Posts Tagged ‘melodie’

Regele verii

Posted: 18 Februarie 2015 in Muzică
Etichete:, , , , , , , ,

Odată la câteva săptămâni găsesc câte un proiect, un concept, o trupă sau o melodie care să mă scoată din zona mea de comfort – alcătuită preponderent din rock, folk, jazz sau blues, cu foarte rare valențe de clasică – și să îmi readucă încrederea în dezvoltarea armonioasă a muzicii românești în toate genurile existente. De această dată este vorba de o melodie pe care o așteptam cu interes de ceva vreme, atât datorită celor implicați în realizarea acesteia, cât și a încrederii pe care o aveam în acești artiști, întemeiată strict pe profesionalismul pe care aceștia l-au demonstrat de-a lungul anilor. Mă refer aici la Gojira și Planet H, pe de o parte, doi DJ „pe treaba lor” și Robin, solistul trupei de „pop melodramatic” (de fapt, e rock toată ziua) Robin and the Backstabbers, a căror colaborare este intitulată, în plină iarnă, „Regele verii”.

Pe Gojira și Planet H am început să îi apreciez odată cu primele colaborări realizate cu DOC și Deliric, de la melodii precum „Dă-i mai tare” sau „Fac ce-mi place” până la binecunoscuta piesă „Fugi”, care a beneficiat de o amplă expunere în peisajul online românesc. Mai apoi aveam să-i regăsesc într-o colaborare neașteptată, însă foarte interesantă cu B.U.G Mafia, adevărați titani ai muzicii hip-hop românești, în cadrul melodiei „#MMDJ”, care a depășit de multă vreme milionul de vizualizări pe YouTube, ca ulterior să asist live la un spectacol de zile mari în cadrul festivalului Route68 Summerfest de anul trecut, unde cei doi mai aveau puțin și dărâmau scena (de altfel, destul de rezistentă) din temelii, realizând un show de zile mari. Deși inițial am fost destul de sceptic, însă fără îndoială încântat de această colaborare cel puțin bizară, datorată stilurilor relativ diferite pe care acești artiști le abordează, curiozitatea mea a atins cote relativ mai mari decât cele așteptate. Pentru mine, cel puțin, era clar: fie avea să fie un succes, fie un eșec de proporții semnificative.

Și am apăsat butonul de play, cu toată încrederea pe care o aveam. Obișnuit cu stilul lor ceva mai zgomotos decât ceea ce ascult eu de obicei, am fost plăcut surprins de instrumentalul din „Regele verii”. M-a plesnit cu multă eleganță un beat foarte calm, ambiental chiar în comparație cu ceea ce m-aș fi așteptat din partea celor doi, însă fără îndoială potrivit tematicii piesei. Lucru cu atât mai benefic cu cât o piesă mai „blândă” ar putea atrage o expunere semnificativ superioară într-un eșantion mult mai consistent de ascultători. În ceea ce privește componenta lirică a piesei, aceasta este una adecvată pretențiilor pe care le aveam din partea lui Robin și a celor doi DJ, îmbinând frumos metafore, simboluri și referințe într-un mesaj care necesită ceva carte citită pentru a fi înțeles pe deplin.

Un alt element pozitiv al acestei melodii este, fără îndoială, apariția grupului vocal al corului de copii radio condus de Voicu Popescu. Micile vedete ale teaserului lansat pe YouTube acum ceva vreme cântă superb, reprezentând un element esențial în ecuația melodiei, având rolul de a accentua acea stare generală în jurul căreia gravitează întreaga piesă și adăugând un plus de culoare într-o creație cu valențe relativ sumbre.

Regia și montajul au fost asigurate de către X Music and Video, echipa de producție a trupei Animal X. Apreciez intenția de a insista pe cadrele apropiate, pentru a sublinia angoasele și dezolarea generală atât a oamenilor simpli din tramvai, cât și a protagonistului, filmarea alb-negru care să accentueze atmosfera posomorâtă și decadentă, precum și micile artificii tehnice (efectul de time-lapse al oamenilor în contrast cu Planet H, precum și cele două fetițe foarte cuminți, care nu par să fie deranjate de tot haosul din jurul lor) care ilustrează efectele claustrofobice a spațiului restrâns asupra stării de spirit.

Per total, „Regele verii” a fost, în plină iarnă, o surpriză extrem de plăcută. Cu un instrumental atipic lui Gojira și Planet H, însă indubitabil plăcut, cu o lirică solidă și interesantă și beneficiind de un videoclip sugestiv, pe măsura așteptărilor, piesa de față are toate calitățile pentru a ajunge în topurile a numeroase radiouri din România. În afară de Guerrilla, care difuzează de multă vreme melodii ale acestora. Iar faptul că beneficiază de expunere din partea Roton Music reprezintă un mare avantaj pentru ei, având oportunitatea unei expuneri semnificativ mai consistente în peisajul comercial românesc, lucru care ar putea atrage un număr mai mare de ascultători spre zona underground. O zonă în care muzica are altfel de expresivitate. Acestea fiind spuse, vă doresc audiție și vizionare plăcută.

Anunțuri

Cargo, vremea şi dorul

Posted: 15 Mai 2013 in Muzică
Etichete:, , , , ,

Pentru mine, Cargo reprezintă o formaţie care m-a atras cu genul său muzical încă de când eram mic. Deşi nu eram un fan înrăit al acestora, piese precum „Dacă ploaia s-ar opri” şi „Ca o stea” şi-au lăsat puternic amprenta asupra unui copil care, în ciuda faptului că a crescut pe muzică dance, avea să se întoarcă în sens opus curentului în adolescenţă şi să se alăture, într-o oarecare măsură, curentului rock. Din păcate, acel copil nu a prins perioada în care vocea de geniu a lui Kempes făcea din trupa Cargo o legendă a muzicii rock româneşti, însă acesta a fost mulţumit cu produsul uşor inferior din punct de vedere calitativ, dar încă foarte bun, pe care l-a oferit trupa Cargo a anilor 2000.

În avalanşa de inepţii muzicale despre care am vorbit de atâtea ori, absenţa trupei Cargo în alte locuri în afară de playlist-ul meu m-a cam întristat, având în vedere că nu mai scoseseră o nouă piesă de ani buni, iar acum era unul dintre cele mai bune momente pentru a lansa ceva nou, ceva care să „hrănească” fanii nostalgici şi, dacă este posibil, să atragă tineri „îndopaţi” cu rateuri muzicale spre ceva mai bun, ceva superior calitativ. Nu ştiu sigur dacă acesta a fost modul de gândire al membrilor trupei, însă nu asta este ceea ce contează în momentul de faţă. Important este că, după atâta vreme, Adi Igrişan şi compania au revenit pe piaţa muzicală cu o nouă piesă, intitulată „Nu mă lăsa să-mi fie dor”. Sincer, titlul îmi pare puţin ironic, având în vedere perioada de timp care a trecut de ultima dată când Cargo a oferit un material nou fanilor (nu că ar fi fost neapărat necesar, dar e binevenit).

Melodia este în ton cu ceea ce ne-a obişnuit Cargo în ultimii ani, „Nu mă lăsa să-mi fie dor” fiind o baladă care sună extrem de plăcut. Bineînţeles, veşnicele comentarii care spun la unison „sună comercial” nu au întârziat să apară nici în acest caz, însă acest amănunt va rămâne cel mult la nivel de comentariu pe Youtube ori Facebook, cel puţin pentru mine.

Într-o postare anterioară, spuneam despre o melodie că nu îmi doresc să apară la radio ori TV, pentru că nu merită să fie în sfera comercialului. Bineînţeles, între timp a ajuns difuzată şi redifuzată, având mari şanse să devină „hit”. Despre această melodie pot spune că e posibil să ajungă în zona comercialului, dar a compara o asemenea melodie, fie ea în opinia unora inferioară comparativ cu ceea ce a oferit Cargo de-a lungul anilor, cu orice gunoi muzical din 2 versuri fără sens şi un beat fără inspiraţie este strigător la cer. La ora scrierii acestui articol încă stau să mă gândesc dacă această piesă va avea ocazia să gâdile în mod plăcut urechile tuturor persoanelor ale căror gusturi muzicale gravitează în jurul radiourilor şi televizorului. Bineînţeles, îmi doresc ca această minunată melodie să fie ascultată de către un public restrâns şi inteligent, dar în acelaşi timp îmi doresc ca în topurile muzicale româneşti să regăsesc muzică bună, fapt care, într-un fel sau altul, se află în antiteză cu dorinţa mea iniţială.

Dacă „Nu mă lăsa să-mi fie dor” va ajunge să fie difuzată în mod decent şi nu abuziv, precum ne-au obişnuit cei care se ocupă cu playlist-ul unui radio, atunci voi mai avea, din nou, o fărâmă de speranţă că muzica poate reveni la normalitate. Între timp, indiferent de deciziile unor persoane, prefer să ascult din nou o fărâmă de rock pur. Fără versuri deocheate, fără compoziţii lipsite de sens. Doar rock. Fie el considerat comercial sau nu.

În momentul scrierii acestor rânduri nu pot preciza cu exactitate de câte ori am ascultat şi reascultat piesa „Perfect fără tine”, cea mai nouă creaţie a trupei Vama. Nu că acest fapt ar fi de o relevanţă copleşitoare, însă se spune că, uneori, este nevoie să asculţi o melodie de mai multe ori pentru a-i înţelege mesajul, unul care, în acest caz, este simplu şi concis, fără a fi însă lipsit de sens. De această dată nu e nevoie de exemplificări amănunţite şi recenzii sofisticate, pentru simplul motiv că această piesă nu are nevoie de nici un fel de argumentare ori dezbatere.

„Perfect fără tine” spune povestea evadării din jungla de beton, eliberarea din haosul urban şi din grijile cotidiene care, fie că ne place să credem sau nu, degradează fiinţa umană de la nivel fizic până în punctul în care sufletul rebel şi adolescentin din fiecare persoană ajunge prizonierul propriului destin. Videoclipul are ca personaj central spiritul liber din fiecare persoană, reprezentat de către Tudor Chirilă. Influenţele reggae şi atmosfera hippie adaugă o pată de culoare şi amintesc de plajele însorite ale Mării Negre, tărâm în care tinereţea se trăieşte şi se consumă în felul ei cel mai pur şi mirific posibil. Tudor şi compania au luat elementele rebele şi optimiste din ultimul album şi le-au „combinat” cu cele triste şi deprimante, rezultatul fiind o poveste tristă cu deznodământ mai mult decât fericit, spusă într-o notă veselă, în care marea reprezintă centrul tinereţii, unica destinaţie a evadării din aglomerarea urbană şi cheia spre liniştea interioară. De-asemenea, versurile ne descriu caracteristicile şi consecinţele unei iubiri cu totul imperfecte, care deja „s-a consumat”, în acelaşi timp aruncându-se vina de la un partener la celălalt, până în punctul fără întoarcere, lucru care, deşi în mod obişnuit este unul nu tocmai plăcut, aici reprezintă exact esenţa melodiei, momentul mult aşteptat de către protagonist, care îşi eliberează sufletul rebel de lanţurile grele ale iubirii consumate, simţindu-se în mod evident mai bine fără persoana cândva iubită.

E drept, sună puţin comercial (cine a inventat acest criteriu de analiză a unei piese, poate să-l ia şi…). Unii ar fi tentaţi chiar să spună că este un pas înapoi pentru Vama, comparativ cu ceea ce au oferit publicului restrâns, dar inteligent, în ultimii ani. În ciuda acestor „acuzaţii”, sunt de părere că trupa a reuşit să creeze un produs care, deşi diferit, este extraordinar. Cu siguranţă, va fi una dintre cele mai ascultate melodii din această vară. Şi nu, nu va fi un „hit”. Pentru mine, „hit-ul” reprezintă o creaţie care în ciuda faptului că rareori are o legătură cu muzica, este  suficient de idioată încât să fie promovată până la refuz, deşi că nu este în stare să transmită o emoţie ori un mesaj. Iar „Perfect fără tine” este un cântec foarte bun.  Prea bun pentru piaţa muzicală românească de la ora actuală. De aceea îmi doresc să nu descopăr prezenţa acestuia la radio ori TV. Pur şi simplu pentru faptul că industria muzicală românească nu merită o asemenea piesă, iar prezenţa ei în aşa-zise „topuri” m-ar deranja enorm, fiind nevoit să văd „Perfect fără tine” surclasată de către creaţii fără sens care deşi nu transmit nimic…sunt mai ascultate şi mai bine văzute în ochii „cuiva”. Fanii, precum şi simpatizanţii trupei vor asculta această melodie în drum spre mare şi vor fredona versurile acesteia seara, pe plajă, în Vama Veche. Iar asta, în opinia mea, este absolut…perfect.

În încheiere, recomand această piesă oricui doreşte să fie LIBER în adevăratul sens al cuvântului. Chiar şi temporar. Şi tineţi minte: „Decât premiant în închisoare, mai bine repetent în drum spre mare”. A nu se interpreta greşit!

 

Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – Numărul 28, Mai 2013

De vreo câteva luni încoace, muzica din toată lumea a luat-o razna, topurile muzicale de pe tot mapamondul s-au dat peste cap, încă până şi Youtube-ul a fost luat prin surprindere. Toţi marii artişti „în vogă” de la ora actuală n-au avut altă soluţie decât să se lase păgubaşi în faţa unui coreean care a dat o lovitură de un impact aproximativ egal cu cel al Big Bang-ului. Mă refer, desigur, la cel pe care toată lumea îl cunoaşte drept „Psy” şi a sa piesă care într-un interval mai scurt de timp decât ar fi crezut oricine, a ajuns pe buzele tuturor. Aşa cum probabil v-aţi dat deja seama, referinţa este atribuită unei piese deja devenită celebră, pe care mai mult ca sigur aţi auzit-o cel puţin o dată şi vă este cunoscută, şi anume „Gangnam Style”.

Apariţia

A apărut din senin, timidă şi prea puţin cunoscută, fiind dată spre ascultare publicului în data de 15 iulie 2012. La început, lumea credea că este o parodie, a cărei singur scop existenţial este acela de pamflet, fiind apreciată doar de către asiatici, care înţelegeau versurile. Produsă iniţial doar pentru fanii K-pop (koreean pop), piesa a început să fie din ce în ce mai cunoscută, iar vizualizările acesteia începeau să fie exprimate în zeci de milioane. Aceasta a devenit cunoscută şi apreciată de către persoane de pe întreg mapamondul, fiind în fruntea topurilor muzicale din peste 30 de ţări precum Australia, Franţa, Canada, Spania ori Marea Britanie. Curând, a ajuns să aibă cele mai multe vizualizări pe Youtube din toate timpurile: peste 800 de milioane, iar în timp ce scriu acest articol, numărul creşte considerabil. O fi vreun nou soi de nebunie temporară nedescoperită încă de medici sau pur şi simplu această creaţie este pe gustul întregii lumi, cert este că „Gangnam Style” a scris istorie în muzică, reuşind chiar să intre în Cartea Recordurilor. Da, aţi citit bine. De vreo câţiva ani încoace, cei de la Guiness Book s-au gândit să acorde ceva atenţie şi cunoscutului site Youtube, astfel că videoclipul piesei lui Psy a devenit „videoclipul cu cele mai multe like-uri din istoria Youtube-ului”.

Versurile şi semnificaţia lor

Nefiind vorbitor de limbă coreeană, am început să mă interesez care este semnificaţia versurilor, să aflu şi eu ce este atât de impresionant la această melodie. Şi înainte să-mi spuneţi că este vorba de acel dans specific, permiteţi-mi să vă prezint următoarele:  „Stilul Gangnam” (în traducere liberă) este un neologism, folosit pentru a descrie stilul de viaţă al unui district din Seoul, numit Gangnam, unde oamenii sunt mai „trendy” şi emană o anumită presupusă „clasă”, însă care nu se mândresc cu stilul lor, Psy asemănând acest district cu Beverly Hills, din California, SUA. Versurile vorbesc despre aşa-zisa „prietenă perfectă” care ştie când să fie rafinată şi când să fie „sălbatică”. După spusele artistului, cântecul îi ia în derâdere pe cei care încearcă din răsputeri să fie ceea ce nu sunt. Refrenul piesei,  „Oppan Gangnam Style” a fost tradus drept „Fratele cel mare este Gangnam Style”, prin „fratele cel mare” artistul referindu-se la el însuşi.  „Oppa” este o expresie folosită de către femei pentru a face referire la un prieten sau un frate mai mare (cam abstract mod de a învăţa coreeană). Deci, ca o concluzie, în această melodie artistul încearcă să cucerească o fată, spunându-i că este „Gangnam Style” în tentativa sa de a o impresiona. Parcă seamănă cu ceea ce am auzit în vara aceasta pe plaiurile noastre în materie de muzică, nu?

Dansul

A stat până târziu timp de 30 de nopţi pentru a crea ceva nou, ceva original, ceva ce nu a mai fost văzut până acum, ceva care, pur şi simplu, să-i mulţumească pe fanii săi coreeni, care aveau mari aşteptări de la el. Psy a studiat şi a testat numeroase dansuri şi mişcări până a ajuns la rezultatul final. La început, au fost mişcări de panda şi de cangur (încercaţi să vă imaginaţi ce ar fi ieşit atunci!), până să ajungă la celebrul dans realizat de către milioane de persoane din toată lumea, acel „horse trot” (tropăit de cal), în care artistul mimează călăritul unui cal, învârtitul unui lasou în mână şi galopul. Vi se pare un dans ridicol, penibil sau foarte amuzant? Pentru mine, sunt valabile toate variantele menţionate la un loc, însă în spatele lui se ascunde multă muncă. Vă vine să credeţi sau nu, acest dans a ajuns să fie realizat de către persoane importante din lume, precum directorul executiv al celebrei companii Google, Eric Schmidt, prim-ministrul britanic David Cameron sau secretarul general al Naţiunilor Unite, Ban Ki-moon, care a caracterizat această melodie drept o „forţă pentru pacea mondială”. Puţin exagerat, aşa-i? Da, aşa mă gândeam şi eu. Însă haideţi să nu-i răpim omului visele, totuşi este într-o poziţie care îi permite să aibă idealuri măreţe. Dar aceasta este deja altă discuţie.

Prestaţiile live

Pentru mine, un artist adevărat ştie să cânte live, ştie să comunice cu publicul, să transmită căldură sau energie atunci când este cazul, are carismă şi prezenţă scenică remarcabilă. În încercarea de a-mi răspunde la întrebarea „este Psy un artist adevărat?” am urmărit câteva prestaţii live ale sale şi trebuie să spun că mă declar mulţumit de ceea ce am văzut. Ştie să comunice cu publicul, transmite foartă multă energie, pe care publicul o primeşte şi o dăruieşte, cântând alături de acesta pe toată durata unei reprezentaţii, ia dansul foarte în serios, interpretându-l de fiecare dată ca şi când ar fi ultima dată când o face, trăieşte momentul în toată intensitatea lui, fiecare secundă fiind importantă în realizarea „succesului”. Nu este cel mai bun, nici măcar pe-aproape, nici nu se înscrie în categoria celor mai penibili, fiind vizibil cu ochiul liber faptul că îi place ceea ce face şi munceşte din greu pentru a da tot ce-i mai bun din el, conştient de faptul că succesul nu se întreţine singur, deşi pentru mulţi ar putea părea ridicol şi mai mult decât hilar.

Dacă piesa lui Psy va reuşi sau nu să unească toate popoarele lumii în pace deplină, e greu de spus. Poate chiar o idee dusă la un absurd desăvârşit de către persoane a căror sănătate mintală este discutabilă. E drept, este o melodie arhicunoscută pe mapamond, însă numărul enorm de vizualizări este nemeritat, în comparaţie cu multe alte melodii care ar fi meritat acest număr record, însă se zbat într-un număr mult, mult mai mic de accesări. Cert este că „Gangnam Style” a doborât numeroase recorduri într-un timp foarte scurt, în condiţiile în care nimeni nu îi dădea vreo şansă. Şi continuă să o facă.

Cu siguranţă că nu există persoană care citeşte aceste rânduri acum să nu fi auzit de melodia „Ai Se Eu Te Pego” a lui Michel Teló. Şi mai sigur sunt că multora dintre voi vă sună în memorie refrenul acela de care v-aţi săturat până peste cap. Devenită cunoscută datorită fotbaliştilor care obişnuiau să celebreze un gol dansând pe ritmul acesteia, în scurt timp, melodia a devenit un adevărat fenomen. Oriunde pe stradă, de la telefoane până la MP3-uri, posturi de radio, televizoare sau sisteme audio setate la un volum absurd de ridicat, piesa asta a înnebunit de-a dreptul românii. Uitând complet de zicala „ce-i prea mult, strică”, locuitorii frumoasei noastre ţări au făcut abuz de această melodie, devenind, într-un timp mai scurt decât aş fi crezut, o obsesie. De ce a prins atât de bine la public? Hm…bună întrebare. Aş putea spune că influenţa fotbalului, ritmul melodiei, limba portugheză sau aspectul lui Michel au făcut dintr-o banală piesă un hit care refuză să coboare de pe primele locuri în topurile româneşti. Însă, sincer să fiu, melodia asta mi-a devenit deja antipatică. De fiecare dată când o aud, simt nevoia să plec pe Lună, pe Marte sau pe orice altă planetă din oricare galaxie. Însă iată ce am remarcat de curând…

Cum era de aşteptat, „adulţii” s-au trezit să arunce din nou cu vorbe în tânăra generaţie, din care, întâmplător sau nu, fac şi eu parte. De această dată, este vorba de un conflict muzical (ei, n-aţi crede!). Întâmplător, am observat cum tinerii sunt criticaţi că ascultă rap, pe motivul că, vezi-Doamne, rapperii au melodii care conţin limbaj explicit, sau obscen, cum le place lor să-l numească. Deci persoanele care ascultă melodii cu aluzie la relaţii intime acuză tânăra generaţie că ascultă melodii cu conţinut obscen! Şi eu, ridicolul de mine, care credeam că gusturile nu se discută! Paradoxul atinge cote înalte, iar asta nu e tot. Aceşti adulţi, care, îndrăznesc să spun, nu au mai mult de 2 neuroni şi jumătate în cap, şi aceia aflaţi în repaus continuu, susţin sus şi tare ideea că acest stil de muzică înlătură orice formă de educaţie din viaţa tinerilor ascultători, iar aceştia sunt îndemnaţi la violenţă, injurii şi lipsă de respect. Eu îndrăznesc, fără nicio jenă, să îi contrazic. De-a lungul timpului, rap-ul a fost un mod de manifestare liberă, nealterat de bariera impusă de societate, şi anume cenzura. Cu ajutorul acestui stil muzical, s-au transmis, de-a lungul timpului, nenumărate mesaje sociale publicului larg, mesaje care nu făceau altceva decât să arate adevărul, aşa cum este el, iar precum ştim cu toţii, adevărul doare. Însă românul e învăţat să vadă şi să creadă numai ceea ce vrea, şi nu ceea ce reprezintă neapărat adevărul. Probabil că aceşti oameni care aruncă cu vorbe în tânăra generaţie nu sunt in stare să înţeleagă rap-ul şi mesajele pe care acesta le transmite, iar melodii de genul celei mai sus criticare reprezintă un refugiu pentru aceştia. Iar limbajul îi deranjează doar pe cei ce nu văd în depărtare.

În literatură există o teorie, numită „teoria formei fără fond”. Aceasta spune aşa: o operă care are o formă interesantă, atrăgătoare, dar care nu spune nimic, e fără valoare. Altfel spus, degeaba o operă e frumoasă din punct de vedere estetic, dacă nu transmite nimic cititorului. Ce legătura are teoria asta cu muzica? Ce legătură are literatura cu muzica? Păi, uite că are. Aşa stă treaba şi cu „Ai Se Eu Te Pego” (cu câtă silă scriu numele acestei piese, nici nu vă puteţi închipui…). Melodia este o formă fără fond. Deşi sună bine, ritmat, săltăreţ, nu transmite nimic. Mai mult, nu numai că versurile nu ne îmbogăţesc cu nimic, ba dimpotrivă. Versurile acestei piese ne sărăcesc deoarece ne obligă, oarecum, să ne gândim la tot felul de obscenităţi sau frivolităţi, gen „oare ce i-ar face fetei dacă ar prinde-o?”, tacâmul fiind completat cu un dans mai mult decât sugestiv.  Nici că-i pasă populaţiei hipnotizate de o melodie total absurdă… Ritmul e suficient ca oamenii să nu se gândească la ce aud, caz care se aplică şi în cazul manelelor sau altui gen de poluare muzicală precum acesta. Oricum, nu mă interesează câtuşi de puţin dacă o prinde sau în ce limbă o va face, ceva mă face să cred că românul de rând se va plictisi de această melodie şi va scăpa de ea ca de o măsea stricată (unii au şi făcut-o deja…). Nu-i nimic, va apărea alta, şi tot aşa, pentru că majoritatea nu ştiu să judece melodiile. Rap-ul va rămâne acelaşi, pentru totdeauna. Însă mereu se vor găsi, dintre aceia fără raţiune, oameni care să critice şi să arunce cu noroi în orice sau oricine se va ridica împotriva lor, pentru că ei nu vor şti niciodată să aprecieze muzica adevărată sau, cel puţin, să respecte alte genuri muzicale. Pentru ei, refugiul muzical va fi mereu o formă fără fond.  Respect celor selectivi, care ştiu să facă diferenţa!

Ce se întâmplă atunci când două nume grele ale muzicii colaborează? Se naşte o piesă extraordinară. În cazul de faţă, vorbim despre Holograf, care în opinia mea nu mai au nevoie de nicio prezentare, şi soprana Angela Gheorghiu, una dintre cele mai celebre cântăreţe de operă din lume. Iar în data de 10 ianuarie, se lansează piesa „Nu mai e timp”. Aceasta se bazează pe ideea că, în lumea zilelor noastre, oamenii nu mai au timp să iubească, să se bucure sau să zâmbească.

 

Melodia va fi inclusă pe noul album al trupei, numit „Love Affair”. Materialul discografic va conţine 11 piese şi va fi lansat oficial în data de 24 februarie, în cadrul unui concert la Sala Polivalentă.

 

Nu mai avem timp de nimic…oare mai avem timp să trăim?

 

 

 

 

După toate acestea, mai rămâne o întrebare: de ce? De ce oamenii nu mai au timp de nimic?

După „Cele două cuvinte”, trupa Taxi revine cu o nouă melodie, în opinia mea reuşită (deşi nici acum nu înţeleg ce caută Răzvan şi Dani acolo!). Din nou, cei mai iubiţi taximetrişti din ţară ne ajută să ne găsim cuvintele potrivite, atunci când vrem să declarăm iubirea neîncetată, iar doza de ironie, tipică stilului formaţiei, oferă un farmec aparte melodiei.

 

Enjoy!

 

 

 

 

Cum vi s-a părut?