Posts Tagged ‘concurs’

*eseu realizat cu ocazia participării la un concurs național de creație literară

Din punct de vedere cultural, România se află într-o stare de incertitudine, cumulată cu o stare de deziluzie la nivel general, acesta fiind un efect al unei perioade care a secat din temelii conștiința și identitatea națională, cunoscută în istoria literaturii autohtone drept „perioada proletcultistă”. Un genocid cultural, început în anul 1947 odată cu preluarea puterii de către comuniști, ca urmare a expansiunii sovieticilor asupra jumătății răsăritene a continentului european, al cărui scop era de „epurare” a literaturii interbelice și a valorilor promovate și înlocuirea acesteia cu o literatură aservită noului regim, promovând noi principii și un sistem de valori de sorginte socialistă. Vechii intelectuali, precum și toți oamenii de cultură au fost arestați și închiși, fiind înlocuiți cu noi intelectuali, ale căror datorite era de a ilustra, în operele acestora, realizările fastuoase ale noului sistem politic implementat, precum și izbânda proletarului, fiind catalogat drept un „etalon al productivității”. La nivel liric a avut loc o desacralizare masivă, profunzimea filosofică, valorile morale și artistice, precum și toate inovațiile aduse în cadrul modernismului deveniseră acum simple iluzii ale unei utopii mult prea îndepărtate. Arta, în totalitatea ei, devenise un alt banal mijloc de propagandă, fiind deposedată de toate caracteristicile care îi confereau desăvârșirea.

Ca reacție împotriva acestei crime cu sânge rece la adresa evoluției intelectuale, precum și ca efect al unei relative liberalizări în spațiul românesc a apărut un nou curent literar, care își propune să readucă literatura pe făgașul normalității după decenii întregi de stagnare, și anume curentul neomodernist. Contrar tuturor valorilor comuniste, acesastă nouă mișcare culturală își propunea o revigorare a poeziei, precum și o revenire la toate elementele culturale specifice perioadei interbelice. Poezia revine la o formă reflexivă, unde predomină limbajul metaforizat, cu anumite referințe extrem de subtile, precum și întoarcerea la valorificarea și reinterpretarea miturilor și a intelectualismului. Limbajul suferă o accentuată liberalizare, ambiguitatea fiind împinsă până la aparența de nonsens, chiar de absurd. Sensurile infinite promovate în poezie marchează o expansiune nelimitată a imaginației, odată cu un lirism al cunoașterii și existenței. Această nouă amplă mișcare este susținută de un val de scriitori tineri, care își propun o revigorare a literaturii române și a evadării de sub jugul marxist-leninist impus la nivel artistic. Printre cei mai de seamă poeți se numără „generația șaizecistă”, alcătuită din poeți preponderent tineri, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ori Ștefan Augustin-Doinaș, care au dus literatura română la un nivel superior și care au reușit să impună valori estetice firești într-o literatură muribundă, aproape inexistentă și în mod categoric și neverosimil epurată de orice funcție artistică. În această perioadă, se remarcă în mod deosebit tânăra scriitoare Ana Blandiana, a cărei operă, axată în sfera lirică, reușește să confere poeziei românești prestigiul cândva pierdut prin profundele sale idei filosofice. În opera ei se remarcă îndeosebi volumul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, în care ilustra poetă își propune reprezentarea abstractului în formă concretă, precum și întoarcerea în Univers, în „marele tot” și de a deveni una cu existența universală, având ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.

Prin intermediul acestui nou volum, publicat în anul 1972, poeta neomodernistă intenționează o schimbare semnificativă de paradigmă în peisajul literar românesc. Principala temă în jurul căruia gravitează întregul volum este iubirea, acest nobil sentiment fiind văzut din perspectiva unui rit nupțial, un delir de natură mistică, al cărei scop este de a preceda momentul ineorabil al morții, privit drept o contopire cu natura. Prima ipostază în care este surprinsă ciclicitatea vieții este poezia „Mamă”, în care Ana Blandiana ilustrează viața drept un proces masiv și complex de trecere în abstract, prin intermediul mamei sale, având aici rolul de ființă teandrică, atât om, cât și divinitate: „Mamă, întâiul meu mormânt, / Beznă fierbinte (…) Îmi vei ierta vreodată învierea, / Grăbita înviere ce mă rupea de tine /
Pentru ca, din lumină în lumină, / Să mă apropie de-o altă moarte? ”. Ipoteza vieții și a morții suferă o schimbare de perspectivă, fiind ilustrată sub forma unei contopiri post-mortem cu întregul Univers, privit drept un tot unitar, un echilibru de forțe dinamice, capabile să încludă în sfera lor materială concepte abstracte și imateriale precum eternitatea, în cadrul unei armonii om-natură desăvârșite. Moartea devine astfel o simplă stare vegetativă, în cadrul căreia omul se uniformizează, însă totodată devine una cu absolutul prin intermediul acestui proces. Astfel, prin intermediul motivului morții, Ana Blandiana redă forma cea mai desăvârșită a dragostei, reușind astfel să creeze un paradox cu valențe spirituale, care transcede sentimentul desăvârșit și îl plasează pe cele mai înalte culmi ale acestui fantastic absurd, atât de specific neomodernismului. O altă poezie în care ilustra poetă valorifică acest concept este „Dacă ne-am ucide unul pe altul”, în care dorința nestăvilită a eului liric pentru persoana iubită este motivată de o contopire extraordinară cu natura vie într-o absolută exaltare a simțurilor: „Tu, cel născut din cuvânt, / Vei cunoaşte gust de pământ, / Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile / Împletindu-ţi prin ele mâinile”. Un alt element al iubirii este mitul androginului, întâlnit cu precădere în poezia „Cuplu”: „Unii te văd numai pe tine, / Alţii mă văd numai pe mine, / Ne suprapunem atât de perfect / Încât nimeni nu ne poate zări deodată”, în care despărțirea celor doi are efecte nefaste, moartea unuia dintre cei doi însemnând inevitabila soartă omonimă a celuilalt partener: „Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, / Jertfindu-se pentru o singură privire, / Ar vedea numai spatele din care s-a smuls / Însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt.”

O altă temă specifică acestui volum de poezii este toamna, privită din perspectiva unui spațiu dezolant, al dezintegrării fizice și spirituale. Odată cu venirea nemiloasă a acestui anotimp neverosimil, întregul univers liric ilustrat în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” suferă o transformare semnificativă, starea generală de angoasă existențială acaparând atât planul fizic, cu valențe reale, cât și pe cel spiritual, cu valențe abstracte. Primul și, probabil, cel mai elocvent exemplu este poezia care deschide volumul de poezii, intitulat „Despre țara în care trăim”, în care eul liric manifestă o stare contemplativă odată cu sosirea toamnei (cel mai probabil, spațiul Octombrie), reprezentată prin motivul frunzei, care năruiește fragilitatea universului liric, ilustrată aici prin motivul verii, care „E o patrie fragilă / Pe care orice frunză, / Căzând, o poate stinge.”. Prefigurarea morții apare, de asemenea, și în poezia „Adorm, adormi” unde mirosul de struguri, specific toamnei, devine un mesager al marii treceri: „Mirosul strugurilor ne pătrunde. / Adormi, / Nu te speria”. Această temă este reiterată în poezia „Leagăn”, unde „verdele devine galben”, vitalitatea devine muribund, iar odată cu această schimbare semnificativă are loc un colaps de natură extatică, în care „îngeri se dezbracă şi-şi aruncă / Hainele mototolite pe pământ”, într-un haos la care participă întregul Univers. De asemenea, poezia „Dacă ne-am ucide unul pe altul” prefigurează moartea persoanei iubite, odată cu venirea toamnei, ilustrând totodată o ușoară nuanță religioasă pentru o stare extatică, de natură spirituală, cu sopul de a accentua acest proces de degradare fizică: „Iubita mea cu frunte de octombrie / Cuprinsă ca-n icoane / De nimb rotund de moarte”.

Contactul cu Divinitatea este, de asemenea, cuprins în multitudinea de teme care alcătuiesc acest volum, unde Ana Blandiana expune zădărnicia omului de rând, incapabil, în ciuda iubirii nemăsurate, datorită limitărilor sale, să instituie o relație cu Creatorul absolut, fiind captiv în această lume marcată de venirea toamnei și, implicit, a dezolării. Un exemplu elocvent îl reprezintă poezia „Sunt ca un ochi de cal”, în care ilustra poetă redă, printr-o extraordinară și totodată neașteptată comparație cu un exemplar cabalin, care prezintă deficiențe ale vederii periferice. Prin această comparație, eul liric ilustrează imposibilitatea privirii vieții dintr-o multitudine de perspective, fiind restrânsă unui drum banal, monoton, ambiguu: „Să nu mă-ntrebi / Când o să-ajung la tine, / Ce arbori şi ce flori / Am întâlnit.”. În ciuda mesajelor transmise de către Divinul absolut, eul liric este incapabil de a le descifra, deși conștientizează prezența lor, paradoxul existențial creând aici o stare subliminală de angoasă: „Umbrele norilor, / Transmiţându-mi mesaje / Pe care nu le înţeleg”. În funcție de interpretare, această poezie poate fi, de asemenea, înțeleasă drept un subtil atac la adresa regimului comunist și a restricțiilor sale sociale și culturale. Totodată, este valabilă și reciproca situației, așa cum regăsim în poezia „Fără tine”, în care eul liric, surprins în fața colapsului existențial, se regăsește în ipostaza omului damnat, părăsit de sprijinul divin, lăsat în voia sorții: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”. Adeseori, rugăciunile se adresează îngerilor, surprinși drept mesageri ai Absolutului, pe care eul liric îi adulează cu o credință extraordinară, în poezia „Cine din mine ți se-nchină”: „Cu scârbă-l alung şi cu mare mirare / Pe cine din mine nu ţi se prosternă, / Sub bezna cea limpede şi cântătoare / A ochiului stins de pleoapa eternă”. Eul liric așteaptă moartea ca pe o izbăvire, o infimă speranță de a putea simți atingerea divină a îngerului, un risc asumat fără prejudecăți și fără certitudinea împlinirii idealului, așa cum regăsim în ultima strofă: „Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean / Fără ieşire şi fără plângere, / Unde visându-te o dată pe an / Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.” Nu în ultimul rând, într-o ipostază divină este surprinsă mama, ființa eternă, alfa și omega, care, pe lângă faptul că asigură ciclicitatea vieții, reprezintă moartea și învierea, suferința și izbăvirea, paroxismul și idealul: „E-atâta depărtare pân’ la tine, / Că s-ar putea-nălţa biserici / Să mijlocească rugile-ntre noi”.

Ultima, dar nu cea din urmă temă reprezentativă a acestui volum de poezii este iarna, privită drept un spațiu de tranziție între lumea concretă și lumea abstractă. Decembrie vine aici ca un purgatoriu izbăvitor, față de care eul liric menține o atitudine contemplativă într-un haos organizat, un paradox al creației, o încleștare de trăiri. Un prin exemplu este poezia „Tu ești somnul”, în care eul liric prefigurează, odată cu venirea zăpezii, iminența momentului cel din urmă al vieții, amânându-l temporar: „Ninsoarea îmi cere şi mie să ning. / Dar eu trec prin zăpadă dormind”. Convins de imposibilitatea evitării acestui moment de colaps, acesta așteaptă, în aparenta liniște din mijlocul haosului, trecerea spre judecata supremă: „Trec dincolo cuprinsă de zăpadă, / Spre inima celui din urmă labirint”. Aceeași astrucare spirituală a ființei are loc în poezia „Îți aduci aminte plaja?” în care plaja, loc al agoniei supreme, devine un spațiu al contemplării pentru eul liric, vizibil marcat de venirea ninsorii, care aduce cu sine moartea universului înconjurător: „Ninsoarea / Se stingea / Amestecată cu păsări / În apă, / Cu o aproape bucuroasă disperare”. Acceași temă o regăsim și în poeziile „Fără tine”, în care căderea zăpezii echivalează cu paroxismul trăirilor, datorat absenței puterii divine: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni.” și „Adorm, adormi” în care ninsoarea este înzestrată cu valențe pozitive, moartea fiind privită ca o binecuvântare, o evadare, o contopire cu absolutul: „În curând frunzele ne vor înveli / În auriul omăt. / Niciodată n-am semănat mai mult”.

La mai bine de trei decenii de la publicarea acestui volum, versul Anei Blandiana cuprins în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” rămâne un punct de referință în istoria literaturii române datorită originialității și profunzimii conceptelor filosofice abordate în cadrul celor șaptesprezece poezii, datorită „îndrăznelii” de a înfrunta, prin intermediul artei, un regim dezumanizant atât la nivel social, cât și moral și, totodată, prin „neglijenta impertinență” de a restaura culturii române și, implicit, întregii patrii carpato-danubiano-pontice, prestigiul cuvenit și obținut de-a lungul deceniilor în fața Europei și a întregii lumi. Aflată încă în plină activitate literară, Ana Blandiana reprezintă o punte între două lumi total distincte, cea zbuciumată și dezumanizată a celor care au cunsoscut tirania unui regim inutil și cea de astăzi, a tinerilor iluzorii și rătăciți între valori de sticlă și speranța unei mediocrități asumate. De aceea, pentru a demonstra că România nu și-a uitat încă toate valorile, se cuvine să oferim un pios elogiu celei care, în plin comunism, a îndrăznit să combată regimul ceaușist, a comis impertinența de a contribui la revigorarea literaturii române muribunde a anilor ’60 și ’70 și care, nu în ultimul rând, a îndrăznit să fie contemporană cu noi, ca o dovadă vie a unor vremuri sumbre, învinse doar prin intermediul intelectualității și conștiinței naționale.

Anunțuri

* eseu realizat pentru participarea la un concurs național de creație literară

Somnul din somn

Mi-e somn de mine,
îmi e somn de vis,
până la os,
până la sânge,
până la moarte-n Paradis,
până cuvântu-i respirare,
până cu aer este scris –

mi-e somnul însă interzis.

Mi-e somn de mine,
scris-am,
nu am zis!

În ciuda liberalizării absolute obținută în decembrie 1989, literatura română se află în continuare într-o stare latentă, marcată de incertitudine și ambiguitate stilistică dusă până la ridicol. Scriitori de duzină și poeți ridicoli umplu zeci, chiar sute de pagini de opere fade, lipsite de esență, într-o încercare vagă de a menție în viață o literatură muribundă. Însă odată la câțiva ani, dintre „cei mulți umili” se întâmplă să apară câte un poet sau un scriitor care să readucă scrierile românești de pe această pantă ascendentă în care ne complacem de mai bine de două decenii în normalitatea de care ne îndepărtăm tot mai mult, izbutind, prin scrierile sale, să ne reamintească faptul că literatura noastră poate egala în profunzime scrierile occidentale. În era postmodernistă românească, acest Don Quijote prea puțin cunoscut al literaturii române poartă numele de Nicolae Băciuț.

Începându-și activitatea literară asemeni oricărui tânăr dornic de afirmare, și anume la publicația facultății unde își desfășoară studiile (în cazul de față revista „Echinox” din Cluj-Napoca), tânărul Nicolae Băciuț devine redactor, iar mai apoi secretar de redacție, între 1978 și 1982. Fire ambițioasă, însă fără îndoială calculată, Băciuț își continuă activitatea intelectuală, izbutind să atragă atenția, prin intermediul operelor sale, unor mari nume din cultura română, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Nicolae Steinhardt, care l-au elogiat în diverse rânduri. Rând pe rând, acesta devine Membru în Consiliul de Administrație al TVR, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș, Membru al Uniunii Scriitorilor din România și doctorand în litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o teză care cuprinde scrierile lui Caragiale, Cehov și Ibsen. În 2014, acesta își încununează deosebita și, totodată, ampla activitate literară, care cuprinde aproximativ 30 de scrieri (printre care volume de poezii, interviuri, publicistică și jurnale) prin antologia „Despărțirea de înger”, prefațată de un concis, însă extraordinar laudatio al domnului Valentin Marica. Se remarcă în această antologie o poezie ce poate constitui o artă poetică a ilustrului poet, intitulată „Somnul din somn”, redactată în aerul puternic și proaspăt de munte din Predealul anului 2003, în data de 30 martie.

Titlul poeziei este sugestiv, amintind de expresionismul universului liric blagian, promovat în cadrul volumului intitulat „Lauda somnului”. „Somnul din somn” reprezintă aspirația eului liric spre desăvârșirea absolută, transcendența spre ideal încercând să anuleze sentimentul de memento mori care cotropește ființa umană din temelii. Tema poeziei este complexă, de factură modernă și exprimă condiția poetului în raport cu sacrificiul suprem, manifestat în numele artei, pe care acesta încearcă să îl realizeze pentru a transcede în eternitate. În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea într-o viziune abstractă a conceptului de ideal, în care concretul devine absolut prin intermediul sacrificiului suprem. Compozițional, poezia poate fi divizată în trei secvențe lirice, prima dintre acestea cuprinzând primele șapte versuri, a doua secvență fiind compusă din al optulea vers, care exprimă un concept de sine stătător prin ideea promovată, iar ultima secvență lirică se compune din ultimele trei versuri, care constituie epilogul existențial.

Încă din primele versuri, Băciuț demonstrează un profund talent literar, trasând principalele idei în jurul cărora gravitează întreaga esență a universului liric manifestat în această poezie prin două metafore revelatorii extrem de sugestive: „Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis”. Ingambamentul vine în spirijinul oniricului din al doilea vers, accentuând ideea evadării în abstract prin intermediul visului. Somnul apare aici ca o introspecție a eului liric, o dorință pătimașă de eternitate și de contopire cu materialul și imaterialul, de altfel cu întregul Univers. În următoarele versuri, cu oarecare reminescențe stănesciene, eul liric ilustrează „dezîncarnarea” ființei și dezintegrarea sa în numele sacrificiului pentru artă, prin repetarea cuvântului „până” realizând un elogiu al absurdului: „până la os, / până la sânge”, barbarismul acestui proces fiind susținut de o patimă nebună pentru posteritate. Efectul acestui act se răsfrânge asupra întregului Univers, afectând chiar și Divinitatea, precum și frumosul ca idee, atât filosofic cât și estetic, într-un acces de furie oarbă, simbolistă, rezultat al procesului de autodistrugere al eului liric, ajungând în pragul paroxismului: „până la moarte-n Paradis”. În final, actul de sacrificiu prin intermediul artei ia forma unui logos cu valențe demiurgice (o posibilă influență argheziană), însetat de existența desăvârșită, care se propagă prin sacrificiu și din sacrificiu, manifestând desăvârșirea acestei patimi în numele creației. Actul de autodistrugere devine imaterial, atingând un nou pas spre abstract, spre lumea ideilor: „până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris”.

A doua secvență, formată dintr-un singur vers, este o lovitură de grație dată eului liric. Absurdul atinge cote paradoxale. Accederea spre ideal nu poate fi realizată, iar sacrificiul se dovedește a fi zadarnic: „mi-e somnul însă interzis”. Moartea Paradisului, dezintegrarea carnală, fizică, precum și cea spirituală devin inutile, „interzise”, liniștea conferită de accederea spre ideal fiind acum spulberată de o dramă existențială. Această secvență, deși semnificativ redusă din punct de vedere structural, are un rol semnificativ în cadrul conceptului de sacrificiu în numele artei, în care poetul trebuie să se sacrifice pe sine pentru ca arta lui să rămână eternă. „Somnul interzis” reprezintă un proces incomplet de sacrificiu, necesitând un singur lucru pentru a desăvârși lucrarea eului liric.
Ultimele versuri reprezintă o ultimă încercare a eului liric de a accede spre ideal, de a conferi sacrificului său un oarecare scop, pentru a-i justifica existența, prin reiterarea primului vers-ideologie, cu rol de metaforă revelatorie: „Mi-e somn de mine”.

Conștientizând puterea extraordinară a poeziei, acesta decide că ultimul pas spre eternitate este transpunerea logosului cu valențe demiurgice din oral în scris, acesta fiind ultimul pas spre desăvârșirea sa și a artei sale. Eul liric, deloc ezitant și conștientizând că aceasta este singura cale pentru ca el și arta sa să transceadă spre eternitate, alege să se sacrifice. Poezia se încheie cu actul de concepere al artei, geneza poeziei reprezentând sfârșitul eului liric și al patimilor suferite în numele perfecțiunii și desăvârșirii: „scris-am, / nu am zis!”.

Într-o eră a dezumanizării literare dusă până la paroxism, Nicolae Băciuț rămâne un punct de reper în istoria literaturii române contemporane, opera sa izbutind să transceadă limitele existențiale, înscriindu-se cu succes în categoria poeților români de excepție însă, din păcate, prea puțin mediatizați ai secolului XXI. Supraviețuitor printre confuzii și susținător al cauzei naționale, cu o fervoare demonică și totuși echilibrată în scriere, acest poet român rămâne cunoscut drept o oază de normalitate într-o literatură atipică, apatică și ambiguă, însă care nu încetează niciodată să ofere excepții de la această lege nescrisă. În era noastră, această distincție îi revine domnului Băciuț. Chapeau, monsieur!

Se pare că nimic nu s-a schimbat de anul trecut pentru români, în ceea ce priveşte concursul muzical Eurovision. Ce-i drept, de la onorabilul loc 3 obţinut de Paula Selling şi Ovi au trecut abia 2 ani, însă parcă timpul a fost mult mai grăbit. După eşecul numit Hotel FM, de anul trecut – deşi piesa nu mi s-a părut deloc rea, având mesaj pozitiv, însă nu era o piesă care să se bată pentru primul loc, deşi merita un loc mai bun – acum a fost rândul celor de la Mandinga să ne reprezinte.

Printre favorite. Piesa României este printre favoritele la câştigarea Eurovisionului. Auzim textul acesta de câţiva ani încoace, însă de prea puţine ori s-a dovedit a fi luat în serios. Totuşi, semifinala a ţinut să-mi dea o palmă, aşa, în treacăt, clasarea României pe primul loc, în condiţiile în care a avut probleme cu casca (ceea ce m-a făcut să cred că performanţa trupei putea fi mai bună) determinându-mă să am, totuşi, încredere în Mandinga şi în piesa lor cu nume dificil de pronunţat. Însă ceea ce s-a întâmplat nu este ceva nou pentru reprezentanţii României la acest concurs. Repetându-se scenariul de anul trecut, piesa „favorită” a României se „loveşte” de voturile prea puţine şi punctele ocazionale primite de la alte ţări, iar rezultatul ajunge să fie dezamăgitor.

S-ar putea să par cârcotaş, dar piesa care a reprezentat România anul acesta nu mi-a plăcut. Şi e posibil să fie vorba de faptul că sunt veşnic nemulţumit, însă stilul acesta de muzică, despre care am mai vorbit acum ceva timp, nu îmi place. O fi ceva gen latino, combinat cu altceva, pe mine nu m-a atras cu nimic, ca să nu mai vorbim că însuşi numele piesei nu pare să aibă treabă cu refrenul ori cu altceva, părând o simplă înşirare de silabe asemănătoare, adunate într-o…ce-o fi şi cum s-o numi. Ca să nu mai vorbesc de „combinaţia” între spaniolă şi engleza cea de toate zilele a 95% dintre „artiştii” români din ziua de astăzi. Poate tocmai de aceea a fost aleasă această melodie să ne reprezinte, ca să nu mai vorbim că muzica „românească” din ziua de astăzi este apreciată peste hotare. Însă aici a intervenit o problemă. Piesa trupei Mandinga a avut de concurat cu melodii mult superioare calitativ, care au fost mult mai apreciate de către publicul european.

Dar haideţi să privim şi partea bună! România s-a clasat pe un loc mai bun faţă de anul trecut. Ar mai fi ceva? A, desigur, artificiile…

„Încă un eşec pentru România”, ar spune mulţi. Din păcate, avem pretenţii de locuri superioare, cu care ne-am învăţat de-a lungul anilor, însă devine tot mai greu de realizat acest obiectiv. În aceste condiţii, avem 2 soluţii: ori învăţăm să ne mulţumin cu puţin, ori ne hotărâm să acordăm o importanţă mai mare acestui concurs, prin atenta selectare a unor melodii mai bune. Organizarea nu cred ca ar putea fi o problemă, dacă Lady Gaga poate concerta pe Naţional Arena, nu văd de ce nu ar fi posibilă organizarea unui concurs precum Eurovisionul.

Despre câştigătoare nu am nimic de obiectat, Suedia merita primul loc. Totuşi, nu pot să nu remarc prestaţia Rusiei. „Tinerele cărunte” mi-au smuls un zâmbet. Au fost, într-adevăr, simpatice. Probabil că nu meritau locul 2, posibil să-l fi meritat, au mai fost şi alte melodii reuşite.

Locul 12. Progres, dar totuşi un eşec. Să ne încărcăm din nou rezervorul cu speranţe şi să ne resemnăm, poate la anul va fi mai bine. Asta facem de ani de zile.

N-a durat mult până să ia sfârşit şi celălalt talent-show care caută voci, şi anume X Factor. Iar în final, marele premiu de 200.000 de euro (care este, de-altfel, cel mai mare premiu din istoria show-urilor de televiziune româneşti), oferit de Orange, a fost câştigat de Andrei Leonte. Acesta făcea parte din echipa lui Mihai Morar, şi anume echipa celor sub 25 de ani. Câştigătorul a avut doi adversari puternici în finală, aceştia fiind Alin Văduva şi Iulian Vasile, ambii făcând parte din echipa lui Adrian Sînă, echipa celor peste 25 de ani. Paula Seling, îndrumătoarea grupurilor, n-a avut reprezentanţi în finală.

Nu ştiu dacă Andrei Leonte merita să câştige premiul. Nu am urmărit acest show cu prea mare interes (defapt nu l-am prea urmărit), din simplul motiv că „Vocea” sa mi s-a părut mult peste calitatea X Factor-ului. Totuşi, am avut privilegiul de a vedea o premieră mondială la acest show: o concurenta Diana Hetea, intrată la duel, nu a putut să cânte melodia de salvare datorită unor probleme medicale. Conform regulamentului,  producătorii au difuzat un filmuleţ cu fragmente din toate piesele interpretate la galele live. Deşi nu putea şi nu avea permisiunea medicilor de a cânta, aceasta a fost uşor „forţată” de Paula Seling să cânte ceva. Concurenta a trecut cu bine de acest duel, urmând ca apoi să fie eliminată într-un altul.

 

 

Clasament final:

 

1. Andrei Leonte

2. Alin Văduva

3. Iulian Vasile

 

 

Am ales câteva momente care mi-au plăcut:

 

Răzvan şi Dani anunţă câştigătorul

Laurenţiu Duţă & studenţii X Factor – Amintirile

Andrei Leonte – Someone like you

Alin Văduva & Vunk – Pleacă

Andrei Leonte şi Tudor Chirilă – Vama Veche

Andrei Leonte – 18 ani

Alin Văduva – Cerul

Diana Hetea alege să nu cânte la duel – premieră mondială la X Factor!

Diana Hetea alege să cânte un fragment dintr-o piesă, în ciuda problemelor de sănătate

T&L – Bring me to life

Andrei Leonte – Moves like jagger

Andrei Leonte – It’s my life

Alin Văduva – Fairytale gone bad

 

Una peste alta, un show bun, în opinia mea. Pentru mine, nu la fel de bun ca şi „Vocea României”, dar unul reuşit. Poate o să acord mai multă atenţie sezonului 2.

 

Cum era de aşteptat, nici acest show nu a scăpat de critici şi comentarii care au vizat atât câştigătorul, dar şi unele decizii luate de-a lungul emisiunii. E şi normal, deoarece nu poate fi mulţumită toată lumea. Un exemplu ar fi faptul că Andrei Leonte a câştigat datorită faptului că Mihai Morar face parte din trustul Antena. Discuţii pe această temă sunt, probabil, şi în ziua de astăzi. Mă întreb: oare se va întâmpla vreodată ca la o emisiune de genul acesta să nu existe îndoieli sau speculaţii?

A fost un show nemaipomenit. Şi sunt convins că nu sunt singurul care spune asta. Pro TV-ul a dat lovitura din nou. Iar la capătul acestui show, câştigătorul este nimeni altul decât cel care l-a reprezentat pe Smiley în finală, şi anume Ştefan Stan!

E greu de spus dacă merita sau nu să devină „Vocea României”, deşi mie mi se pare o decizie corectă, faţă de dubiile de la „Românii au talent”. Însă voturile publicului au decis, iar decizia e definitivă şi irevocabilă. După un drum lung şi anevoios de 4 luni pe calea muzicii (am început să vorbesc ca şi Pavel Bartoş!), au rămas doar 4 reprezentanţi ai fiecărui antrenor. Astfel, Horia Brenciu a mers până la capăt cu Iuliana Puşchilă, Marius Moga a mizat pe Cristian Sanda, Loredana, cu suportul celor care au votat, a ajuns în finală cu al ei „îngeraş”, Dragoş Chircu, iar Smiley a avut asul în mânecă, acesta fiind reprezentat de câştigător.

 

Deşi au fost multe momente frumoase în această emisiune, mi-am permis să aleg câteva:

Pavel Bartoş citeşte numele câştigătorului

Andra şi Ştefan Stan – Vivo per lei

Cristian Sanda şi Felicia Filip – Adagio

Dragoş Chircu – You raise me up

Ştefan Stan – Hai acasă

Dragoş Chircu – Vorbe care dor

Liviu Teodorescu – În lipsa mea

Horia Brenciu şi Loredana – Mi-e dor de tine

Liviu Teodorescu – Right Here Waiting

Anthony Icuagu – Man in the mirror

Oana Radu – Someone like you

Anthony Icuagu – Down

 

Ce mi-a plăcut la acest show, sau lucruri pe care le pot numi „avantaje”:

– Pavel Bartoş. Aici acord un mare + Pro TV-ului. Pavel a fost mai mult decât potrivit pentru postul de prezentator, lucru care s-a observat foarte uşor. Cu carisma şi talentul său actoricesc, adăugând aici micile „dispute” cu antrenorii, Bartoş a fost omul potrivit la locul potrivit, fiind ajutat de Roxana Ionescu şi „Vocea telespectatorilor”, reporterul din culise.

– Antrenorii. Smiley, Moga, Loredana şi Brenciu au fost, în opinia mea, cei mai potriviţi pentru acest show. Cunoscând fiecare „cu ce se mănâncă muzica”, aceştia au transmis secretele lor concurenţilor, lucru care s-a observat etapă după etapă.

– Probele. Aici este meritul celor care au creat formatul emisiunii „The Voice”. De la „audiţiile pe nevăzute” şi până la duel sau semifinale, unde atât votul publicului, cât şi al antrenorului contează.

– Invitaţii speciali. Din nou sunt nevoit să acord un mare +. Rea Garvey, solistul trupei Reamonn, Ben Saunders, câştigător la „Vocea Olandei”, Sunrise Avenue, Mohombi, Andra, Felicia Filip, Voltaj. Într-un cuvânt, spectacol.

 

Ce nu mi-a plăcut la acest show, sau lucruri pe care le pot numi „dezavantaje”:

– Iulian Canaf. Poate nu am eu gusturi muzicale prea rafinate, dar mie nu mi-a plăcut de el. Însă Loredana i-a dat aripi. Aripi care au fost, până la urmă, prea mici pentru a fi comparate cu aripile „îngeraşului” Dragoş Chircu, care a fost preferat de publicul majoritar în semifinale. Cel puţin a recunoscut că nu avea cum să devină „Vocea României”.

–  Pauzele publicitare prea dese, tipic pentru show-ul cu cea mai mare audienţă.

Una peste alta, a fost un show foarte reuşit, zic eu. Bineînţeles, ca la români, s-au găsit contestatari sau cârcotaşi care să declare că a fost făcătură, că Pro TV-ul a „umblat” la voturi, că a fost stabilit ca Ştefan Stan să câştige, pentru că Smiley e imaginea Cosmote, ba că premiul de 100. 000 de euro oferit de firma de telefonie va fi împărţit intre Smiley, Ştefan Stan şi o parte va reveni la Cosmote, ba că premiul va fi împărţit între concurenţi… Există dovezi concrete? Eu, unul, m-am săturat până peste cap de discuţii peste discuţii. Au fost şi la „Românii au talent” şi o să tot fie, deoarece nu toată lumea poate fi mulţumită de rezultat. Mă întreb dacă va contesta cineva câştigătorul de la X Factor…

Poate Ştefan Stan nu merita să câştige. Poate ceilalţi erau mai buni decât el. Opinia diferă de la persoană la persoană. Însă câştigătorul nu se schimbă. Eu sunt mulţumit. Voi ce credeţi?

Supriză de proporţii în finala concursului Eurovision din acest an, organizată la Düsseldorf . Azerbaijan, o ţară care, în trecut, nu emitea pretenţii la câştigarea acestui concurs, a reuşit să facă o figură frumoasă în acest an, câştigând ediţia din acest an, cu piesa „Running Scared”, piesă interpretată de Eli şi Nikki, doi interpreţi mai puţin cunoscuţi. Mai jos aveţi melodia :

 

 

 

 

 

 

Top 3 a arătat astfel :

1. Azerbaijan – 221 de puncte

2. Italia – 189 de puncte

3. Suedia – 185 de puncte

 

Opinii sunt, ca de obicei, pro şi contra. Unii au rămas surpinşi de faptul că această melodie a câştigat, alţii sunt de părere că, în mod normal, ţări precum Azerbaijan sau Israel nu ar trebui să participe, deoarece nu sunt ţări europene. Alţii spuneau, în mod ironic, că, în viitorul apropiat, s-ar putea să vedem ţări precum China sau Japonia în acest concurs. Tot ce pot spune este că a fost o competiţie strânsă, mai multe ţări trecând pe primul loc, ca apoi să coboare de acolo, iar apoi să urce iar…chiar şi Azerbaijan a fost în această postură. Iar Italia a avut cel mai mult de profitat, ei urcând pe poziţia secundă în urma votului ultimei ţări, şi anume Letonia. Pe locul 3 s-a clasat Suedia, cu o piesă interesantă. Mai jos aveţi piesa Italiei, ţară care nu a mai participat de 12 ani (!!) la acest concurs:

 

 

 

 

 

 

Iar acum,vă ofer piesa Suediei :

 

 

 

 

 

 

Şi acum, să revenim la cei care ne-au reprezentat ţara la Eurovision, anul acesta. Hotel FM, o trupă formată din: David Bryan (un englez stabilit în România, vocalistul trupei, este primul străin care reprezintă România la acest concurs), Gabriel Băruţa (compozitorul trupei, totodată pianist) şi Alex Szus (tobe). Au mers acolo cu gânduri mari, fiind încrezători în forţele proprii. Însă realitatea s-a dovedit a fi alta. Nici măcar ei nu îşi pot explica insuccesul, declarând că :

„Nu ne aşteptam câtuşi de puţin. Am crezut în piesa noastră, am evoluat bine, am fost pregătiţi, chiar nu ne-am aşteptat la acest rezultat”.

Atunci noi, care i-am privit şi i-am încurajat, ce să mai spunem? Ce să mai credem? Mulţi spun că spectacolul a fost slab, în ciuda faptului că ei au cântat foarte bine. Alţii au avut artificii, au făcut un show incendiar, dar de ce nu şi noi? Întrebări fără răspuns. Păcat de evoluţia Paulei Selling şi al lui Ovi, care ne-au reprezentat cu succes, ocupând un onorabil loc 3, anul trecut. Sau poate că Europa nu vrea să schimbe lumea…de vreme ce am primit voturi din an în Paşti. Iată cum ne-a votat Europa (puncte) :

Bulgaria (6), Olanda (4), Italia (12), Danemarca (4), Austria (1), Azerbaidjan (6), Turcia (5), Ungaria (1), Irlanda (1), Spania (8), Israel (6), Estonia (1), Moldova (12) şi Belgia (10).

De la Moldova, era evident că vor veni puncte (tot respectul pentru cea care a anunţat votul publicului, a făcut ceea ce prezentatoarea noastră, mai-marea…nu i-am reţinut numele, nu a fost în stare  să scoată două vorbe în română, deşi e „de-a noastră”). Ei au făcut o figură frumoasă, clasându-se pe locul 12.  M-a surprins plăcut Italia, care ne-a oferit, la fel ca şi Moldova, punctaj maxim. Se simte prezenţa numărului mare al românilor printre italieni. Una peste alta, am reuşit să ocupăm un extraordinar loc 17, cu 77 de puncte (nu râdeţi, am fost la un moment dat pe 23…), care ne asigură…un loc ruşinos în istoria participărilor României la acest concurs. În încheiere, vă ofer versurile melodiei, câteva momente de la repetiţiile trupei, precum şi prestaţiile din semifinală, respectiv finală :

 

 

 

 

 

 

Un alt video de la repetiţii:

 

 

 

 

 

 

Prestaţia din semifinală, unde am ieşit pe locul 4 (din 10 ) :

 

 

 

 

 

 

Iar aici, prestaţia din marea finală :

 

 

 

 

 

 

Iar acum, ultimele, dar nu cele din urmă,versurile acestei melodii, pe care le puteţi găsi aici :

 

 

Hotel FM – Change (Eurovision 2011 – Romania)

 

 

 

Cam asta a fost istoria celei de-a 55-a ediţie anuală a concursului Eurovision. Câştigători surpiză, un loc slab obţinut de România, o participantă care revine, după 12 ani, în concurs (Italia) . Ar mai trebui menţionată tehnologia extrem de avansată de la acest concurs, care a contribuit foarte mult la spectacol. Prezentatorii au avut şi ei rolul lor, jucat de-altfel foarte bine, iar spectacolul a fost garantat atât de spectatori, cât şi de reprezentanţii celor 26 de ţări. Ce ne mai rămâne de făcut acum? A trecut şi asta, nu e nimic, la anul o luăm de la capăt…

O finală de vis. Cei mai buni dintre cei mai buni români ne-au încântat, rând pe rând, cu talentele lor fenomenale. Însă, ce a fost mai bun a fost lăsat la urmă. Imediat după publicitate, pe scenă şi-a făcut apariţia ultimul, dar nu cel din urmă concurent. Plin de emoţii, cu o ţinută aparent casual, îşi face apariţia, pe marea scenă a talentelor, Adrian Ţuţu. Publicul îl întâmpină cu ropote de aplauze, apoi începe spectacolul.

 

 

 

 

 

 

Piesa asta m-a făcut să mă simt mândru de ţara mea. SĂ FIU MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN! E un sentiment tot mai rar întâlnit în ziua de astăzi în ţara noastră! Într-o ţară în care principala grijă a românului de rând este să supravieţuiască regimului totalitaro-comunist impus de Boc şi ai săi, iar sentimentul naţional piere pe zi ce trece, melodia asta ne reaminteşte că, indiferent de câte obstacole ne-ar fi puse în cale, putem să trecem peste toate, pentru că suntem ROMÂNI. Un mesaj prin care aflăm că românii pot să se afirme şi pot să se ridice din anonimat, la fel cum au făcut în Decembrie ’89. Un mesaj transmis clar, concis, cu tărie şi curaj. Un mesaj care ar trebui să trezească românii la realitate, dovedind că se poate. Şi, totodată, un mesaj care a prins la public, la fel ca şi mesajele din celelalte 2 melodii cu care ne-a încântat, la preselecţii :

 

 

 

 

 

 

…şi în semifinale…

 

 

 

 

 

 

Pe scurt, genial. Bineînţeles, opiniile au fost atât pro, cât şi contra. Ba că meritau alţii să câştige (aici e foarte probabil, cel puţin Ballance, Cosmin Agache, Valentin Dinu , Narcis Ianău şi, nu în ultimul rând, Rebeca Neacşu au fost absolut fenomenali), ba că voturile nu au fost împărţite corect, ba că s-a votat cazul şi nu talentul, ca la „Dansez pentru tine”, ba că e vina juriului că i-a admis în semifinale sau că Libertatea a publicat cu aproximativ o oră mai repede câştigătorul…sau chiar că băiatul n-are talent (asta deja e absurdă). Însă câteva lucruri sunt certe : câştigătorul era, oricum, greu de ales, dintre atâtea talente, emisiunea va mai pierde ceva spectatori în sezonul 2, datorită faptului că mulţi oameni şi-au pierdut încrederea în sistemul de vot, cei care au ajuns în finală vor reuşi, fără niciun dubiu, în viaţă, şi vor avea cariere strălucite (Valentin Dinu va avea un duet cu Andra şi e oficial faptul că a fost remarcat de un impresar, de Ianău nu se mai pune problema…). Tot ce sper este ca Medea să reuşească să facă sport olimpic din pasiunea şi…meseria ei, Cosmin Agache să devină unul dintre cei mai buni beatboxeri din lume, Cristina şi Alina să se afirme pe piaţa muzicală, Ştefan Florescu să fie remarcat de o persoană care i-ar putea valorifica talentul, Valentin Luca să ajungă cel mai bun din lume la ceea ce face, Akikai să aducă artele marţiale la un alt nivel, iar soţii Luca să…doboare recordul mondial la piruete, stabilit tot de ei. Cât despre ceilalţi, atât semifinalişti, cât şi finalişti…felicitări lor!