Posts Tagged ‘Noiembrie’

*eseu realizat cu ocazia participării la un concurs național de creație literară

Din punct de vedere cultural, România se află într-o stare de incertitudine, cumulată cu o stare de deziluzie la nivel general, acesta fiind un efect al unei perioade care a secat din temelii conștiința și identitatea națională, cunoscută în istoria literaturii autohtone drept „perioada proletcultistă”. Un genocid cultural, început în anul 1947 odată cu preluarea puterii de către comuniști, ca urmare a expansiunii sovieticilor asupra jumătății răsăritene a continentului european, al cărui scop era de „epurare” a literaturii interbelice și a valorilor promovate și înlocuirea acesteia cu o literatură aservită noului regim, promovând noi principii și un sistem de valori de sorginte socialistă. Vechii intelectuali, precum și toți oamenii de cultură au fost arestați și închiși, fiind înlocuiți cu noi intelectuali, ale căror datorite era de a ilustra, în operele acestora, realizările fastuoase ale noului sistem politic implementat, precum și izbânda proletarului, fiind catalogat drept un „etalon al productivității”. La nivel liric a avut loc o desacralizare masivă, profunzimea filosofică, valorile morale și artistice, precum și toate inovațiile aduse în cadrul modernismului deveniseră acum simple iluzii ale unei utopii mult prea îndepărtate. Arta, în totalitatea ei, devenise un alt banal mijloc de propagandă, fiind deposedată de toate caracteristicile care îi confereau desăvârșirea.

Ca reacție împotriva acestei crime cu sânge rece la adresa evoluției intelectuale, precum și ca efect al unei relative liberalizări în spațiul românesc a apărut un nou curent literar, care își propune să readucă literatura pe făgașul normalității după decenii întregi de stagnare, și anume curentul neomodernist. Contrar tuturor valorilor comuniste, acesastă nouă mișcare culturală își propunea o revigorare a poeziei, precum și o revenire la toate elementele culturale specifice perioadei interbelice. Poezia revine la o formă reflexivă, unde predomină limbajul metaforizat, cu anumite referințe extrem de subtile, precum și întoarcerea la valorificarea și reinterpretarea miturilor și a intelectualismului. Limbajul suferă o accentuată liberalizare, ambiguitatea fiind împinsă până la aparența de nonsens, chiar de absurd. Sensurile infinite promovate în poezie marchează o expansiune nelimitată a imaginației, odată cu un lirism al cunoașterii și existenței. Această nouă amplă mișcare este susținută de un val de scriitori tineri, care își propun o revigorare a literaturii române și a evadării de sub jugul marxist-leninist impus la nivel artistic. Printre cei mai de seamă poeți se numără „generația șaizecistă”, alcătuită din poeți preponderent tineri, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ori Ștefan Augustin-Doinaș, care au dus literatura română la un nivel superior și care au reușit să impună valori estetice firești într-o literatură muribundă, aproape inexistentă și în mod categoric și neverosimil epurată de orice funcție artistică. În această perioadă, se remarcă în mod deosebit tânăra scriitoare Ana Blandiana, a cărei operă, axată în sfera lirică, reușește să confere poeziei românești prestigiul cândva pierdut prin profundele sale idei filosofice. În opera ei se remarcă îndeosebi volumul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, în care ilustra poetă își propune reprezentarea abstractului în formă concretă, precum și întoarcerea în Univers, în „marele tot” și de a deveni una cu existența universală, având ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.

Prin intermediul acestui nou volum, publicat în anul 1972, poeta neomodernistă intenționează o schimbare semnificativă de paradigmă în peisajul literar românesc. Principala temă în jurul căruia gravitează întregul volum este iubirea, acest nobil sentiment fiind văzut din perspectiva unui rit nupțial, un delir de natură mistică, al cărei scop este de a preceda momentul ineorabil al morții, privit drept o contopire cu natura. Prima ipostază în care este surprinsă ciclicitatea vieții este poezia „Mamă”, în care Ana Blandiana ilustrează viața drept un proces masiv și complex de trecere în abstract, prin intermediul mamei sale, având aici rolul de ființă teandrică, atât om, cât și divinitate: „Mamă, întâiul meu mormânt, / Beznă fierbinte (…) Îmi vei ierta vreodată învierea, / Grăbita înviere ce mă rupea de tine /
Pentru ca, din lumină în lumină, / Să mă apropie de-o altă moarte? ”. Ipoteza vieții și a morții suferă o schimbare de perspectivă, fiind ilustrată sub forma unei contopiri post-mortem cu întregul Univers, privit drept un tot unitar, un echilibru de forțe dinamice, capabile să încludă în sfera lor materială concepte abstracte și imateriale precum eternitatea, în cadrul unei armonii om-natură desăvârșite. Moartea devine astfel o simplă stare vegetativă, în cadrul căreia omul se uniformizează, însă totodată devine una cu absolutul prin intermediul acestui proces. Astfel, prin intermediul motivului morții, Ana Blandiana redă forma cea mai desăvârșită a dragostei, reușind astfel să creeze un paradox cu valențe spirituale, care transcede sentimentul desăvârșit și îl plasează pe cele mai înalte culmi ale acestui fantastic absurd, atât de specific neomodernismului. O altă poezie în care ilustra poetă valorifică acest concept este „Dacă ne-am ucide unul pe altul”, în care dorința nestăvilită a eului liric pentru persoana iubită este motivată de o contopire extraordinară cu natura vie într-o absolută exaltare a simțurilor: „Tu, cel născut din cuvânt, / Vei cunoaşte gust de pământ, / Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile / Împletindu-ţi prin ele mâinile”. Un alt element al iubirii este mitul androginului, întâlnit cu precădere în poezia „Cuplu”: „Unii te văd numai pe tine, / Alţii mă văd numai pe mine, / Ne suprapunem atât de perfect / Încât nimeni nu ne poate zări deodată”, în care despărțirea celor doi are efecte nefaste, moartea unuia dintre cei doi însemnând inevitabila soartă omonimă a celuilalt partener: „Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, / Jertfindu-se pentru o singură privire, / Ar vedea numai spatele din care s-a smuls / Însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt.”

O altă temă specifică acestui volum de poezii este toamna, privită din perspectiva unui spațiu dezolant, al dezintegrării fizice și spirituale. Odată cu venirea nemiloasă a acestui anotimp neverosimil, întregul univers liric ilustrat în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” suferă o transformare semnificativă, starea generală de angoasă existențială acaparând atât planul fizic, cu valențe reale, cât și pe cel spiritual, cu valențe abstracte. Primul și, probabil, cel mai elocvent exemplu este poezia care deschide volumul de poezii, intitulat „Despre țara în care trăim”, în care eul liric manifestă o stare contemplativă odată cu sosirea toamnei (cel mai probabil, spațiul Octombrie), reprezentată prin motivul frunzei, care năruiește fragilitatea universului liric, ilustrată aici prin motivul verii, care „E o patrie fragilă / Pe care orice frunză, / Căzând, o poate stinge.”. Prefigurarea morții apare, de asemenea, și în poezia „Adorm, adormi” unde mirosul de struguri, specific toamnei, devine un mesager al marii treceri: „Mirosul strugurilor ne pătrunde. / Adormi, / Nu te speria”. Această temă este reiterată în poezia „Leagăn”, unde „verdele devine galben”, vitalitatea devine muribund, iar odată cu această schimbare semnificativă are loc un colaps de natură extatică, în care „îngeri se dezbracă şi-şi aruncă / Hainele mototolite pe pământ”, într-un haos la care participă întregul Univers. De asemenea, poezia „Dacă ne-am ucide unul pe altul” prefigurează moartea persoanei iubite, odată cu venirea toamnei, ilustrând totodată o ușoară nuanță religioasă pentru o stare extatică, de natură spirituală, cu sopul de a accentua acest proces de degradare fizică: „Iubita mea cu frunte de octombrie / Cuprinsă ca-n icoane / De nimb rotund de moarte”.

Contactul cu Divinitatea este, de asemenea, cuprins în multitudinea de teme care alcătuiesc acest volum, unde Ana Blandiana expune zădărnicia omului de rând, incapabil, în ciuda iubirii nemăsurate, datorită limitărilor sale, să instituie o relație cu Creatorul absolut, fiind captiv în această lume marcată de venirea toamnei și, implicit, a dezolării. Un exemplu elocvent îl reprezintă poezia „Sunt ca un ochi de cal”, în care ilustra poetă redă, printr-o extraordinară și totodată neașteptată comparație cu un exemplar cabalin, care prezintă deficiențe ale vederii periferice. Prin această comparație, eul liric ilustrează imposibilitatea privirii vieții dintr-o multitudine de perspective, fiind restrânsă unui drum banal, monoton, ambiguu: „Să nu mă-ntrebi / Când o să-ajung la tine, / Ce arbori şi ce flori / Am întâlnit.”. În ciuda mesajelor transmise de către Divinul absolut, eul liric este incapabil de a le descifra, deși conștientizează prezența lor, paradoxul existențial creând aici o stare subliminală de angoasă: „Umbrele norilor, / Transmiţându-mi mesaje / Pe care nu le înţeleg”. În funcție de interpretare, această poezie poate fi, de asemenea, înțeleasă drept un subtil atac la adresa regimului comunist și a restricțiilor sale sociale și culturale. Totodată, este valabilă și reciproca situației, așa cum regăsim în poezia „Fără tine”, în care eul liric, surprins în fața colapsului existențial, se regăsește în ipostaza omului damnat, părăsit de sprijinul divin, lăsat în voia sorții: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”. Adeseori, rugăciunile se adresează îngerilor, surprinși drept mesageri ai Absolutului, pe care eul liric îi adulează cu o credință extraordinară, în poezia „Cine din mine ți se-nchină”: „Cu scârbă-l alung şi cu mare mirare / Pe cine din mine nu ţi se prosternă, / Sub bezna cea limpede şi cântătoare / A ochiului stins de pleoapa eternă”. Eul liric așteaptă moartea ca pe o izbăvire, o infimă speranță de a putea simți atingerea divină a îngerului, un risc asumat fără prejudecăți și fără certitudinea împlinirii idealului, așa cum regăsim în ultima strofă: „Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean / Fără ieşire şi fără plângere, / Unde visându-te o dată pe an / Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.” Nu în ultimul rând, într-o ipostază divină este surprinsă mama, ființa eternă, alfa și omega, care, pe lângă faptul că asigură ciclicitatea vieții, reprezintă moartea și învierea, suferința și izbăvirea, paroxismul și idealul: „E-atâta depărtare pân’ la tine, / Că s-ar putea-nălţa biserici / Să mijlocească rugile-ntre noi”.

Ultima, dar nu cea din urmă temă reprezentativă a acestui volum de poezii este iarna, privită drept un spațiu de tranziție între lumea concretă și lumea abstractă. Decembrie vine aici ca un purgatoriu izbăvitor, față de care eul liric menține o atitudine contemplativă într-un haos organizat, un paradox al creației, o încleștare de trăiri. Un prin exemplu este poezia „Tu ești somnul”, în care eul liric prefigurează, odată cu venirea zăpezii, iminența momentului cel din urmă al vieții, amânându-l temporar: „Ninsoarea îmi cere şi mie să ning. / Dar eu trec prin zăpadă dormind”. Convins de imposibilitatea evitării acestui moment de colaps, acesta așteaptă, în aparenta liniște din mijlocul haosului, trecerea spre judecata supremă: „Trec dincolo cuprinsă de zăpadă, / Spre inima celui din urmă labirint”. Aceeași astrucare spirituală a ființei are loc în poezia „Îți aduci aminte plaja?” în care plaja, loc al agoniei supreme, devine un spațiu al contemplării pentru eul liric, vizibil marcat de venirea ninsorii, care aduce cu sine moartea universului înconjurător: „Ninsoarea / Se stingea / Amestecată cu păsări / În apă, / Cu o aproape bucuroasă disperare”. Acceași temă o regăsim și în poeziile „Fără tine”, în care căderea zăpezii echivalează cu paroxismul trăirilor, datorat absenței puterii divine: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni.” și „Adorm, adormi” în care ninsoarea este înzestrată cu valențe pozitive, moartea fiind privită ca o binecuvântare, o evadare, o contopire cu absolutul: „În curând frunzele ne vor înveli / În auriul omăt. / Niciodată n-am semănat mai mult”.

La mai bine de trei decenii de la publicarea acestui volum, versul Anei Blandiana cuprins în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” rămâne un punct de referință în istoria literaturii române datorită originialității și profunzimii conceptelor filosofice abordate în cadrul celor șaptesprezece poezii, datorită „îndrăznelii” de a înfrunta, prin intermediul artei, un regim dezumanizant atât la nivel social, cât și moral și, totodată, prin „neglijenta impertinență” de a restaura culturii române și, implicit, întregii patrii carpato-danubiano-pontice, prestigiul cuvenit și obținut de-a lungul deceniilor în fața Europei și a întregii lumi. Aflată încă în plină activitate literară, Ana Blandiana reprezintă o punte între două lumi total distincte, cea zbuciumată și dezumanizată a celor care au cunsoscut tirania unui regim inutil și cea de astăzi, a tinerilor iluzorii și rătăciți între valori de sticlă și speranța unei mediocrități asumate. De aceea, pentru a demonstra că România nu și-a uitat încă toate valorile, se cuvine să oferim un pios elogiu celei care, în plin comunism, a îndrăznit să combată regimul ceaușist, a comis impertinența de a contribui la revigorarea literaturii române muribunde a anilor ’60 și ’70 și care, nu în ultimul rând, a îndrăznit să fie contemporană cu noi, ca o dovadă vie a unor vremuri sumbre, învinse doar prin intermediul intelectualității și conștiinței naționale.

Anunțuri