectare a unor melodii mai bune. Organizarea nu cred ca ar putea fi o problemă, dacă Lady Gaga poate concerta pe Naţional Arena, nu văd de ce nu ar fi posibilă organizarea unui concurs precum Eurovisionul.

Despre câştigătoare nu am nimic de obiectat, Suedia merita primul loc. Totuşi, nu pot să nu remarc prestaţia Rusiei. „Tinerele cărunte” mi-au smuls un zâmbet. Au fost, într-adevăr, simpatice. Probabil că nu meritau locul 2, posibil să-l fi meritat, au mai fost şi alte melodii reuşite.

Locul 12. Progres, dar totuşi un eşec. Să ne încărcăm din nou rezervorul cu speranţe şi să ne resemnăm, poate la anul va fi mai bine. Asta facem de ani de zile.

În ultimii doi ani de zile, muzica românească a suferit continue transformări. Linia melodică s-a transformat în sound, format din beat-uri realizate în studio, iar limba noastră cea dulce a fost înlocuită cu mult mai vorbita limbă de circulaţie internaţională, engleza. De ce? Pentru că melodiile în limba română nu mai rentau. Toţi visau să se afirme „afară”. Iar acest stil de muzică, numit la un moment dat „popcorn” apoi „comercială” , a început să placă tot mai mult oamenilor. Melodiile au luat cu asalt atât topurile româneşti (şi internaţionale) cât şi discotecile sau cluburile. Lumea era (şi încă este) la picioarele muzicii „româneşti”. Alexandra Stan, Inna, Akcent sau Edward Maya sunt doar câteva din numele care au făcut România celebră în lume şi prin alte moduri faţă de cum era cunoscută (nu intrăm în detalii şi nici cum au reuşit). Melodii peste melodii, succese peste succese, dar… parcă mi-a cam ajuns. M-am cam săturat de „clubăreală”, de stilul ăsta de care nu mai scap nicăieri şi care este pur şi simplu promovat cu forţa peste tot. Vreau să mai ascult şi altfel de muzică la televizor, fără sound excesiv de computerizat, fără melodii în engleză sau în alte limbi. Vreau doar să aud muzică în limba română, fără să fie nevoie să readuc la viaţă melodii din trecut!

Se pare că, în ultimul timp, mulţi au gândit la fel. Rezultatul? Din ce în ce mai multe melodii în limba română!

Din categoria „la limita acceptabilului” vă prezint:

Lora – Un vis

În ciuda sound-ului de club, versurile sunt frumoase. Totuşi, se putea şi mai rău. Mult mai rău!

 

Iar din categoria „despre asta vorbeam!” avem:

Bosquito – Când îngerii pleacă

După 7 ani de absenţă, au revenit cu o melodie care, încă de la prima audiţie, reuşeşte să capteze ascultătorul datorită unor versuri inteligente şi un instrumental plăcut, liniştit şi odihnitor, toate aceste elemente reunindu-se pentru a crea o ambianţă deosebită, cum în muzica românească n-am mai văzut de multă vreme.

Vunk feat. Antonia – Pleacă

De fiecare dată când cineva aducea în discuţie subiectul „Antonia” nu ezitam să îmi spun părerea despre ea. Problema este că aceasta nu era una prea bună…şi sunt convins că nici deocamdată nu este. Cu fiecare dezastru muzical cu care apărea pe piaţă, criticile mele asupra ei se înmulţeau şi deveneau tot mai tăioase. Se pare că, în această piesă, a schimbat temporar stilul, trecând la rock, o schimbare care, sincer să fiu, o prinde bine. Sper să nu fie ultima colaborare de acest gen şi, cine ştie, poate că va mai avea tangenţe cu acest gen muzical. „Pleacă” s-a dovedit a fi de succes, cel puţin până acum. Însă ce-i mai bun am păstrat pentru final.

Vama  – Copilul care aleargă către mare

Despre Tudor Chirilă se pot spune multe lucruri, atât bune, cât şi mai puţin plăcute, însă cert este că acest om şi-a lăsat puternic amprenta asupra industriei muzicale din ultimii ani, cu piesele sale care duceau ascultătorii cu gândul la Vama Veche ori la toate nebuniile din tinereţe. „Copilul care aleargă către mare” se vrea a fi o piesă care se adresează direct acelui public tânăr de altădată, ajuns acum la vârsta maturităţii, preocupat de grijile cotidiene şi goana după bani. Chirilă trage un puternic semnal de alarmă pentru cei ce s-au pierdut în cotidian, amintindu-le că trebuie să mai fie şi ei copii din când în când şi să lase la o parte, măcar „o dată în viaţă”, grijile de zi cu zi care apasă puternic.

Ar mai fi şi alte melodii, dar consider că aceste exemple sunt suficiente. Melodii „de club” vor tot apărea. Dar ce este important, este că muzica românească răspunde resuscitărilor la care este supusă, cel puţin pentru moment. Iar, din câte am observat, lumea este mai mult decât încântată atunci când aude o melodie românească, în avalanşa de melodii „româneşti” în limba engleză. Nu am nimic cu muzica de club, am auzit melodii care mi-au plăcut (deşi erau foarte puţine, ce-i drept), dar ce e prea mult dăunează. Apreciez faptul că artiştii au ales să facă muzică în limba română şi sper că acesta e doar începutul!

Şi ca să închei acest post cu o urmă de scepticism, aş spune că aparenţele înşală.

…dar parcă vorbele nu mai au niciun rost, atâta timp cât calificarea este în proporţie de  95% pierdută. „Am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna” este o vorbă care se potriveşte ca o mănuşă României. În prima repriză am avut marea plăcere să văd cea mai bună primă repriză a României din ultimii ani (în ciuda nenumăraţilor absenţi sau indisponibili din lotul României). Împinşi de la spate de un public absolut fantastic, jucătorii conduşi de Victor Piţurcă au dominat Franţa încă din primele minute, având câteva ocazii mari de gol.

GAZONUL

 

 

 

 

 

 

Cam greu de crezut că într-o ţară care se vrea a fi civilizată, care doreşte să se alinieze la standardele occidentale, poate oferi aşa ceva.

 

Stadion de 250 de milioane de euro, cotat de UEFA la 5 stele, cu un număr total de 55.000 de locuri, stadion pe care se va juca finala Europa League (asta dacă se va mai juca, după meciul de aseară), are un asemenea gazon? Ruşinea Europei… Numai la noi se putea întâmpla aşa ceva! Intrările prin alunecare erau urmate de desprinderi mari de gazon! Şi, culmea, este aceeaşi firmă care a montat gazonul la ruşinosul România-Danemarca 2-5, din preliminariile Euro 2004, meci jucat pe NISIP! Firmă care a câştigat licitaţia datorită lui Adrian Năstase! Se pare că nu mai contează nimic. Nu mai contează ca România să fie acolo, la un campionat (fie el european sau mondial). Mai importanţi sunt banii. Unii sunt de părere că Franţa ar fi jucat mai bine, dacă gazonul era aşa cum ar fi trebuit. NU ÎMI PASĂ! Preferam să pierdem decât să ne facem de râs cu un asemenea gazon. Ştiu, sunt nesimţit, nu îmi doresc victoria României, sunt aşa şi aşa şi altfel. Dar puneţi-vă întrebarea: care va fi imaginea României în Europa şi în lume după acest meci? Egalul sau gazonul? Nu ne vom face de râs pentru că am făcut egal cu Franţa, ci vom fi arătaţi cu degetul pentru că nu am fost în stare să punem un nenorocit de gazon! Şi vom fi toţi băgaţi din nou în aceeaşi oală, pentru că am văzut că ceva nu e în regulă şi am stat, fără să facem nimic. E drept, nu e treaba noastră, dar gândiţi-vă că şi Primăria Bucureştiului a contribuit cu bani! Bani din taxe şi impozite! Deci bucureştenii au contribuit la realizarea acestui stadion. Ei, dar mai ales, NOI, meritam un stadion de clasă. Pentru că este cel mai mare şi mai extraordinar şi incredibil stadion făcut vreodată în România. Pentru NOI, ROMÂNII. Nu doar pentru echipa naţională. Este un stadion al ROMÂNILOR. Şi sunt sigur că meritam ceva mai bun. Dar, acestea sunt deja poveşti. Gazonul va fi schimbat o dată la 3 meciuri, alţii vor strânge bani pentru a pune un gazon cum trebuie…poveşti sunt multe.

Înainte de meci (se aude şi Inna, pe la începutul video-ului):

Va veni şi un rezumat, când voi găsi unul pe placul meu (şi al vostru). Până atunci, felicitări: Măţel, Chiricheş, Goian, Raţ, Tătăruşanu, Luchin şi Bourceanu pentru evoluţiile din dubla manşă cu Luxemburg şi Franţa!

„E greu, dar nu imposibil!” ar spune mulţi suporteri ai echipe naţionale, după aflarea grupei din care face parte România pentru preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din 2014, care va avea loc în Brazilia. Sorţii (şi Ronaldo, legenda fotbalului brazilian, care s-a ocupat cu tragerea la sorţi) ne-au scos în cale următorii adversari:

 

 

OLANDA – Vechea noastră „cunoştinţă”, cu care ne-am duelat atât în preliminariile pentru EURO 2008, cât şi la turneul final, în faza grupelor. Oare va mai reuşi Goian să se ridice deasupra tuturor şi să marcheze golul decisiv al calificării, aşa cum a făcut acum câţiva ani, în meciul cu „Portocala Mecanică”? Vom vedea.

 

TURCIA – Marile bătălii ale trecutului se vor regăsi acum pe terenul de fotbal. Viitoarea adversară a României privită drept favorită la locul 2 în grupă.

 

UNGARIA – Cu asta, cred că am spus tot. Rivalitatea româno-maghiară va atinge cote extreme.

 

ESTONIA – La prima vedere, este o echipă fără pretenţii. Însă poate fi „buturuga mică”.

 

ANDORRA – Un adversar facil …

 

 

Sunt tentat să cred că naţionala condusă de Victor Piţurcă va reuşi un decent loc 3, şi nimic mai mult. Sper ca timpul să îmi demonstreze contrariul şi…sper ca, în viitor, să nu ajungem atât de rău încât să îmi fi părut bine că naţionala a fost cândva în urna a 4-a valorică, la acelaşi nivel cu echipe precum Lituania sau Albania…

Dacă vorbeşti cu un fan al boxului, cel mai probabil ţi-ar spune că meciul a fost „scurt şi la obiect”. Iar meciul care a avut loc seara trecută a fost exact aşa.  Într-un meci de vis, Bute l-a executat cu un knock-out de generic, în repriza a 4-a a meciului, pe francezul Jean Paul Mendy. Nebunie înainte de meci, nebunie după meci. Transmisiune în ţări precum Canada sau SUA. În timpul meciului, record de decibeli. Când s-a auzit imnul României, mă simţeam atât de mândru…mă şi gândeam : „dacă eram în locul lui Bute…după ce aş fi ascultat imnul, la cât de mândru mă simţeam, îl făceam praf!”… Cred că aşa a gândit şi Lucian. După 3 reprize în care l-a studiat pe Mendy, lăsându-i impresia că poate spera la cel puţin o numărătoare la podea, Bute l-a executat (aşa cum poate, doar el, ştie…) cu un croşeu-fulger de stânga, în urma căruia francezul (care, la plecarea din ţara natală a promis că va reveni cu centura…SIGUR!) a pierdut orice legătură cu lumea şi cei din jurul său. Pe scurt, a căzut ca lemnul! Iată aici lovitura de graţie:

Declaraţiile MARELUI CAMPION de după partidă:

Vreau să vă mulţumesc din tot sufletul! Aţi fost extraordinari. În întreaga mea carieră de 15 ani nu m-am simţit astfel! Sunt mândru că sunt român şi sunt mândru că v-am făcut fericiţi. Şi celor de acasă, din faţa televizoarelor, vă iubesc şi vă stimez! Vive le Quebec, vive la Roumanie!

Vreau să mulţumesc tuturor românilor. Sunt sportiv de 15 ani, dar ca în această seară nu m-am simţit niciodată. Aşa sentiment plăcut nu am avut. Sunt mândru că am făcut o Românie fericită! Au fost două momente diferite. Prima dată mi-am dorit foarte mult să devin campion mondial. Mi s-a făcut pielea găină când a cântat Andra imnul României! Sunt foarte emoţionat. E pentru prima dată când mama mea a fost în sală. Vă mulţumesc din tot sufletul şi vă iubesc! Aştept acest moment de 4 ani. De când am devenit campion mondial.

Nu am forţat, lovitura a venit parcă de nicăieri. Cînd am văzut cum a căzut, am fost convins că Mendy nu se va mai ridica.

M-am pregătit foarte bine pentru acest meci, nu puteam să-mi permit să subestimez adversarul. Boxul este un sport foarte dur, am avut o strategie foarte bine pusă la punct. A venit acel KO fără să mă forţez. La începutul meciului mă aşteptam să fie puţin mai agresiv, a adoptat o tactică defensivă, a încercat să mă surprindă. A fost un adversdar obligatoriu, am fost obligat să boxez cu el, nu avea nicio înfrângere, în box se poate termina în prima repriză, într-un minut.

A fost presiune, când a cântat Andra mai aveam un pic şi-mi dădeau lacrimile, dar m-am concentrat. Mulţumesc bunului Dumnezeu şi tuturor care au fost alături de mine. Sunt convins că nu doar mama s-a rugat pentru mine, ci şi alţi români, şi eu, eu cred în Dumnezeu. Sunt convins că mama nu a avut puterea să se uite la meci, am înţeles că a fost cu spatele la ring.

Kelly Pavlik (până în august 2010, campion mondial WBC si WBO la supermijlocie) va boxa în 5 august, sper să câştige şi dacă totul va decurge bine, în 5 noiembrie sunt şanse foarte mari să boxez cu Pavlik, la Las Vegas sau Atlantic City. Deocamdată o să rămân la supermijlocie, sper ca anul viitor să am ocazia să boxez pentru unificarea centurilor.

Eu vin cu drag să boxez în România, oricând, Interbox e alături de mine, ei au trăit momente excepţionale aici. În această seară, România a fost capitala boxului mondial. S-a vorbit de România, de Bucureşti, de bine, de ce trebie să găsim lucruri care să mânjească această bucurie? Eu sunt mândru că sunt român, am venit cu tot sufletul, nu ca să fac campanie electorală sau mai ştiu eu ce. Voi veni să boxez aici indiferent de cine organizează gala.

Dacă va veni şi o înfrângere, voi şti să trec peste. Marii campioni ştiu să piardă.

Îi voi dărui mănuşile cu care am boxat în această seară primului meu antrenor, Felix Păun, cel care mi-a pus mănuşile în mâini în 1994. Ştiu că a fost la meci.

Astfel, Bute şi-a trecut în palmares cel de-al 24-lea K.O. din 29 de meciuri. Mendy se află la prima înfrângere la profesionişti, după 28 de victorii şi o remiză.

La finalul meciului, Bute a declarat că este decis să unifice două centuri la supermijlocie in 2012.

Sursa: http://www.fcsteaua.ro

Acum, părerile sunt împărţite. Unii spun că Bute a dat numai de adversari mai slab cotaţi decât el, acesta fiind motivul pentru care pugilistul român a reuşit să îşi apere cu succes centura IBF la categoria „super-mijlocie” de 9 ori. Aceleaşi persoane aşteaptă un meci cu un adversar cel puţin pe măsura lui Bute. Alţii consideră că victoria este demnă de lăudat, iar Bute este unul dintre cei mai mari pugilişti din istoria României (o fi, cine ştie…).  Oricum, reacţia publicului la rostirea numelui celei care este „ministrul Dezvoltării şi Turismului” este de vis:

Păi bine, tu, sunt atâtea clădiri istorice care stau să cadă, atâtea biserici şi mănăstiri care ar merita să fie modernizate, atâtea şi atâtea lucruri care, fiind promovate spre turism, ar putea aduce ţării sute de milioane de euro, şi tu dai 2 milioane de euro pentru ce? Ca să-ţi apară logo-ul ăla peste tot? Halal turism! Aveau dreptate cei din sală. Şi, la urma urmei, ce ai muncit? Un…nimic! Ai cheltuit banii, asta ai făcut!

Bine, mi-am vărsat puţin nervii, acum hai să continuăm.

Remarcabilă este şi performanţa obţinută de Viorel Simion, care, în aceeaşi seară (mai exact, cu câteva minute înainte de meciul lui Bute) a devenit campion WBC la categoria „pană”, după ce a obţinut cea mai mare victorie a carierei sale, executându-l în runda a 9-a pe filipinezul Jun Talape, poreclit „Stânca”. Am rămas uimit. Tipul îşi lua pumni „la greu” şi refuza să cadă! Până într-un moment, când a lăsat ficatul „descoperit”. Şi, final de meci! Simion, noul campion WBC! Se preconizau semne bune! Şi, poate trebuia să încep acest post cu această victorie. Pentru a relata evenimentele în ordine cronologică, eliminându-se astfel întreruperile… biine!  Mai jos aveţi un KO (knock-out) de generic:

Doi campioni români de ziua mea. Mulţumesc, SIMION! Mulţumesc, BUTE!