Posts Tagged ‘muzica’

Regele verii

Posted: 18 Februarie 2015 in Muzică
Etichete:, , , , , , , ,

Odată la câteva săptămâni găsesc câte un proiect, un concept, o trupă sau o melodie care să mă scoată din zona mea de comfort – alcătuită preponderent din rock, folk, jazz sau blues, cu foarte rare valențe de clasică – și să îmi readucă încrederea în dezvoltarea armonioasă a muzicii românești în toate genurile existente. De această dată este vorba de o melodie pe care o așteptam cu interes de ceva vreme, atât datorită celor implicați în realizarea acesteia, cât și a încrederii pe care o aveam în acești artiști, întemeiată strict pe profesionalismul pe care aceștia l-au demonstrat de-a lungul anilor. Mă refer aici la Gojira și Planet H, pe de o parte, doi DJ „pe treaba lor” și Robin, solistul trupei de „pop melodramatic” (de fapt, e rock toată ziua) Robin and the Backstabbers, a căror colaborare este intitulată, în plină iarnă, „Regele verii”.

Pe Gojira și Planet H am început să îi apreciez odată cu primele colaborări realizate cu DOC și Deliric, de la melodii precum „Dă-i mai tare” sau „Fac ce-mi place” până la binecunoscuta piesă „Fugi”, care a beneficiat de o amplă expunere în peisajul online românesc. Mai apoi aveam să-i regăsesc într-o colaborare neașteptată, însă foarte interesantă cu B.U.G Mafia, adevărați titani ai muzicii hip-hop românești, în cadrul melodiei „#MMDJ”, care a depășit de multă vreme milionul de vizualizări pe YouTube, ca ulterior să asist live la un spectacol de zile mari în cadrul festivalului Route68 Summerfest de anul trecut, unde cei doi mai aveau puțin și dărâmau scena (de altfel, destul de rezistentă) din temelii, realizând un show de zile mari. Deși inițial am fost destul de sceptic, însă fără îndoială încântat de această colaborare cel puțin bizară, datorată stilurilor relativ diferite pe care acești artiști le abordează, curiozitatea mea a atins cote relativ mai mari decât cele așteptate. Pentru mine, cel puțin, era clar: fie avea să fie un succes, fie un eșec de proporții semnificative.

Și am apăsat butonul de play, cu toată încrederea pe care o aveam. Obișnuit cu stilul lor ceva mai zgomotos decât ceea ce ascult eu de obicei, am fost plăcut surprins de instrumentalul din „Regele verii”. M-a plesnit cu multă eleganță un beat foarte calm, ambiental chiar în comparație cu ceea ce m-aș fi așteptat din partea celor doi, însă fără îndoială potrivit tematicii piesei. Lucru cu atât mai benefic cu cât o piesă mai „blândă” ar putea atrage o expunere semnificativ superioară într-un eșantion mult mai consistent de ascultători. În ceea ce privește componenta lirică a piesei, aceasta este una adecvată pretențiilor pe care le aveam din partea lui Robin și a celor doi DJ, îmbinând frumos metafore, simboluri și referințe într-un mesaj care necesită ceva carte citită pentru a fi înțeles pe deplin.

Un alt element pozitiv al acestei melodii este, fără îndoială, apariția grupului vocal al corului de copii radio condus de Voicu Popescu. Micile vedete ale teaserului lansat pe YouTube acum ceva vreme cântă superb, reprezentând un element esențial în ecuația melodiei, având rolul de a accentua acea stare generală în jurul căreia gravitează întreaga piesă și adăugând un plus de culoare într-o creație cu valențe relativ sumbre.

Regia și montajul au fost asigurate de către X Music and Video, echipa de producție a trupei Animal X. Apreciez intenția de a insista pe cadrele apropiate, pentru a sublinia angoasele și dezolarea generală atât a oamenilor simpli din tramvai, cât și a protagonistului, filmarea alb-negru care să accentueze atmosfera posomorâtă și decadentă, precum și micile artificii tehnice (efectul de time-lapse al oamenilor în contrast cu Planet H, precum și cele două fetițe foarte cuminți, care nu par să fie deranjate de tot haosul din jurul lor) care ilustrează efectele claustrofobice a spațiului restrâns asupra stării de spirit.

Per total, „Regele verii” a fost, în plină iarnă, o surpriză extrem de plăcută. Cu un instrumental atipic lui Gojira și Planet H, însă indubitabil plăcut, cu o lirică solidă și interesantă și beneficiind de un videoclip sugestiv, pe măsura așteptărilor, piesa de față are toate calitățile pentru a ajunge în topurile a numeroase radiouri din România. În afară de Guerrilla, care difuzează de multă vreme melodii ale acestora. Iar faptul că beneficiază de expunere din partea Roton Music reprezintă un mare avantaj pentru ei, având oportunitatea unei expuneri semnificativ mai consistente în peisajul comercial românesc, lucru care ar putea atrage un număr mai mare de ascultători spre zona underground. O zonă în care muzica are altfel de expresivitate. Acestea fiind spuse, vă doresc audiție și vizionare plăcută.

Anunțuri

Vă sună interesant?

Din nou, Internetul reușește să mă surprindă într-un mod plăcut. În urma periplului meu zilnic prin matrix-ul cel de toate zilele, am descoperit o aplicație absolut superbă a celor de la Billboard, o revistă de specialitate responsabilă cu topul oficial al industriei muzicale din SUA, precum și cu tot ceea ce „mișcă” peste ocean în materie de muzică și artiști.

Această aplicație, așa cum titlul mult prea bogat al acestui mult prea scurt articol o precizează, îți permite să vezi, în funcție de data nașterii, melodia care era pe primul loc în topul Billboard în acea zi. Selectând data nașterii (fără a adăuga nume ori alte date personale), aplicația arată melodia care ocupa prestigiosul loc fruntaș în vremea în care îți făceai maiestuoasa intrare pe scena complexă a lumii.

Aplicația se adresează și celor mai…veterani dintre voi, cuprinzând o gamă foarte largă de topuri și de piese, trecând prin cam toate genurile și extinzându-se până la începutul secolului XX. Adică până la anii 1900, inclusiv. Deși, până în anii ’40 arată doar piese, nu și topuri. Ierarhiile muzicale încep abia din anul 1940, primul top fiind din ’40 până în ’45, unde veți putea regăsi artiși precum Bing Crosby, Glen Miller, Harry James ori, desigur, Frank Sinatra. Pe lângă acest fapt, este interesant de urmărit evoluția muzicii de-a lungul deceniilor, precum și schimbarea continuă a genurilor în ierarhie, de la jazz-ul primei jumătăți a secolului trecut până la perioada rock-ului psihedelic cu puternice accente progresive și funk-ul anilor ’70, urmat de hard-ul din anii ’80, iar apoi explozia de diversitate care a luat naștere în anii ’90 și continuă până astăzi.

De asemenea, probabil din pură politețe sau ca să ne aducă minte de trecerea ireversibilă a timpului, aplicația ne arată și câte minute au trecut de la data nașterii noastre. Însă ca să se revanșeze într-un mod cât mai elegant cu putință pentru această indiscreție, aceasta oferă la dispoziție un top cu cele mai bune melodii ale anului în care ne-am născut. Probabil într-o încercare subliminală de a ne aminti că, pe vremuri, calitatea muzicii era net superioară celei de astăzi (cu excepțiile de rigoare).

Curios din fire, am testat și eu aplicația. În urma datelor pe care Universul mi le-a dăruit, aplicația mi-a spus că, la venirea mea pe lume, piesa de pe primul loc în topul Billboard era „Crossroads” de la trupa Bone Thugs N Harmony:

…ceea ce spune multe despre industria muzicală a acelor vremuri. În sensul că o astfel de melodie ar avea astăzi, probabil, șanse minime spre zero de a se afirma ori de a „ataca” primele topuri. Privind retrospectiv, industria s-a schimbat enorm.

Pentru cei curioși să afle melodia „sub semnul căreia stă ziua de naștere”, din punctul de vedere al celor de la Billboard, aplicația poate fi testată cu un simplu click pe link-ul de mai jos.

Billboard.fm | #1 Song On Your Birthday

Ce părere aveți de această aplicație? Vouă ce piesă v-a furnizat aceasta?

Oare ce ar fi fost literatura în zilele noastre dacă Homer, Dostoievski sau Dumas nu ar fi scris nimic vreodată? Cum ar fi arătat oare pictura fără geniul lui Da Vinci, Van Gogh ori Claude Monet? Aparent, acestea sunt întrebări al căror răspuns este greu de imaginat, tocmai datorită contribuției enorme pe care cei amintiți au adus-o la desăvârșirea acestor expresii ale artei până în zilele noastre. Iar în ceea ce privește muzica, lucrurile sunt, în mare parte, aceeași. Privind retrospectiv în secolul al XX-lea, observăm, în Statele Unite ale Americii, o evoluție semnificativă în ceea ce privește estetica și rafinamentul artistic al muzicii, conturându-se noi dimensiuni ale eleganței și expresivității. Pe scurt, jazz-ul.

E drept, americanii au comis multe „păcate” în istoria umanității, însă contribuția lor la evoluția și dezvoltarea muzicii este indubitabilă, profunzimea și finețea caracteristică acestui nou gen muzical reușind să creeze contextul apariției unei noi generații de artiști, care au rămas cunoscuți până în zilele noastre, precum Ella Fitzgerald, Bing Crosby ori Ray Charles. Însă unul dintre cei mulți ai vremii a reușit să se ridice deasupra tuturor. Probabil cea mai autentică reprezentare a visului american, cel care a redat probabil cel mai fidel atmosfera boemă a Americii anilor ’40, inovând printr-un timbru muzical inconfundabil și o eleganță deplină, muzica sa reușind cu brio să treacă testul timpului. Nici mai mult, nici mai puțin decât o legendă. Acesta este vocea visului american, omul care a schimbat muzica „în felul lui”: Frank Sinatra.

„Începuturi”

Provenind dintr-o familie de imigranți italieni, tânărul Frank a fost nevoit să pornească de jos, lucrând mai întâi ca distribuitor de ziare, iar apoi ca reporter la publicația Hudson Observer. Însă, într-o seară a anului 1935, destinul avea să ia o turnură neașteptată pentru „reporterul” Sinatra. În acea seară, pornind radioul, a auzit vocea lui Bing Crosby, unul dintre cei mai celebri cântăreți americani din acele vremuri, interpretând una dintre celebrele sale melodii, moment în care a luat o decizie care avea, peste ani, să schimbe total cursul și evoluția muzicii până în acel moment. În vreme ce acordurile muzicii lui Crosby răsunau puternic în noapte, acesta a luat o decizie capitală. Să renunțe definitiv la viața de reporter pentru a se dedica întru totul muzicii. Ceea ce pentru un om obișnuit ar putea părea o misiune mult prea riscantă pentru a putea deveni certitudine, pentru Sinatra a reprezentat un ideal. Țelul său devenise acela de a-l depăși pe Bing Crosby, cu orice preț.

Neavând nici măcar cea mai mică idee despre notele muzicale (singurul său contact cu muzica fiind cântatul la ukulele, o chitară de dimensiuni foarte mici), fără să fi luat vreodată o lecție de canto și având un timpan perforat, însă manifestând o ambiție incredibilă și bazându-se pe firea sa descurcăreață, Sinatra s-a lovit puternic de realitățile vieții, având parte de un început dezastruos, în fața căruia orice persoană ar capitula fără drept de apel. În goana după celebritate, neexperimentatul Frank a fost nevoit să cânte pe străzi luni în șir, uneori reușind să câștige undeva în jurul „exorbitantei” sume de 10 dolari, alteori…o simplă farfurie cu mâncare. Dovedind însă o perseverență ieșită din comun, acesta nu și-a abandonat visul și a continuat să cânte, având parcă, undeva, în mintea sa, certitudinea că va reuși. În același an, talentul acestuia a fost remarcat, fiind cooptat în trupa „The Hoboken Four”, alături de care a reușit să câștige concursul „Major Bowes Amateur Hour”, susținut de către un post de radio local, câștigând primii bani ca artist amator. Soarta părea că începe să îi surâdă. Iar acesta era doar începutul.

„Ascensiunea și desăvârșirea”

Așa cum era de așteptat, perseverența tânărului american începea să dea roade. În timp, capacitățile sale vocale au cunoscut o semnificativă dezvoltare, motiv pentru care, în anul 1939, Sinatra a înregistrat piesa „Our Love”, alături de trupa lui Frank Mane, un muzician destul de apreciat la acea vreme. La scurt timp după acest prim succes, Frank este remarcat de către trompetistul Harry James, o personalitate semnificativă a industriei muzicale din anii ’30, care îl angajează în trupa sa pe postul de solist vocal, moment în care cariera de artist a lui Sinatra cunoaște o ascensiune fulminantă. Într-un interviu, Harry James afirma despre colegul său de formație următoarele: „Se consideră cel mai bun vocalist din toată lumea. Spune despre el că e cel mai grozav solist!“ Și poate că, la acea vreme, tânărul Frank avea toate atributele unei vedete de partea sa. Simțind că potențialul său este unul uriaș, iar colaborarea cu celebrul trompetist nu îi va aduce acea celebritate multvisată încă de la începuturile carierei, Sinatra părăsește formația lui James, prilej cu care se alătură, la sfârșitul anului 1939, celebrului muzician Tommy Dorsey, la adresa căruia artistul are numai cuvinte de laudă, mărturisindu-i faptul că „Ani de zile am încercat să cânt cu vocea în felul în care tu cânţi cu trombonul”. A urmat o colaborare de trei ani de zile, timp în care Sinatra devenea tot mai aproape de împlinirea idealului său. Acesta a început să câștige tot mai mulți fani, precum și recenzii pozitive în reviste de mare anvergură, precum „Down Beat” ori „Billboard”, care îl numește „Artistul anului 1941” pentru cele 29 de piese lansate de-a lungul acelui an. Însă în ciuda acestei colaborări atât de benefice, Sinatra înțelege că trebuie să își urmeze propriul drum, de unul singur, astfel că renunță la serviciile lui Dorsey.

Cu toate acestea, drumul spre succes a lui Sinatra continuă. În anul 1943, acesta înregistrează primul succes din cariera solo cu melodia „Night & Day”. În scurt timp, acesta devine o personalitate remarcabilă a muzicii americane, luând cu asalt celebrul „Top 10” din acea vreme, numărând în total 23 de piese care s-au bucurat, de-a lungul timpului, de prestigiul acordat datorită prezenței într-un astfel de clasament. Rând pe rând, piese precum „I’ve Got the World on a String”, „Angel Eyes” ori „I’ve Got You Under My Skin” l-au transformat pe Frank Sinatra într-unul dintre cei mai mari artiști ai vremii sale, devenind cunoscut drept „The Voice” (Vocea). Visul dintr-o seară din 1935 începea să prindă contur, însă Frankie, așa cum îi spuneau apropiații, era departe de a se opri. Iar rezultatul a fost unul deosebit. În anii ce au urmat, Sinatra descoperă noi dimensiuni ale succesului cu cântecele de Crăciun „Santa Claus Is Comin’ To Town” și „Let It Snow”, precum și trei dintre cele mai memorabile melodii ale secolului al XX-lea, și anume „Stranger In The Night”, vândut în milioane de exemplare, „New York, New York”, precum și legendara piesă „My Way”.

Întreaga Americă devenise fascinată de vocea sa inconfundabilă, Sinatra ajungând, în finalul carierei, să cânte chiar și 100 de piese pe zi. Emisiunile radio în care apărea înregistrau audiențe impresionante. Totodată, succesul acestuia a fost recunoscut și în afara granițelor americane. La un concert susținut în Brazilia, pe stadionul Maracana, acesta s-a bucurat de o asistență impresionantă, și anume 175.000 de persoane, record absolut pentru acea vreme, înregistrat în Cartea Recordurilor. În fața succesului magistral înregistrat de către Sinatra, Bing Crosby a capitulat, declarând plin de remușcări: „Frank este genul de artist care apare o dată în viaţă, dar de ce a trebuit să apară în a mea?“ Resemnare? Probabil. Dezamăgire? Evident. Invidie? De ce nu? În final, un lucru este cert. Plecând dintr-un punct de unde mai jos nu se poate, având drept singure atuuri perseverența și ambiția, Sinatra a reușit să devină una dintre cele mai emblematice figuri muzicale ale secolului al XX-lea, acaparând întregul peisaj muzical american și impresionând prin noi dimensiuni ale muzicii, precum și printr-un timbru muzical extrem de rafinat.

„Stilul”

De-a lungul timpului au existat numeroase controverse cu privire la genul muzical pe care Sinatra îl practica. Deși unii îl apreciau ca fiind un crooner (cântăreț de balade, interpretând într-o manieră specifică vremii), acesta nu accepta o astfel de caracterizare a modului său interpretativ din punct de vedere muzical. Nici el, nici Bing Crosby (ce coincidență, nu-i așa?). În aceste condiții, cea mai generală reprezentare a stilului muzical promovat de către ilustrul artist american își regăsește originile în muzica jazz.

Jazz-ul a luat naștere în statele sudice ale Statelor Unite ale Americii la începutul secolului al XX-lea, regăsindu-și sorgintea în muzica oamenilor „de culoare”. Acest gen se remarcă prin puternice accente de blues, precum și ecouri ale muzicii europene, iar odată cu evoluția muzicii, jazz-ul secolului 21 prezintă puternice accente rock. Revenind la muzica anilor ’40, regăsim o tonalitate care pune accent pe expresivitate, în detrimentul esteticii sunetului, iar instrumentele produc adesea sunete aspre și „nefiltrate”. Aceasta oscilează în funcție de interpret, de la o tonalitate elegantă, precum în cazul de față, până la foarte triste, în cazul trompetistului Miles Davis ori triumfală în cazul genialului Louis Armstrong. Unul dintre elementele fundamentale caracteristice acestui gen îl constituie improvizația, interpreții având libertate absolută de a influența anumite armonii după bunul plac, astfel individualizându-se în cadrul industriei muzicale. Adesea, improvizația este însoțită de repetarea schemei unui acord. În timp, jazz-ul a cunoscut o relativă divizare datorată evoluției stilului, apărând noi „stiluri” care, aparent, se opuneau reciproc. Astfel, în funcție de arealul social și de preferințele fiecărui stat în parte, de la stilul „New Orleans”, unde se presupune că a apărut primul interpret de jazz din istorie, și anume Buddy Bolden, până la stilul „Dixieland”, axat pe o muzică mai lină și ceva mai puțin expresivă ori stilul „Chicago”, care pune bazele cunoscutului și apreciatului stil blues.

Stilul care l-a consacrat pe Frank Sinatra reprezintă însă un jazz ușor „metamorfozat”, artistul american îmbinându-l atât cu influențe baladice și pop, cât și, paradoxal, cu genul swing, o „subdiviziune” a jazz-ului care punea accentul pe ritmicitate și, evident, improvizație, adăugând și o ușoară nuanță de bel canto, fapt care a conferit muzicii sale un aer deosebit. Astfel, acesta se diferenția de stilul ceva mai clasic a lui Bing Crosby și izbutea totodată să confere muzicii sale o nuanță aparte, ceva mai personală și mult mai rafinată, acaparând, în timp, aprecierea întregii țări și transformându-l pe Frankie într-un adevărat „gentleman vocal”. Acest stil i-a adus lui Sinatra, pe lângă evidenta consacrare muzicală, ceva în plus. Ceva mai…deosebit. Depinde din ce punct de vedere privim situația.

„De la Președinte la Mafie”

Succesul datorat ascensiunii fulminante a lui Frank Sinatra în industria muzicală americană l-a determinat pe acesta să ia contact cu numeroase persoane din înalta societate. Este binecunoscută publicului larg prietenia foarte strânsă pe care acesta o avea cu președintele John F. Kennedy, unul dintre cei mai apreciați președinți din istoria Statelor Unite ale Americii, care a profitat de acest lucru pentru a atrage de partea sa un număr semnificativ de alegători. La rândul său, Sinatra se declara însuși un simpatizant al Partidului Democrat în acea vreme, însă cu timpul, relația de prietenie dintre cei doi a început să se „răcească”, atingând punctul critic în timpul unei vizite a președintelui în California, în anul 192, prilej cu care Kennedy decide să înnopteze în casa lui Bing Crosby, marele său rival și republican convins, în detrimentul acestuia. Vădit deranjat de situație, Sinatra se declară din acel moment, „cu durere în inimă”, susținător al Partidului Republican, refuzând orice altă colaborare cu președintele. Din acel moment, Frankie îi va susține, rând pe rând, pe toți președinții americani de „origine” republicană, de la Richard Nixon până la Ronald Reagan ori George Bush. Și asta pentru că rivalitatea dintre Sinatra și Crosby, cel puțin pentru primul dintre aceștia, nu se limita doar la o simplă prietenie cu un președinte de stat.

În același timp, cariera muzicală a lui Sinatra a gravitat, pentru o perioadă, în jurul unor legături strânse cu numeroși membri ai unor puternice clanuri mafiote din Statele Unite. Într-o serie de documente făcute publice în 1998, este expusă prietenia artistului american cu Sam Giancana, unul dintre cei mai influenți lideri ai Mafiei din Chicago. Tot aceste documente relevă o întâlnire a acestuia cu mafiotul Lucky Luciano, în timpul unei călătorii spre Cuba, precum și faptul că Willie Moretti, un cunoscut membru al lumii interlope din New Jersey, l-ar fi susținut din umbră în perioadele mai puțin favorabile din cariera sa. Deoarece, în anii ’40, adevărații gangsteri purtau costum și ascultau numai muzică rafinată. Între timp, vremurile s-au schimbat radical, dar asta este deja altă poveste.

Ca un revers al medaliei, Frank a acceptat să devină curierul acestora, implicându-se în „relațiile economice” dintre mafia din Chicago și cea din New York. Un cunoscut episod al acestei aventuri a avut loc într-un aeroport. Artistul, având asupra sa o geantă cu 3,5 milioane de dolari, a fost rugat o deschidă pentru efectuarea unui banal control de rutină. Salvarea sa a venit din partea fanilor care, văzându-l pe acesta, au considerat că este oportunitatea ideală de a obține autografe și au năvălit de-a dreptul asupra acestuia. Constrâns de împrejurări, agentul de securitate s-a văzut nevoit să îi permită lui Frank trecerea, fără a-l mai supune percheziționării.

Cântăreț, prieten al unora dintre cei mai influenți președinți de stat din istoria Statelor Unite, curier al Mafiei. S-ar putea spune că Sinatra le-a făcut pe toate. Însă pentru el, era loc și de mai bine.

„One-Take Charlie”

Într-un interval destul de scurt de timp, Sinatra a reușit să își creeze o reputație deosebită în lumea muzicală, motiv pentru care a decis să își extindă domeniul de activitate într-o sferă cel puțin la fel de interesantă, care i-ar fi sporit semnificativ popularitatea, și anume cinematografia. Pornind pe acest nou drum în stilul său caracteristic, adică fără să aibă vreun fel de studii ori de pregătire specială care să îi asigure constanța în acest demers, Frank a decis să urmeze calea Hollywood-ului în paralel cu cea muzicală.

Așa cum era firesc, primele sale roluri au fost minore, acesta fiind preferat cu precădere în scenele muzicale, în care să facă exact ce știa mai bine: să cânte. Lucru de care se achită cu succes în filmele „Las Vegas Nights” (1941), „Ship Ahoy” (1942) şi „Higher and Higher”, ca solist în trupa lui Tommy Dorsey, unul dintre celebrii muzicieni cu care Frankie a colaborat de-a lungul carierei. Cu timpul, acesta reușește să își creeze o reputație pozitivă, fapt care acordă încredere și captează atenția a numeroși regizori din celebrul oraș al cinematografiei. Astfel, în 1945 acesta este distribuit în rolul principal în producția „Anchor’s Aweigh”, alături de Gene Kelly. Menținând prestațiile sale constante la un nivel destul de înalt, în anul 1953 Frank a fost distribuit într-un rol foarte râvnit în industria cinematografică, și anume în filmul „From Here To Eternity”, care îi aduce distincția supremă în materie de film, și anume un premiul Oscar pentru prestația sa deosebită în rolul secundar al soldatului Angello Maggio. Doi ani mai târziu, avea să obțină o altă nominalizare la Premiile Academiei pentru rolul principal din drama „The Man With The Golden Arm”, reușind totodată, de-a lungul carierei, alte roluri memorabile în filmele „Ocean’s 11” (1960) și „The Manchurian Candidate” (1962). Iar de parcă asta nu era suficient, Sinatra a decis să experimenteze o altă dimensiune a cinematografiei, cea din spatele camerelor, afirmându-se ca regizor al peliculei „None But The Brave” în 1965. Și toate acestea fără vreo specializare în domeniu.

Bilanțul carierei sale cinematografice este unul greu de egalat. În total, Frankie și-a jucat propriul rol în nu mai puțin de 136 de producții cinematografice și de televiziune, precum și alte roluri în 65 de filme, vocea sa apare pe coloanele sonore a 173 de producții, iar ca producător, acesta își pune amprenta asupra a nouă filme și spectacole de televiziune. Însă cu toate acestea, pentru Sinatra actoria a reprezentat mai mult un hobby decât o ocupație de sine stătătoare, așa cum tocmai el a declarat într-un interviu: „Prima mea intrare pe scena artistică a fost în calitate de cântăreţ şi voi ieşi din scenă tot ca interpret. Actoria s-a întâmplat între concerte. Prefer să nu-mi clasez, să nu-mi pun într-un sertar meseria, pentru că există multă actorie în muzica mea, iar cântatul m-a ajutat să fiu un bun actor”.

 

Personalitate complexă, „posesor” al trei stele pe celebrul bulevard „Hollywood Walk of Fame”, desemnat în anul 2001 drept „Vocea secolului XX” în detrimentul unor nume mari, precum Beatles, Elvis Presley ori Ella Fitzgerald, deținător al 21 de discuri de aur, platină și multi-platină, Frank Sinatra a rămas în istorie drept unul dintre cei mai emblematici muzicieni ai secolului al XX-lea, precum și un exemplu perfect al desăvârșirii unui ideal prin intermediul ambiției și perseverenței. Motiv pentru care muzica sa este în continuare, la mai bine de jumătate de secol de la apariție, ascultată și apreciată pe întreg mapamondul, continuând să exprime o eleganță sublimă și un rafinament desăvârșit. Așa cum, de altfel, se cuvine unei adevărate legende.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 31, ianuarie 2015

Despre Robin and the Backstabbers ar fi, la prima vedere, destul de puține de spus, deoarece o formație care a scos un singur material discografic în decurs de patru ani de zile ar putea să pară o enigmă încă destul de greu de elucidat. Însă, pe de altă parte, am auzit numai de bine la adresa lor. Motiv pentru care am decis să le acord o șansă.

Inițial îi consideram drept genul de trupă care mai are nevoie de timp până să demonstreze ceva, o himeră care se îndreaptă cu pași mărunți dar siguri spre stadiul de certitudine, însă peste vreo câțiva ani. Îi vedeam drept o formație pe care o asculți ocazional, în zilele ploioase ori în vreo după-masă monotonă de duminică. La o primă audție superficială, am descoperit o trupă îndrăzneață, cu o lirică ce părea să promită câteva experiențe plăcute la nivel intelectual, un instrumental decent spre bun și cam atât. Pe scurt, material de gâdilat orgoliul unor hipsteri. Însă, la o analiză mai atentă, am observat în acest proiect una dintre cele mai exponențiale trupe din peisajul muzical românesc apărute în lumina reflectoarelor în ultimii cinci ani. Și asta pentru că vorbim aici despre o trupă care inovează prin intermediul lirismului. Și o face într-un mod cum nu se poate mai plăcut.

Începuturi

Proiectul Robin and the Backstabbers este unul relativ tânăr. Formația a luat naștere în anul 2010, avându-l în rol principal pe Andrei Proca, un tânăr talentat și ambițios, poreclit Robin după personajul principal dintr-un videoclip al formației Radiohead. După câteva schimbări de componență în tabăra „celor care înjunghie pe la spate”, formația se prezintă în următoarea formulă: Robin (voce, chitară), Florentin Vasile (chitară), Andrei Fântână (clape, chitară, muzicuță), Vlad Feneșan (chitară bas) și Vladimir Proca, fratele lui Robin (tobe).

Începuturile trupei stau sub semnul unei ascensiuni fulminante în zona underground. În luna iunie a aceluiași an, membrii trupei au susținut un concert pe scena Arenelor Romane, în cadrul Liveland Festival, alături de nume precum The Amsterdams ori Decomposer, nume fără prea mare rezonanță în muzica românească. Iar cum în momentul în care susții un concert pe una dintre cele mai mari scene din țară, „riști” să fii remarcat de către un post de radio, Robin and the Backstabbers a atras atenția postului Radio Guerrilla, considerat „radioul intelectualității românești”, care a promovat acest nou proiect muzical prin intermediul piesei „Vânătoarea regală”, titlu preluat după un roman scris de D. R. Popescu (mai recomand și o carte cu ocazia asta). Melodia s-a bucurat de un succes extraordinar, ajungând pe primul loc în topul preferințelor ascultătorilor acestui post de radio, fenomen sinonim cu succesul. Iar precum cheia succesului este perseverența, trupa a revenit în atenția publicului cu single-urile „Iguana făcătoare de minuni”, care s-a bucurat de un succes asemănător predecesorului, precum și „Soare cu dinți” (acesta beneficiind și de un videoclip), care a luat cu asalt topul Radio Guerrilla, așezându-se comfortabil direct pe prima poziție. Însă, pentru membrii trupei, acesta avea să fie doar începutul. Șlefuind cu migală fiecare material promovat în universul distorsionat al radioului, calculând cu o precizie de lunetist fiecare vers în parte, membrii trupei au continuat să ofere publicului un produs de o calitate ireproșabilă, devenind, treptat, un nume tot mai impunător în muzica underground a anilor 2010. Însă nevoia unui album în rândul fanilor devenea tot mai evidentă. Motiv pentru care, la doi ani după înființarea trupei, apare primul și, deocamdată, singurul material discografic purtând semnătura celor de la Robin and the Backstabbers, intitulat sugestiv „Bacovia Overdrive Vol I: Stalingrad”. Un soi de „best of” pentru cei familiarizați cu muzica acestora.

Bacovia Overdrive

„Aveam multe versuri scrise și mă uitam peste ele și am dat peste „privește savant cu inima beată de iubire”. Și atunci am zis „ce bun e ăsta!”. Și l-am luat și stăteam și mi-l cântam, dar eram foarte mahmur, abia mă trezisem. Eram foarte confuz, știi cum e. Mi-am zis totuși că ceva nu-i în regulă, nu-i în regulă, nu-i în regulă. Repetam „privește savant, privește savant…” și atunci mi-am dat seama. Nu, stai puțin, ăsta e un vers din Bacovia. Mi-am adus aminte că hotărâsem între timp că piesa o să se numească „Bacovia Overdrive”, declară Robin într-un interviu despre piesa care dă numele albumului. În vârstă de 15 cântece (dintre care 3 interludii), prelucrate cu o deosebită atenție la fiecare acord și masterizate elegant, ”Bacovia Overdrive” strălucește, asemeni materialului „Acustic” al celor de la Vița de Vie, în ceea ce privește aranjamentul muzical. Ce-i drept, o face puțin mai gălăgios, dar fără a deranja, ci dimpotrivă, cu o oarecare eleganță. Apelând la o impertinență nepermisă contemporanității, materialul discografic conține 14 piese în limba română, precum și o singură piesă în limba engleză (iertată fie-le abaterea, că tare bine sună!), prezentând numeroase influențe simboliste, ilustrând o estetică modernă, semn că un anume cineva din cadrul trupei a fost foarte receptiv la orele de română din liceu. Însă punctul forte al acestui album îl reprezintă, fără doar și poate, profunzimea liricii.

Luată separat, fiecare creație reprezintă o sursă inepuizabilă de proteină pentru cerebel, lucru sesizabil în melodii precum: SPNZRTR (Aţi observat că s-a cam dus vopseaua de pe cioară?/ Ar cam trebui să ies din apa îngheţată / Şi într-un final să recunosc că v-am trădat, / Dar din cuvinte curge sânge, / Nu poţi să speli ce s-a pătat.) – poezie, nu glumă!, (În 3 minute) Mașina 682 (Am prins răsărit într-o stație de metrou / Ne-am smuls inimile căutând ceva nou / Am ciocnit pahare cu stele căzătoare / Ne-am folosit tinerețea ca pe-o barcă de salvare), Sat după sat (Bate-un ceas în altar / Latră timpu-n zadar / Viaţa-i o foaie in vânt / Smulsă dintr-un abecedar) ori Soare cu dinți (Am moştenit un fitil aprins / Şi gloanţe de argint, dar le-am uitat dinadins / A doua zi lumină ne zâmbeam stânjeniţi / Lacrimi de crododil, soare cu dinţi).

Acestea ar fi doar câteva din exemplele care rămân întipărite în memorie pentru multă vreme în mintea ascultătorului și care fac diferența între un album decent și unul bun spre foarte bun. Tocmai pentru că nimic nu e forțat. Deși versurile rimează, în momentul audiției e foarte greu de observat acest detaliu, tocmai datorită naturaleței cu care ne încântă fiecare melodie în parte. Pe restul vă las pe voi să le descoperiți, pentru că un asemenea periplu liric trebuie studiat ceva mai profund și presupune o oarecare atenție la detalii. Asta dacă nu cumva veți fi vrăjiți instantaneu de instrumental.

Privind situația dintr-o perspectivă ceva mai obiectivă, albumul e departe de a fi perfect, prezentând mici lacune pe alocuri. Însă în momentul în care comparăm Bacovia Overdrive cu alte materiale discografice de-o seamă cu acesta, observăm că, la nivelul muzicii românești, vorbim despre o diferență de ani-lumină în materie de calitate. Tocmai din acest motiv, formația a câștigat premiul „Cel mai bun rock alternativ” în cadrul festivalului On Air Music Awards în 2013, ocazie cu care a primit și premiul pentru artistul anului. Iar cum a trecut ceva vreme de la ultimul periplu muzical de o asemenea complexitate, trupa va lansa în anul 2015 cel de-al doilea material discografic din scurta lor istorie, acesta urmând a fi intitulat „Arhangel’sk”. Rămâne de văzut dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor, deși single-ul omonim albumului, lansat acum ceva vreme, promite o lirică în nota obișnuită.

Stilul

În ceea ce privește stilul formației, multe întrebări au fost puse de-a lungul timpului, acesta fiind mereu un prilej pentru dezbateri datorită numeroaselor influențe întâlnite în cele 15 piese de pe materialul „Bacovia Overdrive”. După spusele membrilor trupei, Robin and the Backstabbers este o formație de pop melodramatic. Însă nu vă lăsați păcăliți de această descriere. E rock toată ziua. E mai rock decât ceea ce e promovat în peisajul comercial drept „rock”. E distors, e vibrație, e atitudine, însă mai presus de toate, e efervescență. E un rock atât de concentrat, încât l-am putea numi ermetic, asta dacă nu ar avea alte influențe.

Totuși, e greu să încadrezi această trupă într-un stil anume, mai ales după un singur album. E clar, are influențe moderne. Rock alternativ, ar fi tentați să spună unii datorită riff-urilor alerte și ușor haotice, însă fără îndoială plăcute. Jazz, ar exclama la unison cei care-au ascultat incipitul melodiei „Când te-am cunoscut Cristina”. Să fie oare hard-rock de modă veche? Piesa „Natașa” stă drept probă incriminatorie. De ce nu indie? De la piesa „Vânătoarea regală” a început totul. Sau o vagă influență de folk? „Marele zgomot” pare să adeverească acest mit. În orice caz, numai pop melodramatic nu e, lucru demonstrat de atâtea ori în concertele live, în care, în urma unei avalanșe de influențe, băieții reușesc, în mod paradoxal, să surprindă mereu cu un sunet modern, însă totodată inedit. Și, cel mai important, e rock din creștet până-n tălpi. Însă e un rock frumos.

Robin and the Backstabbers e genul de formație care apare de nicăieri și ne uimește, în mod paradoxal, prin simplitate. E genul de formație care apare poate o dată la un deceniu și ne expune o nouă perspectivă asupra muzicii tocmai atunci când credeam că le-am auzit pe toate. Genul de formație care ne arată că, în materie de muzică, se poate și la noi, nu doar afară. Iar cu toate acestea, e o formație relativ tânără, judecând după discografie, ceea ce, teoretic, ar trebui să însemne că mai are enorm de demonstrat. O formație care are potențialul de a impune noi standarde în muzica românească în următoarele decenii și de a readuce peisajul muzical autohton spre normalitate. Până atunci, RatB rămâne o gură de aer proaspăt în industria muzicală „de la noi” și recomand această trupă oricui vrea să descopere altceva în muzica românească modernă. Poate nu neapărat mai bun din punctul vostru de vedere. Însă diferit. Doar puțin mai elegant. Și ceva mai profund în ceea ce privește lirismul.
Nu vă temeți. În ciuda numelui, nu vă vor înjunghia pe la spate. Deși nu garantez.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

Partea cea mai bună a muzicii este că, atunci când te loveşte, nu simţi durere.” – Bob Marley

Atunci când vine vorba despre artă, fiecare naţiune scoate la lumina prezentului prăfuitele cărţi de istorie pentru a-şi justifica prestigiul internaţional cu numeroşi artişi care au adus contribuţii extraordinare la definirea conceptului de artă şi evoluţia treptată a acesteia până în forma în care o ştim astăzi. Iar muzica, în mod evident, nu face rabat de la această lege nescrisă. Noi, românii, ne mândrim în faţa întregii lumi cu George Enescu şi Ciprian Porumbescu, italienii cu Giuseppe Verdi şi Andrea Bocelli, germanii cu Sebastian Bach şi Ludwig van Beethoven, francezii cu Joe Dassin şi Céline Dion, britanicii se remarcă prin contribuţia deosebită în evoluţia muzicii rock, de la „monştri sacri” ai genului precum Pink Floyd şi Rolling Stones până la U2 şi Coldplay, americanii cu artişti de la Johnny Cash, al cărui nume se confundă practic cu stilul country, până la trupe aparent nemuritoare precum Aerosmith şi Led Zeppelin. Însă de nicăieri, dintr-o ţară de lumea a treia, despre care putem spune că istoria nu s-a deranjat să o ia în seamă, denumită Jamaica, a apărut, în a doua jumătate a secolului precedent, un artist care a schimbat radical, prin muzica sa, percepţia asupra vieţii şi societăţii. Şi totuşi, care este acel element care să situeze o asemenea ţară pe aceeaşi treaptă cu clasici şi nume uriaşe ale muzicii rock? Ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu: muzica reggae. Îar atunci când vine vorba de acest gen muzical, ca ascultător şi consumator de muzică de orice fel, nu poţi decât să priveşti cu respect spre omul care a redefinit conceptul de muzică prin crearea acestui nou stil care „cu neruşinare” a limpezit numeroase minţi şi a deschis noi orizonturi ale gândirii prin promovarea păcii, libertăţii şi a atitudinii pozitive. Pentru unii un adevărat profet, pentru alţii model al omului rebel, dar totuşi lucid, demn de urmat. Pe scurt, părintele muzicii reggae, pe care muzica îl aminteşte sub numele Bob Marley.

                 Începuturi

Începuturile carierei sale muzicale îl găsesc pe tânărul Bob într-o periferie săracă a oraşului Kingston, capitala statului Jamaica. Simţind chemarea spre muzică încă de mic, acesta se inspiră din muzica difuzată de către posturile de radio americane care aveau în prim-plan muzica unor artişti precum Ray Charles ori Curtis Mayfield, şi, alături de un prieten, Neville Livingston, zis şi „Bunny”, începe să compună şi să cânte melodii. Însă asta nu era suficient. Ca orice tânăr talentat, trebuia să găsească o modalitate prin care să se afirme. Talentul său a fost descoperit de către Joe Higgs, un cunoscut interpret jamaican, care l-a introdus în lumea muzicii. În urma colaborării cu acesta, Bob devine prieten cu Peter Tosh, un muzician de asemenea talentat, însă care nici el nu se putea afirma de unul singur.

Contactul cu aerul tare al industriei l-a făcut pe Marley să conştientizeze faptul că drumul spre celebritate e relativ mai uşor prin intermediul unei formaţii. Fiind convins de idealul său, acesta propune ideea formaţiei lui Bunny şi lui Peter, care, având încredere în calităţile vocale ale lui Bob, acceptă ideea. Astfel a luat naştere Wailing Wailers, primul proiect muzical din cariera tânărului jamaican. Însă, datorită posibilităţilor limitate ale unei ţări precum Jamaica, precum şi stilului muzical diferit care se promova în SUA şi în Europa, acest proiect s-a dovedit a fi un eşec. Lumea nu era încă pregătită pentru muzica reggae, însă Bob nu avea timp pentru acest detaliu. A strâns din dinţi şi a mers mai departe, chiar dacă acest lucru însemna să compună melodii pentru alţi artişti cu scopul de a asigura supravieţuirea grupului într-un peisaj reggae dominat de către… absolut nimeni în mod categoric. Însă tocmai acest lucru avea să îi ofere mai târziu mult dorita expunere de care avea nevoie.

                Ascensiunea

Unul dintre artiştii pentru care Bob Marley a compus, şi anume Johnny Nash, a remarcat calităţile jamaicanului, motiv pentru care l-a invitat într-unul dintre concertele sale. Acum era momentul ca Bob să se ridice deasupra condiţiei sale. Şi a reuşit. În urma acestei reprezentaţii, a semnat un contract cu o casă de discuri din State. Şi, cum toată lumea ştie că industria muzicală americană înseamnă în mod instantaneu promovare şi celebritate, Marley nu a stat pe gânduri şi s-a pus pe treabă. Între timp însă, avuseseră loc câteva schimbări majore în ţara din Caraibe, fapt care avea să influenţeze masiv cariera interpretului jamaican. În zonă fusese readoptată mişcarea Rastafari, o amplă mişcare ideologică de factură religioasă, de care acesta se apropie treptat, lucru care s-a reflectat în muzica sa, în ideile transmise prin intermediul ei, dar şi în aspect, preluând coafura de tip „dreadlock”, folosită astăzi drept semn al rebeliunii. Convertit total la această nouă religie, Marley reia legătura cu Bunny şi cu Peter, reînfiinţând vechea trupă, însă cu un alt nume: „The Wailers”. Totodată, muzica trecea şi ea printr-o schimbare în Jamaica, ritmurile frenetice fiind înlocuite cu unele mai lente, numite rocksteady, lucru care avea să stea mai târziu la dezvoltarea stilului reggae până în faza sa finală.

Începutul a fost unul cât se poate de dificil pentru noua trupă. Lansarea primului album în Anglia, în anul 1972, a fost un eşec total, datorită faptului că mesajul social transmis de Bob şi ai săi era total diferit faţă de ceea ce se cânta în Europa acelor timpuri. Însă, asemeni tuturor ideologiilor, este nevoie de o perioadă de timp pentru a se face cunoscută şi a fi adoptată. Iar în acest caz, a fost vorba de doar un an. În 1973, trupa lansează albumul „Burnin”, care includea, pe lângă succese anterioare ale trupei precum „Duppy Conqueror” şi „Small Axe”, melodii noi precum „Get Up, Stand Up”, şi „I Shot The Sherriff”, cea din urmă fiind melodia care l-a consacrat pe Bob Marley, ajungând să ocupe, alături de Eric Clapton, primul loc la cele în categoria celor mai bine vândute single-uri în „ţara tuturor posibilităţilor”. Visul cândva tânărului jamaican devenise realitate. Acum, populaţia Statelor Unite ale Americii simţea această nouă dimensiune a muzicii şi începea să înţeleagă mesajul social din spatele versurilor. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Succesul extraordinar înregistrat în State a avut drept urmare un turneu în Anglia şi Statele Unite, în urma căruia Bob Marley şi ai săi începeau să devină, treptat, celebrităţi de calibru mondial. Însă pentru aceştia nu era neapărat importantă celebritatea, cât transmiterea muzicii reggae, a liniei melodice calme, în contrast cu rock-ul acelor vremuri, precum şi a versurilor care îndemnau la pace, optimism şi pozitivism. Iar odată începută această ascensiune spectaculoasă, nu a mai putut fi oprită. An de an, Bob Marley şi ai săi lansau album după album, revoluţionând acest stil cu fiecare material discografic nou. Reţeta succesului se repeta în fiecare an: turneu în Europa, turneu în Statele Unite. Da, am spus Europa, deoarece, pentru Bob şi The Wailers, Anglia nu mai era punctul maxim, de care nu se poate trece, ci devenise paşaportul spre întreaga Europă Occidentală. Stilul său care cu câţiva ani în urmă nu îşi găsea loc pe „Bătrânul Continent” datorită faptului că că era diferit, acum făcea ravagii. Mesajul de gândire limpede şi deschisă a fost, într-un final, înţeles şi primit cum se cuvine. Europa trăia şi simţea vibraţia pozitivă a ritmurilor jamaicane. În Milano, la un concert al lui Bob Marley şi The Wailers, s-a înregistrat o audienţă de peste 100.000 de persoane. Tânărul jamaican a reuşit să cucerească Europa. Şi nu prin violenţă, aşa cum au făcut-o atâţia înaintea lui, ci dimpotrivă: prin muzică. În ciuda tuturor provocărilor sorţii, de la imposibilitatea afirmării până la un atentat la viaţa sa, Bob a strâns din dinţi şi a luptat până la capăt, reuşind să facă istorie cu piese legendare, precum „Duppy Conqueror”, „Get Up, Stand Up”, „One Love”, „No Woman, No Cry”, „Could You Be Loved”, „Rebel Music (3’o Clock Roadblock) şi multe altele, care i-au conferit lui Bob statutul de „Legendă”.

În total, moştenirea lăsată de Bob Marley în urma sa este una imensă: 16 albume de studio şi 4 albume live alături de trupa The Wailers, cu care a scris istorie. Însă muzica lui a continuat să inspire milioane de oameni chiar şi după moartea sa, dovadă reprezentând albumul „Legend”, o compilaţie de cântece lansată post-mortem. Materialul discografic omagial a înregistrat peste 25 de milioane de exemplare, fiind considerat în unanimitate, de la critici până la simpli ascultători, cel mai bun album reggae al tuturor timpurilor.

                  Stilul

Reggae este un gen muzical care a prins contur în Jamaica anilor ’60. Linia melodică este una simplă, lentă, plăcută şi nu în ultimul rând, pozitivă, care duce cu gândul la relaxare. Versurile au o tematică foarte diversificată, incluzând printre altele iubire, credinţă, nedreptate, probleme sociale şi, nu în ultimul rând, îndemnul la pace. Prin intermediul trupei The Wailers, Bob Marley a făcut o tranziţie prin toate cele trei stadii ale genului, începând cu melodii ska, precum „Simmer Down”, trecând apoi la rocksteady şi, în perioada de maturitate a grupului, la muzica reggae, desăvârşind astfel acest stil pe plan global.

Despre acest stil s-au spus multe de-a lungul timpului, multă lume asociindu-l cu consumul de droguri, afirmaţie pe care o găsesc total greşită. Este adevărat faptul că, atunci când compunea, Bob Marley se afla sub influenţa „ierbii”, însă nu văd care este legătura cu simpli ascultători ai genului. Înainte de a ne grăbi să aruncăm cu prejudecăţi, cred că este necesar să amintim publicului că, „în timpul liber”, George Bacovia şi Nichita Stănescu se aflau într-o continuă „stare de ebrietate”, însă operele lor se studiază pentru examenul de Bacalaureat, abordând numeroase teme filozofice, iar însuşi marele poet francez Charles Baudelaire, cel care a iniţiat curentul modernismului, era văzut în societate drept un „drogat” şi catalogat drept  „dandy” datorită ţinutei sale. Dacă afirmaţia de mai sus, conform căreia judecăm artistul pentru viciile sale ar fi adevărată, atunci asta înseamnă că fiecare elev de liceu ar trebui să fie cel puţin o dată pe zi în stare de ebrietate pentru a „aprofunda” opera lirică a celor doi poeţi români, iar pentru a-l înţelege pe Baudelaire… Ridicol, nu credeţi? În plus, muzica jamaicanului îndeamnă la pace, armonie şi o minte deschisă, care să conştientizeze adevărurile din jurul ei. În rest, rămâne aşa cum menţiona Mihai Eminescu în „Scrisoarea I”: „Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

În faţa unei societăţi exemplare (negativ), care din păcate nu s-a schimbat deloc în ultimele 3 decenii (şi vorbesc aici la nivel global),  Bob Marley comite „nelegiuirea” de a educa masele şi a îndemna la pace şi o atitudine pozitivă. Melodiile sale sunt, în ceea ce priveşte contextul social, de actualitate până în zilele noastre şi ascultate în continuare de către milioane de oameni, amprenta pe care a lăsat-o în lumea muzicii fiind indiscutabil uriaşă, meritându-şi cu prisosinţă locul de onoare între marile nume ale muzicii din toate timpurile.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Sfârşitul perioadei comuniste a reprezentat, pentru poporul român, o relativă deschidere spre lumea „de afară”, mai precis din Occident, lucru reflectat şi în muzică, unde genuri precum „dance” sau „disco” au luat cu asalt muzica românească, transformând-o treptat în ceea ce este în ziua de astăzi. Totodată, aceasta a fost perioada în care s-a afirmat şi muzica „hip-hop”, născută în cartierele bucureştene şi răspândită apoi pe întreg teritoriul ţării. În vreme ce o sumedenie de alte genuri cunoşteau o dezvoltare amplă, muzica rock, prezentă încă din anii ’70 în România, a cunoscut un vădit regres, greul fiind dus în continuare de formaţii veterane precum IRIS, Cargo, Compact ori Phoenix. Era clar că era nevoie de un suflu nou, o trupă care să reanime rock-ul românesc şi să îl readucă acolo unde îi era locul, să continue moştenirea lăsată de aceste nume mari şi să inspire numeroase generaţii viitoare. Iar această schimbare, deghizată sub forma unei proiect muzical, a purtat numele „Viţa de Vie”.

Începuturi

Înfiinţată în anul 1996 şi având în componenţă pe Adi Despot (voce, chitară), Sorin Tănase (tobe) şi Sorin Dănescu (voce, clape), trupa a avut un început destul de timid, făcând primii paşi într-o industrie inexistentă la acea vreme cu albumul de debut „Rahova”. Însă lumea a sesizat rapid faptul că această formaţie mai are mult de crescut până să-şi arate adevăratul potenţial, fapt pentru care albumul nu a fost un succes imediat, comparativ cu vânzările înregistrate de formaţii dance şi hip-hop, care erau „în vogă” la acea vreme. Totuşi, albumul reuşeşte să câştige „Premiul pentru debut”, fapt care a atras atenţia unor formaţii mari precum Holograf şi Timpuri Noi. Acestea au sesizat potenţialul acestei noi trupe şi au decis să o includă în turneul „Hollywood Rock Tour”. Iar atunci când stai pe lângă formaţii de un asemenea calibru, nu poţi decât să înveţi şi, de ce nu, să „furi” meserie de la acestea.

Cu temele făcute şi dorinţă de afirmare, Viţa de Vie revine în atenţia publicului în anul 1999, cu albumul „Fenomental”, material care pune această nouă formaţie pe harta rockului românesc cu piese precum „Ce contează”, „Cântec despre un băiat” şi melodia care a rămas până în ziua de astăzi un reper al peisajului rock românesc, „Basul şi cu toba mare”, care a beneficiat şi de un videoclip, precum şi premiul pentru cea mai bună trupă rock şi cea mai bună piesă rock, amintită anterior. Tânăra trupă confirma aşteptările: rockul avea să cunoască, prin această trupă, progresul poate nu atât de mult dorit, însă categoric cel necesar.

Ascensiunea şi dezvoltarea

Stilul alternativ al formaţiei părea să se impună încet, dar sigur, pe piaţa muzicală românească. Totuşi, aceştia experimentau diferite alte stiluri, pentru a da muzicii lor un sunet inedit. Astfel că, la începutul mileniului, Viţa de Vie încorporează în rock-ul alternativ elemente de punk, hardcore, jazz, reggae şi chiar rap. Astfel, apar colaborări cu trupe cunoscute la nivel naţional precum Şuie Paparude şi Paraziţii, lucru care se va reflecta în următorul album, „Exxtra”, material primit destul de bine printre fani, bucurându-se de un real succes în peisajul rock de pe plaiurile mioritice. Treptat, distorsul chitărilor, precum şi timbrul vocal al lui Adi Despot începeau să impună o nouă „reformă” în rockul românesc, apreciată tot mai mult de către consumatorii acestui gen muzical.

În plin proces evolutiv din punct de vedere muzical, Adi Despot şi compania abordează, începând cu a doua jumătate a deceniului, o nouă tematică lirică, de la stilul ironic trecând la cel ceva mai serios şi uşor sensibil, însă îndeajuns încât să nu dăuneze stilului. Odată cu aceste schimbări, trupa ia decizia de a lansa un album discografic o dată la trei ani, pentru a fi absolut siguri de calitatea produsului pe care doresc să îl promoveze. Au ales să sacrifice lumina reflectoarelor pentru a se dedica muncii în studio, unde să lucreze intens, cu atenţie la detalii, până în momentul în care materialul final ajungea la rezultatul dorit  Dacă acest lucru poate părea absurd pentru unii, pentru ei s-a dovedit a fi de bun augur, lansând piese precum „Liber”, „Alungă tăcerea”, „Praf de stele” „Un om c-o ghitară” şi „Azi”, care a consacrat proiectul „Viţa de Vie” drept una dintre cele mai bune trupe rock din perioada post-comunistă. Era vremea ca formaţia să impună noi standarde în muzica rock românească.

Însă, în mod inevitabil, a venit vremea ca trupa să se reinventeze, să încerce o altă abordare, ceva mai matură şi o altă tematică muzicală. Era timpul ca membrii formaţiei să părăsească statutul de „muzicieni profesionişti” şi să devină „artişti” în adevăratul sens al cuvântului. Iar acel moment a avut loc la exact…trei ani după ultimul material discografic, lansat în 2010. Adică nu cu mult timp în urmă.

„Acustic” sau definiţia maturităţii muzicale

„Albumul Acustic este cel mai intens experiment muzical la care am participat până acum. Într-o lume rece, hiper tehnologizată, el reprezintă încercarea noastră de a ne întoarce la elementele simple, naturale. Am realizat zgomotul şi viteza în care trăim şi lipsa de linişte şi detaliu din viaţa noastră ne-am speriat că ne transformăm în roboţi şi atunci am zis „stop”! Trebuia să ne întoarcem în locul de unde a început totul, în punctul zero, şi să ne luăm energia de acolo. Călătoria noastră este povestea lui Adam şi a Evei, spusă invers”, mărturisea Adrian Despot, întrebat fiind despre cel mai nou material lansat în lumina reflectoarelor semnat Viţa de Vie, şi anume Acustic.

Aşa cum spuneam adineauri, în viaţa anumitor trupe vine o vreme când simt nevoia să se reinventeze, tocmai pentru a apărea mereu cu ceva nou în atenţia fanilor şi pentru a evita riscul de a-şi clişeiza muzica, lucru ce ar putea duce în mod inevitabil la o decădere. Iar membrii trupei exact asta au făcut. Au sacrificat zgomotoasele chitări electrice pe altarul muzicii, „abandonând” astfel distorsul care i-a consacrat, şi le-au înlocuit cu instrumente mai armonioase, mai naturale, precum pian, chitări acustice, flaut, violoncel ori contrabas, atenţia la detalii fiind copleşitoare. Ritmurile dinamice au fost înlocuite cu ritmuri calde şi lente, de la jazz până la blues şi swing, transpunând ascultătorul într-o stare mult superioară rockului alternativ. Şi dacă asta nu era suficient, cei de la Viţa de Vie au hotărât să reorchestreze melodiile care i-au făcut consacraţi, „îmbrăcându-le” într-o haină mult mai elegantă decât cea originală. De la „Liber” şi „Alungă tăcerea” până la „Totata” şi „Basul şi cu toba mare”, melodiile au fost, în urma unei munci titanice depusă de către membrii trupei, metamorfozate radical. Iar dacă nici asta nu era suficient, membrii trupei au decis să invite nişte nume de o relevanţă semnificativă în muzica românească pentru a-şi pune amprenta acestui album extraordinar, printre care se remarcă Răzvan Suma, Alexandrina, Florin Ochescu şi, nu în ultimul rând, Eugen Caminschi, chitaristul trupei Vama, care contribuind la armonia fiecărei piese în parte, reuşesc să impună albumului un aer sofisticat, însă în esenţă simplu.

Rezultatul? O adevărată capodoperă auditivă din prima până în ultima secundă, de o complexitate rar întâlnită, un album care transmite o sumedenie de stări şi de trăiri intense, un periplu pe cele mai înalte culmi ale muzicii româneşti din toate timpurile, altfel spus, unul dintre cele mai bune materiale discografice realizate vreodată în muzica românească. În final, tinerii nebuni ai muzicii româneşti s-au maturizat.

Atât pentru cei mai „rockeri” dintre voi, cât şi pentru cei care vor să descopere noi culmi ale muzicii româneşti din anii ’90 încoace, Viţa de Vie este reprezintă o alterativă ideală şi recomand cu plăcere această trupă.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

„Iar când noi nu vom mai fi/ Vă veţi aminti / Că a fost odată IRIS”

iris1

        O trupă care, atunci când lansa albumul „Best Of” avea „doar” 16 ani de la înfiinţare. O trupă care a scos mai multe albume după aniversarea de 20 de ani de existenţă decât înainte de această perioadă. O trupă care a ajuns să fie numită „naţionala de rock a României”. O trupă care, într-o Românie comunistă, a contribuit enorm de mult la răspândirea muzicii rock pe plaiurile mioritice, menţinând ţara noastră la acelaşi nivel cu trupele din ţările democratice în materie de muzică. O trupă care a rezistat zeci de ani, în vreme ce altele se pierdeau pe drum în urma ei. O trupă care a împărţit scena cu nume mari de „afară” precum AC/DC sau Rolling Stones. Am considerat că IRIS este o formaţie care nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare sau recomandări din partea mea, fiind o trupă legendară în muzica românească, de care toată lumea a auzit mai mult sau mai puţin. Tocmai de aceea am decis să fac cunoscut în rândul vostru acest album, pe care îl consider unul dintre cele mai bune materiale discografice pe care trupa le-a lansat în întreaga existenţă a sa, dacă nu chiar cel mai bun.

Coperta albumului

            Albumul „Cei ce vor fi” a fost lansat în anul 2007, pe data de 5 noiembrie, în cadrul unui concert aniversar organizat la Aeroportul Băneasa cu ocazia aniversării a 30 de ani de existenţă a trupei IRIS. Acesta este format din două volume şi abordează toate stilurile caracteristice formaţiei, de la rock clasic, balade şi hard rock până la rock simfonic. Remarcabilă la acest material discografic este multitudinea de artişti care au oferit o parte din talentul lor incomensurabil pentru a oferi albumului o elegantă ieşire din banal, conferindu-i totodată unicitate, stabilind un precedent în muzica românească. Acestea fiind spuse…

                        Volumul 1

            Primul volum al acestui album aniversar conţine 12 piese, majoritatea aparţinând rockului clasic ori simfonic. Primul artist de seamă este reprezentantul României la Eurovision 2008, pe numele său Vlad Miriţă, interpretând prima melodie a acestui album, intitulată „Corabia cu pânze”, fiind o reeditare a celei mai vechi melodii semnată Iris. Acesta este urmat de către o mai veche „cunoştinţă” a trupei IRIS, o persoană cu care aceştia au colaborat în diverse rânduri, realizând dueturi cu care, de-a lungul anilor, au făcut istorie. Mă refer aici, desigur, la Felicia Filip, celebra soprană română, care ne încântă cu acutele sale demne de o zeiţă în melodia „O iubire din cer”, într-o demonstraţie superbă de rock simfonic, care demonstrează din nou de ce muzica rock este considerată o artă. Tot aici regăsim un tânăr rebel, cu o voce mai mult decât interesantă, care începea să devină tot mai cunoscut în peisajul muzicii româneşti, învăţând tinerii să viseze pe nisipul fin al plajei din Vama Veche.. Pe numele său Tudor Chirilă, acesta interpretează, alături de instrumentiştii trupei Iris, melodia numită simplu, dar atât de complex „De ce?”. Următorul invitat de seamă este Mike Godoroja, cunoscutul interpret de jazz şi blues lăsându-şi amprenta muzicală pe melodia intitulată mai mult decât sugestiv „Blues pentru tine”. Imediat după el, pe piesa următoare, îl regăsim unul dintre partizanii abstracţionismului în muzica românească, şi anume Florin Chilian, într-o melodie care ar fi trebuit să fie mult mai cunoscută în rândul populaţiei majoritare decât este la ora actuală (ca întregul album, de-altfel) intitulată aparent simplu „Tu”. Pe acest volum îi mai regăsim pe Nicu Covaci, o legendă a muzicii folk româneşti, în melodia „O mie de întrebări” şi pe Adi Despot, solistul trupei Viţa de Vie, interpretând piesa numită „Ai îndoiala”. Demnă de menţionat este şi apariţia cunoscutei actriţe române Maia Morgenstern, care interpretează, la sfârşitul câtorva melodii, un monolog uşor abstract, plin de substrat, însă deloc greu de înţeles, care adaugă fiecărei melodii în parte un aer mistic, deosebit, oferind totodată un plus de dramă şi originalitate compoziţiei pieselor. În caz că vă întrebaţi dacă, totuşi, Cristi Minculescu mai are loc de atâţia artişti (pe albumul propriei sale trupe!…), răspunsul este unul afirmativ. Trupa Iris, în formula originală, interpretează, în acest volum, melodiile „Îngerii goi”, „Într-o singură zi”, „Dor stins”, „Ne irosim”şi „Descântec”, scrise şi interpretate în cunoscutul stil IRIS, de o calitate ireproşabilă a versurilor, precum şi a liniei melodice în fiecare dintre acestea, cu un Minculescu magistral ca întotdeauna. Ah, încă ceva… Înainte să trec mai departe, permiteţi-mi să vă dau un singur sfat: în caz că nu recunoaşteţi cel puţin doi dintre artiştii menţionaţi anterior, vă sugerez o amplă revizuire a ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre voi termenii de „artist”, „muzică” şi „melodie”.

                        Volumul 2

            Cel de-al doilea volum al albumului „Cei ce vor fi” conţine 14 piese, primând aici apariţia trupei Iris în detrimentul invitaţilor speciali. Totuşi, contribuţia acestora nu este deloc una de neglijat, ba dimpotrivă. Remarcăm aici un uşor surplus de hard rock, comparativ cu prima parte a materialului discografic, însă pentru cei mai pretenţioşi, sceptici sau „eu nu ascult turbate!” dintre voi, acest fapt nu este deloc unul îngrijorător (şi da, nici eu nu ascult „turbate”, aşa cum le numesc cei care au sau nu prea treabă cu fenomenul). Altfel spus, nu deranjează deloc.

            Revenind la subiect, volumul debutează cu melodia „Salturi mortale”, interpretată alături de corul Accustic. La scurtă „distanţă” îl regăsim pe Adrian „Artan” Pleşca, solistul formaţiei Timpuri Noi, lăsându-şi amprenta muzicală pe piesa „Da, da, da!…”. După un scurt recitativ al doamnei Maia Morgenstern (pe lângă alte monologuri extraordinare prezente şi în acest volum), intitulat „Stele în păr”, îi regăsim pe cei de la Voodoo (haideţi, vă rog, să trecem peste prejudecăţi) într-o colaborare intitulată „Tot zbor”. În piesa imediat următoare întâlnim o altă interpretă de seamă a muzicii româneşti, pe numele său Paula Seling, în piesa „Lasă-mi-te”. Ca o curiozitate, aceasta este singura melodie de pe întregul album în care este prezentă limba engleză, pe care o regăsim doar în refren (uite că se poate şi în română…se aude!?). Ultimii invitaţi speciali, dar nu cei din urmă, desemnaţi să încheie un album apropiat de perfecţiune, sunt cei din trupa Abis, la care se alătură actriţa mult elogiată anterior, Maia Morgenstern, în melodia intitulată „Epitaf”.

            Cât despre Cristi Minculescu, acesta îşi expune timbrul muzical de geniu în melodiile „Tempora vitae”, o interesantă abordare a existenţei, „Evadare de cinci stele”, care discută problema sistemului românesc, „Stele în păr”, o deosebită baladă rock, „Cântec infinit”, „Dorinţa”, „Te vei schimba”, „Iris Aeterna” (în jurul căreia putem spune că, într-un fel, gravitează întregul album, fiind principala piesă promovată de pe „Cei ce vor fi”) şi „Lacrimi de rouă”. De-asemenea, albumul mai conţine şi un bonus, format din două melodii, intitulate „Zbor în doi” şi „Iris”, cea din urmă fiind un tribut pentru Iris al trupei româneşti Trooper, extrasă de pe albumul „Gloria”, întregul material discografic fiind, de altfel, un omagiu adus legendarei trupe româneşti.

                        Oare ne vom aminti că a fost odată IRIS?

            Într-un peisaj muzical românesc „otrăvit” lent cu creaţii lipsite de esenţă şi originalitate denumite sec „comerciale”, avem nevoie să evadăm din banal. Avem nevoie să ne descoperim valorile în ceea ce priveşte muzica românească din trecut şi din prezent, avem nevoie să explorăm şi să cunoaştem moştenirea pe care ne-au lăsat-o marii artişti români nouă, celor ce venim din urmă, dar mai mult decât orice, avem nevoie să ne dezvoltăm gusturile şi afinităţile muzicale la fel de mult pe cât avem nevoie de a cunoaşte literatura română şi, mai ales, pe cea universală. Consider că e de datoria noastră să ascultăm tot ceea ce este mai bun, mai inteligent şi mai artistic din muzica noastră, fără a fi nevoie să ne planificăm refugiul în muzica altor naţiuni. Însă, pe măsură ce privesc tot mai adânc în viitor, realizez că o astfel de evadare devine iminentă. Şi asta nu din cauza inexistenţei potenţialului, ci din lipsa promovării acestuia. Mă gândesc cu tristeţe la faptul că, peste 50 de ani, majoritatea tinerilor de acum nu îşi vor aduce aminte de formaţii precum IRIS, Phoenix, Pasărea Colibri sau, ca să dau un exemplu mai actual, Viţa de Vie, ci de pseudoartişti precum…prefer să nu dau nume. Îi cunoaşteţi prea bine, îi vedeţi peste tot, probabil că v-aţi şi săturat deja de ei. Tocmai pentru că produsul pe care îl oferă este de o calitate jenant de ridicolă. Poate ar fi vremea să realizăm că două versuri şi un sunet artificial, creat pe calculator cu diverse programe şi repetat în mod continuu nu ajung pentru a compune o piesă muzicală. Muzica este o artă, iar arta trebuie gândită şi înţeleasă. Tocmai de aceea, vă recomand această mică operă de artă a muzicii româneşti. Atunci când simţiţi nevoia de ceva nou, de a asculta altceva decât melodiile de zi cu zi, vă recomand cu căldură să încercaţi acest album. Cu speranţa că, într-o bună zi, cândva într-un viitor recent, voi veţi deveni „Cei ce vor fi”.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 29, decembrie 2013