Posts Tagged ‘Nicolae Baciut’

* eseu realizat pentru participarea la un concurs național de creație literară

Somnul din somn

Mi-e somn de mine,
îmi e somn de vis,
până la os,
până la sânge,
până la moarte-n Paradis,
până cuvântu-i respirare,
până cu aer este scris –

mi-e somnul însă interzis.

Mi-e somn de mine,
scris-am,
nu am zis!

În ciuda liberalizării absolute obținută în decembrie 1989, literatura română se află în continuare într-o stare latentă, marcată de incertitudine și ambiguitate stilistică dusă până la ridicol. Scriitori de duzină și poeți ridicoli umplu zeci, chiar sute de pagini de opere fade, lipsite de esență, într-o încercare vagă de a menție în viață o literatură muribundă. Însă odată la câțiva ani, dintre „cei mulți umili” se întâmplă să apară câte un poet sau un scriitor care să readucă scrierile românești de pe această pantă ascendentă în care ne complacem de mai bine de două decenii în normalitatea de care ne îndepărtăm tot mai mult, izbutind, prin scrierile sale, să ne reamintească faptul că literatura noastră poate egala în profunzime scrierile occidentale. În era postmodernistă românească, acest Don Quijote prea puțin cunoscut al literaturii române poartă numele de Nicolae Băciuț.

Începându-și activitatea literară asemeni oricărui tânăr dornic de afirmare, și anume la publicația facultății unde își desfășoară studiile (în cazul de față revista „Echinox” din Cluj-Napoca), tânărul Nicolae Băciuț devine redactor, iar mai apoi secretar de redacție, între 1978 și 1982. Fire ambițioasă, însă fără îndoială calculată, Băciuț își continuă activitatea intelectuală, izbutind să atragă atenția, prin intermediul operelor sale, unor mari nume din cultura română, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Nicolae Steinhardt, care l-au elogiat în diverse rânduri. Rând pe rând, acesta devine Membru în Consiliul de Administrație al TVR, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș, Membru al Uniunii Scriitorilor din România și doctorand în litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o teză care cuprinde scrierile lui Caragiale, Cehov și Ibsen. În 2014, acesta își încununează deosebita și, totodată, ampla activitate literară, care cuprinde aproximativ 30 de scrieri (printre care volume de poezii, interviuri, publicistică și jurnale) prin antologia „Despărțirea de înger”, prefațată de un concis, însă extraordinar laudatio al domnului Valentin Marica. Se remarcă în această antologie o poezie ce poate constitui o artă poetică a ilustrului poet, intitulată „Somnul din somn”, redactată în aerul puternic și proaspăt de munte din Predealul anului 2003, în data de 30 martie.

Titlul poeziei este sugestiv, amintind de expresionismul universului liric blagian, promovat în cadrul volumului intitulat „Lauda somnului”. „Somnul din somn” reprezintă aspirația eului liric spre desăvârșirea absolută, transcendența spre ideal încercând să anuleze sentimentul de memento mori care cotropește ființa umană din temelii. Tema poeziei este complexă, de factură modernă și exprimă condiția poetului în raport cu sacrificiul suprem, manifestat în numele artei, pe care acesta încearcă să îl realizeze pentru a transcede în eternitate. În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea într-o viziune abstractă a conceptului de ideal, în care concretul devine absolut prin intermediul sacrificiului suprem. Compozițional, poezia poate fi divizată în trei secvențe lirice, prima dintre acestea cuprinzând primele șapte versuri, a doua secvență fiind compusă din al optulea vers, care exprimă un concept de sine stătător prin ideea promovată, iar ultima secvență lirică se compune din ultimele trei versuri, care constituie epilogul existențial.

Încă din primele versuri, Băciuț demonstrează un profund talent literar, trasând principalele idei în jurul cărora gravitează întreaga esență a universului liric manifestat în această poezie prin două metafore revelatorii extrem de sugestive: „Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis”. Ingambamentul vine în spirijinul oniricului din al doilea vers, accentuând ideea evadării în abstract prin intermediul visului. Somnul apare aici ca o introspecție a eului liric, o dorință pătimașă de eternitate și de contopire cu materialul și imaterialul, de altfel cu întregul Univers. În următoarele versuri, cu oarecare reminescențe stănesciene, eul liric ilustrează „dezîncarnarea” ființei și dezintegrarea sa în numele sacrificiului pentru artă, prin repetarea cuvântului „până” realizând un elogiu al absurdului: „până la os, / până la sânge”, barbarismul acestui proces fiind susținut de o patimă nebună pentru posteritate. Efectul acestui act se răsfrânge asupra întregului Univers, afectând chiar și Divinitatea, precum și frumosul ca idee, atât filosofic cât și estetic, într-un acces de furie oarbă, simbolistă, rezultat al procesului de autodistrugere al eului liric, ajungând în pragul paroxismului: „până la moarte-n Paradis”. În final, actul de sacrificiu prin intermediul artei ia forma unui logos cu valențe demiurgice (o posibilă influență argheziană), însetat de existența desăvârșită, care se propagă prin sacrificiu și din sacrificiu, manifestând desăvârșirea acestei patimi în numele creației. Actul de autodistrugere devine imaterial, atingând un nou pas spre abstract, spre lumea ideilor: „până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris”.

A doua secvență, formată dintr-un singur vers, este o lovitură de grație dată eului liric. Absurdul atinge cote paradoxale. Accederea spre ideal nu poate fi realizată, iar sacrificiul se dovedește a fi zadarnic: „mi-e somnul însă interzis”. Moartea Paradisului, dezintegrarea carnală, fizică, precum și cea spirituală devin inutile, „interzise”, liniștea conferită de accederea spre ideal fiind acum spulberată de o dramă existențială. Această secvență, deși semnificativ redusă din punct de vedere structural, are un rol semnificativ în cadrul conceptului de sacrificiu în numele artei, în care poetul trebuie să se sacrifice pe sine pentru ca arta lui să rămână eternă. „Somnul interzis” reprezintă un proces incomplet de sacrificiu, necesitând un singur lucru pentru a desăvârși lucrarea eului liric.
Ultimele versuri reprezintă o ultimă încercare a eului liric de a accede spre ideal, de a conferi sacrificului său un oarecare scop, pentru a-i justifica existența, prin reiterarea primului vers-ideologie, cu rol de metaforă revelatorie: „Mi-e somn de mine”.

Conștientizând puterea extraordinară a poeziei, acesta decide că ultimul pas spre eternitate este transpunerea logosului cu valențe demiurgice din oral în scris, acesta fiind ultimul pas spre desăvârșirea sa și a artei sale. Eul liric, deloc ezitant și conștientizând că aceasta este singura cale pentru ca el și arta sa să transceadă spre eternitate, alege să se sacrifice. Poezia se încheie cu actul de concepere al artei, geneza poeziei reprezentând sfârșitul eului liric și al patimilor suferite în numele perfecțiunii și desăvârșirii: „scris-am, / nu am zis!”.

Într-o eră a dezumanizării literare dusă până la paroxism, Nicolae Băciuț rămâne un punct de reper în istoria literaturii române contemporane, opera sa izbutind să transceadă limitele existențiale, înscriindu-se cu succes în categoria poeților români de excepție însă, din păcate, prea puțin mediatizați ai secolului XXI. Supraviețuitor printre confuzii și susținător al cauzei naționale, cu o fervoare demonică și totuși echilibrată în scriere, acest poet român rămâne cunoscut drept o oază de normalitate într-o literatură atipică, apatică și ambiguă, însă care nu încetează niciodată să ofere excepții de la această lege nescrisă. În era noastră, această distincție îi revine domnului Băciuț. Chapeau, monsieur!