Posts Tagged ‘opinii’

De fiecare dată după ce vizionez un film, iau cu asalt site-urile „de filme”, pentru a putea compara experiența mea cu a unor cinefili adevărați. De la cinemagia și cinemarx până la imdb, rottentomatoes, uneori metacritic, bloguri și publicații online (în special kamikaze și timesnewroman, care fac niște recenzii à la carte), mă documentez, citesc, analizez și compar argumente mai mult sau mai puțin pertinente, precum și opinii elevate ale unor oameni cu ani buni de filme în spate sau oameni simpli, care tratează un film drept o experiență obișnuită, poate chiar banală, însă care au habar despre ceea ce înseamnă un film și care sunt capabili să evidențieze acele caracteristici care fac diferența într un film bun și unul de duzină. De la o vreme încoace însă, am remarcat apariția unei noi categorii de cinefili. O combinație bizară între descendenți ai Căpitanului Evident (știu, Captain Obvious tradus în română sună cam aiurea pentru hipsterul din voi) și puțină ipocrizie mioritică, mai mult sau mai puțin intenționată, care blamează filmele pentru ceea ce sunt, neavând alt argument decât subiectul filmului în sine. Permiteți-mi să vă prezint câteva cazuri, pentru a vă forma o idee asupra celor menționate.

Astfel, după „Hobbitul: O călătorie neașteptată” am citit una din multele păreri, care se dorea a fi negativă. Bine, nu asta e important, ci argumentul în sine. Respectiva persoană spunea că nu i-a plăcut filmul, deoarece nu era altceva decât „o călătorie din punctul A în punctul B”. Analog, un alt cinefil spunea că „tot filmul ăștia nu fac altceva decât să se plimbe, dom’le!”. Ulterior am stat și m-am gândit: oare care parte din „O călătorie neașteptată” e atât de greu de priceput!? O călătorie, adică o acțiune care presupune deplasarea dintr-un loc în altul, că de-aia e călătorie, fir-ar ea să fie! N-are rost să menționez că respectivii nu menționau nimic despre jocul actoricesc, montaj, scenariu, evoluție a personajelor, chestii care, știți voi, oricum nu sunt importante la un film, că deh, se plimbă, de unde atâtea pretenții… Ideea era că o călătorie în care cineva se plimbă este în mod evident dezamăgitoare. Bine, nu mai contează că s-a mai întâmplat și altceva în film, că au fost câteva momente frumoase, care au adus aminte de trilogia „Stăpânul inelelor”. Plus de asta, condiția fizică. La atâta plimbare, vă puteți închipui cam câte kilograme au dat jos gnomii?

O altă situație de genul acesta am întâlnit (culmea!) tot la un film din trilogia hobbitului năzdrăvan. Ultima parte, mai precis, intitulată mai mult decât sugestiv „Bătălia celor cinci oștiri”. Priviți cu atenție titlul: deci e clar că avem o bătălie, acțiune care presupune conflict și contact fizic, precum și cinci oștiri, adică cinci armate. Toate bune până aici? Atunci trecem la o părere avizată a unui cinefil, care ne spune că nu i-a plăcut filmul deoarece nu era nimic altceva decât „un film cu bătăi”. Sincer, oricât de mult mi-aș fi dorit să văd orcii împărțind panseluțe elfilor și armata oamenilor să trimită numai bezele și fluturași spre oastea condusă de Thorin Scut-de-Stejar, a trebuit să mă mulțumesc cu o bătălie. Dar acum serios, de unde până unde bătaie într-un film despre o nenorocită de bătălie a cinci oștiri!? Cine se gândește la toate aberațiile astea, nu pot să înțeleg. Dar nu se termină aici. Un alt utilizator susține că a fost profund nemulțumit de „un interminabil zăngănit de arme și strigăt de luptă”. Acum înțeleg, nu știu cine a făcut parte din echipa de producție, însă o asemenea greșeală este absolut impardonabilă. Nu puteau și ei să le pună niște amortizoare, niște perne de puf, ceva, să nu le zăngăne armele în halul ăla? Și cine a mai pomenit de strigăte în timpul luptei? Sau înainte? Sau…după? Așa ceva…de unde până unde?

Ultimul caz, dar nu cel din urmă, am avut „plăcerea” de a-l regăsi într-o părere a unui utilizator în legătură cu filmul „Dumb and Dumber To”. Nu e tocmai un film de referință în istoria cinematografiei moderne, nici măcar un film-cult, care să inspire generații întregi de fani. E doar o simplă continuare a unui film de comedie de acum vreo 20 de ani, cu Jim Carrey și Jeff Daniels. Priviți cu atenție titlul, deoarece acesta reprezintă chintesența întregii afirmații a respectivului cinefil. Acesta era nemulțumit de jocul actoricesc al celor doi actori amintiți anterior, pe motiv că „se comportă de parcă ar fi niște retardați”. Acuzați. De retardism. Într-un film intitulat „Dumb and Dumber”. Tăntălăul și gogomanul, dacă ar fi să folosim traducerea abruptă din limba română. În regulă, înțeleg, nu e cel mai grozav film făcut pe o rază de zece galaxii, e foarte probabil să fie considerat unanim un film prost, dar de aici și până a acuza personajele de retardism, într-un film în care se presupune că personajele n-ar trebui să fie desprinse tocmai din vreun cerc literar ori un concert de operă, ci să fie absolut cretine (pentru că asta e ideea filmului!), mi se pare un gest de ipocrizie, rodul unei aroganțe inexplicabile și o minunată demonstrație de cinism inutil.

Mi-aș fi dorit ca acest gen de reacții să fie cât mai restrânse, însă au început să capete amploare, ceea ce nu-i tocmai benefic. Nu știu dacă sunt doar recenzii sarcastice sau se doresc a fi într-adevăr serioase. Mă simt depășit de situație. Am senzația că mie îmi scapă ceva ce toți ceilalți sesizează mult mai ușor. Aștept recenziile care să spună că „Nașul” e un film nasol pentru că mor prea mulți oameni, că în „Tăcerea mieilor” Hannibal Lecter e de-a dreptul malefic și înspăimântător, că în „Fight Club” e prea multă violență și că în „Terminator” Arnold Schwarzenegger seamănă mai mult a robot decât a om. Până atunci, rămân cu deziluziile mele în materie de filme. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva recenziilor negative, ba dimpotrivă, le consider extrem de benefice, atâta vreme cât sunt bine argumentate. Totuși, nu neg posibilitatea ca problema să fie la mine. Sper doar ca, în timp, să devin și eu capabil să înțeleg pe deplin ceea ce, din câte se pare, îmi scapă de atâtea ori – evidentul. Sau, mă rog, orice ar fi acel ceva.

Anunțuri

O finală de vis. Cei mai buni dintre cei mai buni români ne-au încântat, rând pe rând, cu talentele lor fenomenale. Însă, ce a fost mai bun a fost lăsat la urmă. Imediat după publicitate, pe scenă şi-a făcut apariţia ultimul, dar nu cel din urmă concurent. Plin de emoţii, cu o ţinută aparent casual, îşi face apariţia, pe marea scenă a talentelor, Adrian Ţuţu. Publicul îl întâmpină cu ropote de aplauze, apoi începe spectacolul.

 

 

 

 

 

 

Piesa asta m-a făcut să mă simt mândru de ţara mea. SĂ FIU MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN! E un sentiment tot mai rar întâlnit în ziua de astăzi în ţara noastră! Într-o ţară în care principala grijă a românului de rând este să supravieţuiască regimului totalitaro-comunist impus de Boc şi ai săi, iar sentimentul naţional piere pe zi ce trece, melodia asta ne reaminteşte că, indiferent de câte obstacole ne-ar fi puse în cale, putem să trecem peste toate, pentru că suntem ROMÂNI. Un mesaj prin care aflăm că românii pot să se afirme şi pot să se ridice din anonimat, la fel cum au făcut în Decembrie ’89. Un mesaj transmis clar, concis, cu tărie şi curaj. Un mesaj care ar trebui să trezească românii la realitate, dovedind că se poate. Şi, totodată, un mesaj care a prins la public, la fel ca şi mesajele din celelalte 2 melodii cu care ne-a încântat, la preselecţii :

 

 

 

 

 

 

…şi în semifinale…

 

 

 

 

 

 

Pe scurt, genial. Bineînţeles, opiniile au fost atât pro, cât şi contra. Ba că meritau alţii să câştige (aici e foarte probabil, cel puţin Ballance, Cosmin Agache, Valentin Dinu , Narcis Ianău şi, nu în ultimul rând, Rebeca Neacşu au fost absolut fenomenali), ba că voturile nu au fost împărţite corect, ba că s-a votat cazul şi nu talentul, ca la „Dansez pentru tine”, ba că e vina juriului că i-a admis în semifinale sau că Libertatea a publicat cu aproximativ o oră mai repede câştigătorul…sau chiar că băiatul n-are talent (asta deja e absurdă). Însă câteva lucruri sunt certe : câştigătorul era, oricum, greu de ales, dintre atâtea talente, emisiunea va mai pierde ceva spectatori în sezonul 2, datorită faptului că mulţi oameni şi-au pierdut încrederea în sistemul de vot, cei care au ajuns în finală vor reuşi, fără niciun dubiu, în viaţă, şi vor avea cariere strălucite (Valentin Dinu va avea un duet cu Andra şi e oficial faptul că a fost remarcat de un impresar, de Ianău nu se mai pune problema…). Tot ce sper este ca Medea să reuşească să facă sport olimpic din pasiunea şi…meseria ei, Cosmin Agache să devină unul dintre cei mai buni beatboxeri din lume, Cristina şi Alina să se afirme pe piaţa muzicală, Ştefan Florescu să fie remarcat de o persoană care i-ar putea valorifica talentul, Valentin Luca să ajungă cel mai bun din lume la ceea ce face, Akikai să aducă artele marţiale la un alt nivel, iar soţii Luca să…doboare recordul mondial la piruete, stabilit tot de ei. Cât despre ceilalţi, atât semifinalişti, cât şi finalişti…felicitări lor!