Posts Tagged ‘carte’

50 de umbre ale penibilului

Posted: 18 Februarie 2015 in Diverse
Etichete:, , ,

Așa cum probabil v-ați dat seama, tentativa de articol de mai jos face referire la o serie de cărți proaste și la o adaptare filmică mai proastă. Dacă ați apreciat cartea și filmul, atunci vă sugerez să vă retrageți elegant până mai aveți ocazia, deoarece nu cred că următoarele rânduri vă vor încânta. Acum aveți ocazia să ieșiți.

Nu? Sigur? Bine atunci.

În majoritatea cazurilor, apartenența la un grup social relativ superior din punct de vedere intelectual, așa cum este unanim considerată clasa de filologie din orice liceu, reprezintă o experiență satisfăcătoare, adesea acest periplu de patru ani fiind un adevărat festin cultural pentru un adolescent dornic de a accede la o cunoaștere oarecum superioară. Însă așa cum orice acțiune are și reacțiune, câteodată această experiență poate avea efecte nebănuit de nefaste. Mai ales că, uneori, am prostul obicei de a-mi întreba stimabilele și deosebitele mele colege ce mai citesc atunci când nu învață comentarii pentru BAC. Însă trebuia să mă aștept că nu tot timpul voi primi răspunsuri care să mă inspire ori care să mă determine să mai pun și eu mâna pe vreo carte mai acătării. Un exemplu elocvent a avut loc anul trecut, când am întrebat o colegă de care știam că lecturează destul de avid ce mai citește. La care îmi răspunde, cu o grimasă vădit satisfăcută, deși ușor mascată: „50 de umbre ale lui Grey”. La care eu, iobagul nu prea dus la oraș: „ce, cum, când?” Și se apucă să-mi explice: că e o tipă virgină, care se angajează la nu știu ce tip, și să vezi, că ăla-i așa, că-i masochist și să vezi ce-i face… După ce am pierdut-o pe la jumătatea explicației, am încercat să închei sec: și asta e singura carte? „Nuuu, să vezi, că-s vreo 3 volume!” La care eu, cum spuneam, din vârful dealului, mai bădăran: „adică vrei să-mi spui că 50 de umbre asta e, de fapt, o carte în care un el și o ea fac sex în 3 volume?” La care tipa rămâne perplexă. Al nouălea cerc al iadului și-o funie lungă și groasă îi mai trebuia, să mă lege și să mă trimită pachet. „Păi..cam…da…”, îmi răspunde forțat, abținându-se cu tot calmul proverbial să nu-mi arunce vreo două lopeți de palme peste față. Și continui să-i dau dovadă de incultură: „Păi și ce-i atât de fascinant în asta?” Un surâs discret. Cât de incult eram în ochii ei în acele clipe… „Păi, să vezi ce-i face, că e mai așa și pe dincolo, și o ia așa, și o pune așa, și cu chestii, treburi, socoteli, mai necreștinește”… Moment în care am avut parte de vreo 2 minute bune de descriere a acțiunii. Eu, pauză totală. O dădusem în neandhertalism extrem: „bun, să zicem că pricep…și totuși, ce-i atât de interesant în asta? Că Grey sau cum l-o chema o bate pe aia de-i sar capacele și că ei, de fapt, îi place?”

La care ea îmi aruncă bomba…„Păi să vezi, că în al treilea volum se căsătoresc și au și copil!” Mda. Ce-ți mai poți dori de la viață…

Am rămas pe gânduri vreo câteva minute bune, încercând să pricep cum stau, de fapt, lucrurile cu această nouă saga pe lângă care Twilight-ul părea o simplă vânătoare de muște. Apoi am încercat să fac o analogie cu anumite principii de viață. Stăteam și mă gândeam logic: din câte știu eu și am învățat de-a lungul timpului, nu-i frumos deloc să dai într-o femeie, se spune că pe o femeie să n-o lovești nici măcar cu o floare. Da’ de biciuială și de legare de mâini, de tavan și de alte părți aferente nu specifică nimic, nici un proverb? Acum, brusc, femeile acceptă, ba mai mult, adoră violența? Altfel nu-mi explic de ce o astfel de scriere este unanim acceptată și distribuită în zeci milioane de exemplare în toată lumea, făcând dintr-o carte mediocră un bestseller de zile mari. Simțeam cum tot sistemul meu de valori se prăbușea precum Turnurile Gemene, sub delicat de grotesca privire nedumerită a colegei mele, care nu prea înțelegea ce mi se pare atât de nefiresc în legătură cu acea mirobolantă trilogie, de o valoare culturală incontestabilă pentru întreaga lume. Apoi am redus totul la niște calcule mai simple: cam cât de bogat și de arătos trebuie să fiu ca să-mi permit să schingiuesc până la limita frumuseții o femeie, iar ea, în loc să anunțe autoritățile, să spună că îi place, ba dimpotrivă, să își dorească mai mult!? Dacă în loc de un milionar tânăr și arătos ar fi fost vorba de un supraponderal la vreo 45 de ani, ar fi fost hărțuire sexuală, nu? Protagonista ar fi sunat la poliție, cartea s-ar fi terminat după vreo câteva zeci de pagini, feministele ar fi urlat ca din gură de șarpe că e violență domestică, să se ia măsuri și așa mai departe. Cum se schimbă lucrurile când e vorba de unul tânăr și bogat…

Acesta a fost primul meu contact cu cele 50 de umbre ale lui Grey. Un periplu scurt, ambiguu și inutil, pe care eram sigur că îl voi uita. De fapt, așa a și fost. Până în acea zi, când am văzut, în mod întâmplător, trailer-ul adaptării cinematografice. Absolut superb. Când credeam că am scăpat de seria vampirilor strălucitori, acum vine o altă serie care să excite până la refuz adolescentele între 15 și 35 de ani din toată lumea. Rated R pentru nuditate, tot tacâmul. Internetul o luase deja razna, toată lumea (mă rog, jumătatea feminină) așteptând cu un interes exorbitant ceea ce, probabil, pentru toți bărbații din lume ar fi reprezentat un alt chin prin care ar fi trebuit să treacă de dragul persoanei iubite. Și pentru ca tot acest tablou apocaliptic să fie complet, filmul avea să fie lansat de Valentine’s Day. Adică un film care exploatează violența de cuplu și promovează masochismul apare în cinematografe tocmai în ziua internațională a iubirii. Ironie subtilă sau stupiditate excesivă?

În rândul colegelor mele, interesul pentru acest film a fost unul foarte ridicat. Motiv pentru care am decis să mă interesez cine e autoarea acestor cărți care au făcut atâta vâlvă atât în clasa mea, cât și în întreaga lume. Astfel am aflat că ilustra autoare se numește Erika Leonard, semnând sub pseudonimul de E.L. James. Stimabila a căpătat inspirație pentru cele trei cărți după ce a văzut seria Twilight (coincidența naibii!) și a fost atât de marcată de „puternica poveste de iubire” (mi se face rău!), încât a decis să scrie ea însăși o poveste care să-i aibă protagoniști pe cei doi vampiri cu abilități de neoane. După ce a fost făcută cu ou și cu oțet pe toate site-urile de ficțiune pe care a publicat povestea proaspăt scrisă, a decis că e cazul să facă ceva semănător, însă nu chiar atât de evident încât să se prindă chiar toți fraierii. Motiv pentru care a decis să scrie, pe baza unor fantezii pe care probabil că i-ar fi plăcut să le trăiască, trilogia celor 50 de umbre, pe care ulterior a vândut-o pe o sumă ridicolă de bani (oare am menționat că respectiva are în jur de 50 de ani?). În urma comercializării acestor cărți, Erika a reușit să o depășească la numărul de vânzări în Marea Britanie pe J.K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, vânzările la funii au crescut enorm în magazinele de bricolaj, iar aceasta a intrat în topul celor mai influente 100 de persoane din lume, realizat de publicația „Time”. Și-a mai pierdut cineva încrederea în umanitate?

În ciuda calității îndoielnice a cărților, mă așteptam ca filmul să aibă o mulțime de recenzii pozitive, iar publicul-țintă, cel feminin mai exact, să fie extrem de mulțumit de această viitoare capodoperă cinematografică a anilor 2010. Așadar, iau la rând site-urile de filme, pentru a vedea opinia celorlalți. Surpriză: pe imdb, nota acestui film era undeva în jur de 3,5, iar criticii de pe rottentomatoes ștergeau pe jos cu filmul de parcă era un mop într-un azil de bătrâni. Bine, la criticii de film poate fi interpretabil, deoarece aceștia pot fi influențați de o sumă de factori, precum și de anumite preferințe/antipatii pentru actori ori regizori hollywoodieni, însă în cazul celor câteva zeci de mii de oameni care au acordat un calificativ acestui film nu cred că poate fi vorba de asemenea lucruri. Majoritatea plângerilor legate de acest film au avut în vedere jocul actoricesc, care a lăsat extrem de mult de dorit (actori anonimi, prestații pe măsură), chimia dintre personaje, aproape inexistentă, ambii protagoniști chinuindu-se inutil să pară că formează un cuplu, intriga filmului (care a respectat cu strictețe cartea – adică o tentativă eșuată lamentabil de literatură erotică, înclinând spre pornografie) pusă extrem de neprofesional în scenă și nu în ultimul rând, dialogurile, aceasta fiind principala caracteristică blamată a filmului. Din câte am înțeles din majoritatea recenziilor, dialogul din film este absolut dezastruos, planând între texte ridicole, care pentru un public feminin între 14 și 18 ani ar putea să pară extraordinar și replici chipurile fanteziste, însă care, de fapt, nu sunt altceva decât o sursă constantă de dureri de cap. Și, din câte am înțeles, nici scenele de sex, punctul de atracție al filmelor, n-au fost cine știe ce, însumând un total de aproximativ 20 de minute. Concluzia? Un film absolut teribil, cu o distribuție jenantă, scenariu de duzină, asemeni celor trei cărți, însă apreciat de feministe, care, chipurile, militează împotriva violenței asupra femeilor și adulat de o mulțime de femei care au cam rămas în urmă cu gradul de maturitate. Să nu uităm, dacă arată bine, e totul în regulă, dacă nu, 112 și știrile de la ora 5!

Și ce mare lucru? E doar un film, ați putea spune. Sunt doar niște cărți. Cui îi pasă? N-ar trebui să le luăm în serios! Corect, noi nu. Însă gândiți-vă la care este scopul acestor producții. Problema pe care o am cu astfel de filme, de la Twilight până la 50 Shades, este efectul pe care îl au asupra publicului feminin. Nu e nici un secret faptul că femeile sunt mult mai emotive și mai sentimentale decât bărbații. În urma citirii unor astfel de cărți și a vizualizării unor astfel de filme, așteptările femeilor într-o relație se dau automat peste cap. Toate își doresc să aibă un vampir musculos și strălucitor sau un masochist arătos precum Grey alături de ele, astfel încât, la primul contact cu realitatea, acestea vor suferi o decepție majoră. În aceste condiții, un bărbat se află în fața unei enigme indescifrabile, nefiind capabil să înțeleagă mecanismele încurcate ale rațiunii unei femei. Ceea ce pentru un bărbat ar putea părea absurd, pentru femei este mai mult decât normal, ba chiar acceptat. Gândiți-vă cum ar reacționa un bărbat atunci când persoana iubită i-ar cere să o lege în lanțuri și să o biciuiască. Iar mai apoi, cum ar fi privit în rândul anturajului femeii dacă acesta ar refuza. Ar fi catalogat drept un laș, un nenorocit și un fricos notoriu. Bine, condiția ar fi ca el să arate bine. Pentru că dacă aspectul fizic nu este întocmai cel promovat de societate, atunci e clar abuz domestic, viol și așa mai departe. Altfel spus, filmele de acest gen creează un cerc vicios de utopii absurde și de lucruri care nu au de-a face cu realitatea, tocmai datorită incapacității, naivității ori simplului refuz al unei mari majorități a persoanelor de sex feminin de a accepta diferența dintre realitate și ficțiune.

Gura târgului zvonește că vor mai urma încă două filme. Cam câte filme atât de „profunde” și de „intelectuale” mai trebuie să apară pentru ca adolescentele până în 35 de ani să nu mai pună botul la astfel de producții de 2 lei? Probabil foarte multe. Atât de multe încât acest gen să devină unul de sine stătător. În final, numai banii și publicitatea contează. Până acum, filmul a strâns cam 100 de milioane de dolari la box-office, iar de publicitate a avut parte și o să mai tot aibă. Adolescente și femei fanteziste o să tot existe în lume, iar producții care să le satisfacă cererea vor veni pe bandă rulantă. Astfel, împotriva concepției majoritare, nu ne mai rămâne decât să condamnăm aceste producții pentru ceea ce sunt, și anume niște elogii ale penibilului.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Iar acum mă adresez celor pentru care atât cartea, cât și filmul reprezintă adevărate nestemate ale literaturii și cinematografiei universale. Voi fi puțin mai dur, așa cum dânselor le place.

Așadar, doamnelor, domnișoarelor, infailibilelor, puștoaicelor care vă transcedeți nasul la cote paradoxale și vă aprindeți ca fitilul de la chibrituri la orice remarcă negativă asupra acestui gunoi cinematografic și literar, vă sugerez să vă mai luați nasul la purtare, să ieșiți din zona de comfort și, dacă nu vă jignesc prea tare, să faceți un minim de efort și să vedeți și voi un film serios. Sau, într-un moment de nebunie extremă, să puneți mâna și să citiți și voi o carte calumea. Da, sunt mii de alte cărți mai bune decât alea 50 de umbre. A, și am uitat să precizez. Dacă vă prind că o dați în Twilight sau alte petarde literare de genul ăsta, așteptați-vă ca, în vreo discuție despre literatură sau artă (dacă veți avea vreodată una) să vă luați vreo câteva capace din senin. Oricum, bucurați-vă. Datorită celor ca voi, astfel de filme vor apărea din ce în ce mai des, indiferent cât de penibile vor fi, pentru că voi sunteți suficient de…curioase încât să vedeți orice creație de genul. Voi le sponsorizați. Le meritați, dragelor, cu vârf și îndesat. Din fericire, mai sunt printre voi și adolescente/femei care, probabil, nu agreează acest gen de producții și care nu vă împărtășesc entuziamsul. Aveți, vă rog, puțină decență și respectați-le decizia.

P.S: Pentru cele care sunt curioase să afle prin ce e nevoit să treacă un bărbat în timpul unui asemenea film, de dragul vostru, vă sugerez să citiți acest articol de-a dreptul superb, cu speranța că veți înțelege că nu toată lumea e în stare să aibă o perspectivă atât de unidimensională precum a vostră. Stimabilelor!

P.P.S: Nu încercați să aruncați imediat într-o conversație Nymphomaniac, filmul lui Lars von Trier, drept contraargument. E ca și cum am compara mere pădurețe cu mere de import.

Anunțuri

Umblă vorba prin târgul Internetului că pe masa mult prea nerespectabilor noștri parlamentari – care atunci când nu ocupă locurile comfortabile din Senat ori din Camera Deputaților stau cu jaluzelele de mii de euro trase la geamuri, sperând să nu apară DNA-ul – a apărut un proiect de lege care plănuiește să trateze cărțile exact ca pe țigări și pe băuturile alcoolice. Mai exact, această nouă inițiativă, purtând batjocoritoarea și totuși ironica denumire de „timbru cultural”, reprezintă o acciză introdusă în prețul inițial al unei cărți. De ce? Pentru că de-aia, că așa vor ei. Dar stați liniștiți, că nu doar cărțile sunt vizate. Conform celor de la Adevărul, această acciză cuprinde orice activitate culturală, de la literatură până la piese de teatru, concerte, filme și divertisment, „în scopul protejării şi conservării moştenirii culturale, dezvoltării creativităţii contemporane și promovării valorilor culturale”. Dacă această ultimă frază v-a derutat și vi se pare că nu are absolut nici o treabă cu contextul…înseamnă că nu sunt singurul care crede asta și cel mai probabil este o aberație colosală. Deoarece este absolut normal să protejăm cultura, să conservăm moștenirea culturală și să dezvoltăm creativitatea printr-o majorarea semnificativă a prețului a tot ce înseamnă activitate culturală, conform logicii și raționamentelor celor care ne conduc.

Recitind articolul-sursă postat anterior, am senzația că regăsesc genul de situație la care, probabil, până și Caragiale ar fi în stare să spună „gata, până aici, eu nu mai pot cu ăștia!” Și, într-un fel, l-aș înțelege. Să analizăm puțin situația. Ne aflăm în România anului 2015, secolul 21, conform calendarului unanim acceptat. Suntem un stat membru al Unuinii Europene de 8 ani de zile, facând parte dintr-o alianță diplomatică de o importanță deosebită la nivel global, împărțind drepturi egale cu oameni din state civilizate ale elitei occidentale. State care investesc anual sute de milioane, poate chiar miliarde de euro în educație și în sistemul de învățământ, străduindu-se din greu să faciliteze cât mai mult cu putință accesul la informație, la cultură și îndemnând la o gândire deschisă, rațională și eficientă, specifică unei ere ce se dorește a fi a progresului științific și a bunăstării sociale. Analizând situația tipică jumătății vestice a Europei și transpunând-o pe plan intern, constatăm o înțepătoare antiteză între două lumi ce par la ani lumină una de cealaltă. Ne regăsim într-un impas atipic unei lumi normale, cu mai bine de jumătate din elevii absolvenți de liceu regăsindu-și sudoarea muncii sutelor de ani a părinților, bunicilor și străbunilor, dacă ar fi să-l parafrazez pe Arghezi, undeva sub nota 6. Calificativ destinat cândva acelora care, până acum vreo nouă-zece ani, erau ultimii paria ai societății, cei care nu aveau idealuri prea înalte în viață și care se mulțumeau cu un statut relativ decent. Faptul că mai bine de jumătate dintre absolvenții de liceu din fiecare an se condamnă unui viitor fără perspective prea plăcute, alegând să își lase destinul în voia sorții dincolo de granițele carpato-danubiano-pontice. Paradoxal, aceeași soartă o au și cei pe a căror soartă post-examinală scrie „Admis”. Iar în aceste condiții, singura soluție aleasă pentru sporirea lecturii în rândul tinerilor, un grad de promovabilitate decent și progrese în rândul educației și intelectualizării tinerilor este…majorarea prețului pentru activitățile creative și intelectuale, desigur!

Din câte am înțeles, majorarea nu va fi una substanțială, ci se va încadra „de la 2% din preţul de vânzare al cărţilor la o valoare forfetară de 1 leu”, conform comunicatului de presă emis de Editura Polirom și preluat de Adevărul. Totodată, beneficiarii acestei noi taxe vor fi  „uniunile şi organizaţiile de creatori, dacă îndeplinesc, cumulativ următoarele condiţii: a) desfăşoară activităţi în domeniile literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment şi au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică; b) minimum 90% dintre membrii acestora sunt titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe”. Altfel spus, uniunile de scriitori. Genul de oameni care scriu mult și care nu spun mai nimic. Acei scriitori postmoderniști a căror contribuție în cadrul literaturii române este aproape nulă. Oamenii de care nu se aude nimic și care, cel mai probabil, sunt elogiați de către un foarte restrâns cerc de persoane, datorită operelor ambigue și inexpresive pe care le promovează cu atâta mândrie, ca o dovadă a superiorității lor inegalabile. Bine, importantă nu e suma, cât gestul în sine. Acum întrebarea firească este următoarea: oare deținuții noștri, cei mai academici pușcăriabili din Europa secolului 21, vor beneficia de această taxă pe aberațiile pe care le scriu (sau care sunt scrise în numele lor)? Stați liniștiți, asta nu se va întâmpla. Conform aceleiași edituri precizate anterior, „Primii afectaţi de mărirea produsă de TL vor fi cititorii, părinţii şi elevii (timbrul se va aplica şi culegerilor şcolare), deci principalii consumatori de cultură şi de literatură”. Categorie în care cei amintiți anterior nu prea se încadrează.

Să revenim puțin la valoarea monetară a timbrului, care poate părea o enigmă. Cum poate un leu în plus să constituie un asemenea impediment major în calea culturii pentru oamenii obișnuiți? Parafrazând articolul-sursă, timbrul cultural va trebui achitat în avans în cadrul unui tiraj de cărți. Acel tiraj poate să se vână în 3 luni sau în 4 ani, editura neavând garanția că va reuși să își recupereze banii investiți în achiziționarea respectivelor cărți. Acum înmulțiți un leu, poate chiar 2 lei, cu un tiraj de vreo câteva mii de exemplare (asta în cazul unei singure cărți, dar puteți să adăugați și vreo câteva zeci de opere diferite) și calculați totalul. Acel total nu reprezintă valoarea cărții, ci doar suma care va ajunge către cei amintiți anterior. Asta ar însemna, automat, o expunere semnificativ redusă a cărților, de teama unei semnificative pierderi (având în vedere că România e cam la coada clasamentului european în ceea ce privește consumul de cărți la nivelul întregii populații). Pierdere pe care cei din uniuni nu o vor simți deloc, ba dimpotrivă. Dar stați liniștiți, treaba asta cu 2% se aplică doar la cărți și la filme. La concerte și teatru e vorba de 5%.

Pe lângă faptul că, într-un timp foarte scurt, cărțile și, în general, toate activitățile culturale vor fi la același nivel decadent alături de țigări și băuturi alcoolice (și prostituate, cel mai probabil), aștept cu maxim interes campaniile anti-citit, în care cetățenilor frumoasei noastre țări să le fie explicate, cu lux de amănunte, efectele dăunătoare ale consumului de cărți, teatru și muzică asupra organismului și dezvoltării cognitive, precum și pedepsirea aspră cu ani grei de închisoare pentru trafic de cărți. De unde pedeapsa celor în cauză va fi redusă tocmai prin…scrierea unor cărți. Campanii ample de informare, fluturașe cu „cititul dăunează grav sănătății”, centre de dezintelectualizare, cititorii anonimi, actori grăbiți, povești ale celor care, după ani de zile, au renunțat la dependența lor, și toate acestea datorită puterii mistice și infailibile a magicului, divinului timbru cultural. Drept pentru care le mulțumesc enorm respectabililor din Parlament care au venit cu o asemenea idee deosebită pentru stimularea culturii pe plaiurile noastre. Caragiale, te salut cu respect!

Apropo, când vedem și noi un impozit pe maneliști, jocuri de noroc și cancanuri?

În ultima vreme, am constatat cu stupoare o denigrare masivă a termenului de ”thriller” în ceea ce privește atât domeniul literar, cât și cel cinematografic. În sensul că thriller-urile au cam lăsat-o mai moale cu tensiunea, suspansul și emoția care definesc acest gen.

Trăim în era vampirilor care strălucesc în lumină și a protagoniștilor care posedă inteligența unor noptiere, de un absurd care produce în mod neintenționant amuzamentul. Suntem martorii unui gen aflat în cădere liberă, motiv pentru care am decis ca, în acest număr al revistei, să prezint un exemplu veridic de ceea ce înseamnă cu adevărat un thriller, atât la nivel literar, cât și în domeniul cinematografic.

Cartea

Apărut în lumina tipografiei sub îndrumarea scriitorului american Thomas Harris în anul 1988, „Tăcerea Mieilor” este un roman polițist de analiză Tăcerea mieilor (sursa foto: www.carti-online.com)psihologică, al doilea dintr-o serie de cinci cărți (deși poate fi citit fără probleme ca un roman de sine stătător), având-o în prim-plan pe Clarice Starling, o tânără agentă FBI care primește din partea superiorilor săi misiunea de a rezolva cazul criminalului în serie cunoscut sub numele de ”Buffalo Bill”, datorită obiceului său bizar de a-și ”jupui” victimele. Datorită faptului că investigațiile sale nu ajung la nici un rezultat, aceasta recurge la o tactică neobișnuită, apelând la serviciile unui alt criminal în serie, un sociopat desăvârșit, nimeni altul decât celebrul doctor psihiatru Hannibal Lecter, aflat în izolare totală într-o închisoare de maximă securitate datorită preferințelor ”culinare” ceva mai….deosebite, care includeau, printre altele, oameni.

Exact, vorbim despre un canibal. Însă nu oarecare, din ceva trib african anonim, așa cum ați fi tentați să credeți, ci unul rafinat, înzestrat cu o capacitate extraordinară de a înțelege psihologia umană și de a o exploata în folosul intereselor sale, fiind capabil de a se transpune în pielea criminalului și de a-i intui următoarele mișcări. Acesta decide să o ajute pe Clarice în rezolvarea cazului, însă cu condiția ca aceasta să îi relateze câte un detaliu al vieții private. Astfel, aflăm că, de fapt, tânăra agentă suferă de o puternică traumă psihică apărută în copilărie, atunci când, fiind crescută de un unchi, a fugit de acasă datorită zgomotelor produse de către un abator de miei aflat în apropiere, de unde provine și titlul enigmatic al operei. ”Tăcerea mieilor” reprezintă o metaforă personificatorie, având rolul de a ilustra drumul…oarecum inițiatic, desfășurat pe două coordonate (exterior și interior) pe care protagonista feminină îl parcurge atât cu scopul de a-l prinde pe Buffalo Bill, cât și de a-și găsi liniștea spirituală prin intermediul terapiei lui Hannibal Lecter. Dacă va reuși sau nu, veți afla în paginile cărții. Iar ca să vă stârnesc oarecum interesul, să spunem că ilustrul psihiatru nu va rămâne pe parcursul întregii cărți în spatele gratiilor…

Despre roman, în general numai de bine. Evident, fiind un roman postmodern, puteți să vă așteptați pe alocuri la un limbaj ceva mai…neobișnuit. Și asta deoarece misiunea acestuia este să șocheze. Deși forțat oarecum să se supună clișeelor genului polițist, acesta reușește să iasă din tiparul obscurității atât datorită limbajului ceva mai prin intermediul personajului principal negativ, și anume Hannibal Lecter. Personaj care, în mod paradoxal, reușește să eclipseze însuși criminalul, care în urma duelului psihologic dintre cei doi protagoniști, este inteligent trecut de către autor în planul secund, fără a-i afecta însă credibilitatea. Însă cine se poate plânge de un asemenea detaliu, atunci când avem de-a face cu unul dintre cele mai terifiante personaje întâlnite în ultima jumătate de secol într-un roman? Liniștit și elegant în gesturi, afișând o jovialitate debordantă, Lecter este genul de personaj care șochează tocmai prin normalitatea pe care o afișează, constituind de fapt o reprezentare a ”nebuniei” prezente în fiecare dintre noi, izvorâtă din subconștient și pe care încercăm să o ascundem după masca rațiunii. Prin monstruozitatea calmă, prin eleganța malefică și prin cruzimea nebănuită, îndrăznesc să afirm că distinsul psihiatru își are locul în elita personajelor ”terifiante”, alături de Dracula lui Bram Stoker ori de celebrul Lestat de Louincourt din ”Interviu cu un vampir”. Este asemeni lor, dar ceva mai…uman. Hannibal există pentru a distruge și submina calitățile umane, este un rău necesar pentru a stabili un echilibru în Univers. Lucru care îl face cu atât mai groaznic, cu cât ne dăm seama că, de fapt, este vorba despre noi. Remarcăm aici totodată inteligența creativă a lui Thomas Harris, care izbutește să creeze o atmosferă terifiantă, creionând o cromatică lugubră care planează asupra întregii opere, oferind personajelor un mediu în care acestea sunt caracterizate în mod indirect, prin intermediul faptelor și acțiunilor acestora. Personajele secundare ori episodice, precum Jack Crawford, superiorul lui Clarice ori senatorul Ruth Martin nu sunt neapărat memorabile, însă sunt suficient de bine dezvoltate astfel încât să contribuie la progresia firului narativ, fiind atent introduse în poveste și cântărind decisiv în ecuația deznodământului. Care, apropo, este unul genial. Bineînțeles, tot datorită lui Lecter. Nu am să vă dau detalii în legătură cu asta, deoarece merită cu prisosință să citiți acest roman deosebit.

Deși este relativ ”tânăr”, romanul lui Thomas Harris rămâne în istorie drept o operă de referință a literaturii moderne, indiferent că ne referim la genul polițist ori la genul thriller, captivând numeroase generații de cititori atât datorită rafinamentului psihologic, cât și datorită componentei ”terifiante”, care cu siguranță nu îi va dezamăgi pe amatorii genului.

Filmul

Regizat de către Jonathan Deeme (care, din păcate, nu a mai izbutit un alt succes major), filmul omonim cărții a fost produs la doar trei ani după apariția romanului. Iar în acest caz, un thriller polițist de factură psihologică, s-a dovedit a fi unul absolut excepțional, egalând prestigiul cărții. Cu o distribuție solidă, avându-i în prim-plan pe Jodie Foster în rolul lui Clarice Starling și cu magistralul Anthony Hopkins în rolul sociopatului Hannibal Lecter, adaptarea cinematografică a romanului scris de către Thomas Harris reușește să transpună universul epic pe marile ecrane într-un mod cu totul deosebit, bucurându-se de un succes uriaș până în zilele noastre. Și nu mă refer aici neapărat la încasările din box-office (deși la vremea apariției filmului au fost uriașe), însă relativ modeste comparativ cu zilele noastre (aproximativ 270 de milioane de dolari), ci la impactul pe care ”Tăcerea mieilor” l-a avut în universul cinematografic modern. Fără efecte speciale deosebite, bazându-se parcă orbește pe jocul actoricesc și pe chimia dintre personajele principale, mizând totodată pe elementul frapant, sarcina revenindu-i lui Hannibal Lecter, filmul rămâne cunoscut până în zilele noastre drept o capodoperă a genului. Asemeni cărții, întregul film gravitează în jurul confruntării psihologice dintre Clarice și Hannibal. Și o face cu maximum de inteligență. Pe parcursul celor aproximativ două ore, filmul se dovedește a fi un adevărat periplu psihologic, o dispută la nivel mental extrem de complexă între maleficul doctor și tânăra agentă FBI. În film, asemeni cărții, criminalul cunoscut sub numele de Buffalo Bill (interpretat de către Ted Levine) este trecut pe un plan secund, planând asemeni unei ”umbre” asupra întregului univers, apariția sa având loc relativ târziu, însă având un impact major asupra desfășurării acțiunii și reamintind cinefililor de scopul final al filmului. Cu toate acestea, este unul dintre puținele filme polițiste care își permite luxul de a-și neglija oarecum criminalul, însă compensând printr-un tandem magistral.

Să revenim la cei doi protagoniști, deoarece în acest capitol este surprinsă întreaga esență a filmului. Referitor la Jodie Foster, aceasta reușește cu succes să se transpună în rolul tinerei agente FBI, oferind publicului o prestație credibilă și surprinzător de precisă, personajul interpretat de către aceasta suferind o evoluție vizibilă de-a lungul filmului. Interpretând un rol relativ dificil, actrița americană surpinde o ipostază a lui Clarice asemănătoare cu cea a personajului din roman, aflată mereu la granița subțire dintre bine și rău, într-o luptă continuă pentru păstrarea pricipiilor morale și încercând totodată să reziste amenințării venită la nivel mental din partea lui Hannibal Lecter. Alternând elegant momentele calme cu cele tensionate, Jodie oferă una dintre cele mai bune prestații ale carierei sale, bucurându-se de un prestigiu deosebit.

Iar acum să trecem la personajul principal negativ. Unde avem de-a face cu o interpretare impecabilă a lui Anthony Hopkins, căruia rolul celebrului psihiatru i se potrivește ca o mănușă, fiind interpretat cu mare talent. Acesta reușește să impresioneze în special printr-o mimică impresonantă a feței, afișând o privire atât de malefică încât aproape că hipnotizează privitorul, instalând groaza și teroarea cu fiecare cadru în care apare în lumina reflectoarelor, ilustrând într-un mod îngrozitor de autentic meschinăria și cinismul mecanismului rațional uman. Interpretarea sa este atât de naturală, încât pare că acesta a venit la filmări direct dintr-un sanatoriu. Lucru de care nu m-aș îndoi, pentru că este extrem de credibil în pielea lui Hannibal. O altă caracteristică interesantă a jocului actoricesc prestat de către Hopkins este faptul că, pe tot parcursul filmului, acesta nu clipește niciodată atunci când rostește o replică. Iar dacă asta nu vi se pare neapărat ceva înfricoșător, încercați să vă închipuiți un sociopat cu tendințe canibale care vă privește amenințător drept în ochi și vă spune următoarele: “A mai încercat o dată un specialist să mă testeze. „I-am mâncat ficatul cu niste fasole păstăi şi un vin bun de Chianti”. Exceptând faptul că replica aceasta a rămas consacrată în istoria cinematografiei mondiale, nu e tocmai cea mai grozavă priveliște din lume. Iar dacă deja vă trec fiorii, stați liniștiți. Aceasta e doar o infimă parte din ceea ce reprezintă de fapt ”doctorul” Lecter.

Desigur, cu atâtea superlative în palmares, filmul nu avea cum să treacă neobservat în ceea ce privește premiile. Astfel, filmul a fost recompensat cu nici mai mult, nici mai puțin de 5 premii Oscar, înscriindu-se într-o categorie selectă din care mai fac parte filmele ”It Happened One Night” și remarcabilul ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Printre distincțiile acordate ”Tăcerii Mieilor” se numără: Cea mai bună actriță în rol principal (în urma interpretării superbe a lui Jodie Foster), Cel mai bun actor în rol principal (oare mai are rost să menționez cine este câștigătorul și de ce?), Cel mai bun scenariu adaptat (premiu acordat scenaristului Ted Tally, care a reușit să surprindă excelent esența universului liric, adaptând-o într-un scenariu care păstrează elementele de bază din roman și oferă în același timp libertate de improvizație actorilor în momentele cheie), Cel mai bun regizor ( meritul aparținându-i în totalitate lui Jonathan Deeme, a cărui măiestrie se reflectă în fiecare cadru din film) și nu în ultimul rând, deși evident, distincția supremă: Cel mai bun film, lăsând în urmă la ani-lumină filme precum ”Frumoasa și bestia” ori ”JFK”, peliculă având în prim-plan conspirația uciderii lui John. F. Kennedy, președintele Statelor Unite. Iar să câștigi Oscarul, un premiu american, având în competiție directă un film despre unul dintre cei mai enigmatici președinți americani, e un lucru demn de laude. Pe lângă aceste realizări, filmul a mai obținut un premiu și 4 nominalizări la Globurile de Aur, 5 nominalizări la premiile BAFTA, precum și un premiu și o nominalizare în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

 

Personal, consider că tandemul carte-film ”Tăcerea mieilor” este îngrozitor de bun. Sau, mai corect spus, înfiorător de bun. În orice caz, de ținut minte. Și mai ales, e thriller. Deosebit de thriller. Cu toate acestea, filmul nu este cel mai bun din istorie, asta deoarece e imposibil de stabilit o ierarhie. Însă cu siguranță e unul dintre cele mai bune, motiv pentru care trece cu brio testul timpului. Chiar și acum, la un sfert de secol după apariție, atât cartea, cât și filmul constituie repere semnificative în evoluția genului, motiv pentru care, de dragul vremurilor în care filmele „de groază” obișnuiau să fie terifiante și nu amuzante, vă recomand această alternativă, cu speranța că, la acest capitol, lucrurile se vor schimba în bine în anii următori.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

Într-adevăr, titlul vi se poate părea atât haotic, cât şi copilăresc, sau poate chiar bizar, ciudat ori amuzant. Sau, de ce nu, toate acestea la un loc. Probabil că vă gândiţi ce fel de autor nebun a scris această grozăvie. Ei bine, autorul nu este tocmai nebun, însă personajele pe care le ilustrează sunt, într-adevăr, nebune. Pentru că da, în cele ce urmează a fi relatate este vorba despre nişte nebuni într-o lume normală. Aparent.

Cartea

Scrisă de către Ken Kesey în anul 1962, cartea prezintă povestea unui om care, sperând că reuşeşte să îşi evite soarta, ajunge într-un punct mai agonic decât şi-ar fi imaginat. Acţiunea romanului este plasată într-un spital de nebuni, unde „Sora Şefă”, Mildred Ratched, a instaurat un adevărat regim dictatorial prin adaptarea unei rutine zilnice, în care toţi pacienţii sunt supuşi, iar nimeni nu îndrăzneşte să îi încalce cuvântul. Cu toate că pare a fi o persoană grijulie, care ţine la sănătatea pacienţilor săi, prin intermediul acţiunilor pe care le întreprinde aceasta este caracterizată ca un tiran, comiţând teribilul delict de a răpi bolnavilor singurul lucru care era relevant în vieţile acestora: libertatea. Zilele trec la fel în ospiciu, fiecare se achită de atribuţiile sale şi totul este în tiparele normalului impus, până într-ozi, atunci când monotonia de zi cu zi este întreruptă de apariţia unui nou pacient, Randall Patrick McMurphy.

Însă McMurphy nu este bolnav, la fel ca toţi ceilalţi. De fapt, este un escroc mărunt care, din dorinţa de a scăpa de munca în folosul comunităţii, se dă drept „nebun” şi ajunge în spitalul administrat de „sora şefă”, privind această experienţă ca pe o vacanţă. Ceea ce nu ştia el însă este faptul că, în societatea pe care autorul o conturează, din închisoare se scapă, însă dintr-un sanatoriu nu se mai iasă niciodată, de asta având grijă „sistemul”. Încăpăţânat, orgolios, conturat drept un „pierde-vară”, McMurphy sesizează lâncezeala pacienţilor, lipsa de vitalitate din jurul lui, precum şi atitudinea sorei şefe, care încerca să îl introducă în tiparele standard ale spitalului. Fiindu-i imposibil să se supună şi observând rapid meschinăria caracterului sorei Ratched, eroul central găseşte o provocare în aceasta, opunându-se în mod vădit tuturor încercărilor sale de a-l „reabilita”. În acel moment izbucneşte un „război rece” între cei doi protagonişti, în care McMurphy atacă iniţial cu gesturi mărunte: deranjează ordinea, cântă şi, cel mai important, râde, lucru care îi şochează pe toţi pacienţii azilului, dat fiind faptul că râsul era în acel loc doar o amintire a vremurilor pierdute odată cu intrarea pe uşa spitalului. Treptat, acesta îşi atrage simpatia câtorva pacienţi, alături de care se angajează în acest război tacit împotriva sistemului, şi anume: Billy Bibbit, un tânăr cu probleme de dicţie (era bâlbâit, în caz că nu v-aţi dat deja seama după numele său), Chief „Şeful” Bromden, un nativ american de doi metri înălţime, considerat surdo-mut, Charles Cheswick, Martini şi Dale Harding, un om cu o vastă educaţie şi cultură. Alături de aceştia, personajul principal întreprinde numeroase acţiuni menite să o scoată din sărite pe sora Ratched: joacă poker pe bani, încearcă să schimbe orarul pacienţilor pentru a putea viziona meciurile de baseball şi cel mai important, reuşeşte să îi scoată pe cei cinci amintiţi mai sus în afara spitalului, ducându-i la o partidă de pescuit şi reamintindu-le de libertate, aceştia învăţând din nou să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Iar în ceea ce ţine de firul epic al romanului mă opresc aici, lăsându-vă pe voi să descoperiţi continuarea.

Roman subiectiv, de analiză psihologică, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este relatat prin intermediul…Şefului Bromden. Da, acel nativ american considerat surdo-mut datorită faptului că nu vorbeşte niciodată şi se preface că nu aude nimic. Suferind de drama pe care guvernul i-a provocat-o în urma distrugerii locurilor care aparţineau tribului său, viaţa acestuia se dă radical peste cap în momentul sosirii lui McMurphy în sanatoriu. Astfel, autorul apelează la acest artificiu literar prin care spune povestea prin ochii unui pacient, însă tototată autenticitatea celor narate ar putea fi pusă la îndoială, deoarece naratorul este, la urma urmei, un pacient cronic într-un spital de boli mintale, situaţie în care cititorul află toate elementele acţiunii, însă nu poate fi sigur de nimic. Aşa-zisul handicap a lui Bromden îi permite să audă tot, deoarece toate personajele vorbesc liber în prezenţa lui, nefiind considerat un potenţial pericol. Astfel, prin această tehnică narativă, Kesey realizează atât o descriere indirectă, cât şi o autocaracterizare ale personajelor sale, fiecare dintre ele, de la cele principale până la cele secundare şi episodice fiind bine individualizate, iar senzaţiile puternice, precum şocurile electrice, sunt redate într-un mod extraordinar, tocmai prin faptul că nu sunt scoase în evidenţă, ci sunt lăsate să iasă în evidenţă, stârnind emoţii care dau fiori cititorilor.

Titlul este şi el unul metaforic, dar totuşi sugestiv. „Zborul” reprezintă evadarea din sistem, aspiraţia spre libertate, în vreme ce „cuibul de cuci” nu reprezintă nimic altceva decât societatea manipulatoare din jurul nostru, care ţine în frâu întreaga populaţie şi îi absoarbe toată vitalitatea, creând adevăraţi monştri.

În urma unei observaţii mai amănunţite, am realizat că acest „război” are la bază o dispută ideologică asupra concepţiilor de „realitate” şi „libertate”, precum şi a modului în care cele două personaje principale percep aceşti termeni abstracţi. În vreme ce realitatea pacienţilor, care puteau părăsi oricând spitalul, dar totuşi nu o făceau, este inoculată de către Sora Şefă, ideea de realitate a lui McMurphy se distinge din caracterul rebel al acestuia, care totodată înţelege prin libertate ideea de dinamism, pozitivism şi sfidarea imposibilului, considerându-l element al disperării şi totodată limitând fiinţa umană. În contrast cu acesta, sora şefă consideră că ideea de „libertate” vine cu un set de norme şi reguli care trebuiesc respectate în vederea ordinii şi disciplinei în spital, insinuând pacienţilor faptul că realitatea se află exact în faţa ochilor acestora şi că evadarea din ceea ce personajul principal vedea drept un loc al condamnării era, de fapt, o chestiune banală, realitatea sorei Ratched fiind clădită pe principii ceva mai rigide, însă raţionale.

Romanul lui Ken Kesey rămâne, la peste 4 decenii de la apariţia acestuia, un subiect încă de actualitate în societatea mondială a secolului 21, concentrând lupta dintre rebeliune şi societatea inodoră, incoloră şi insipidă, opera rămânând în istorie drept un „diamant neşlefuit” al literaturii universale.

Filmul

Apărut în anul 1975, în regia cehului Milos Forman (care a mai regizat „Amadeus” şi „Fantomele lui Goya”), adaptarea cinematografică a cărţii lui Ken Kesey s-a dovedit a fi un succes total. Cu tânărul Jack Nicholson în rolul lui Randall McMurphy, probabil cel mai bun rol al carierei sale şi cu Louise Fletcher în rolul asistentei Ratched, filmul este o capodoperă cinematografică. Asemeni romanului, filmul concentrează, în cele aproximativ două ore ale sale, conflictul dintre rebelul McMurphy şi „sora şefă”, care, sub pretextul că ajută oamenii, le face mai degrabă rău, comportându-se cu ei ca şi cum ar fi nebuni, aceştia ajungând într-un final să creadă acest lucru. Din punct de vedere tehnic, filmul urmează cu stricteţe cartea, urmărind în ordine cronologică evenimentele din roman, însă, spre deosebire de opera epică, firul poveştii este urmat dintr-o perspectivă obiectivă, regizorul alegând să lase personajele să se dezvolte individual şi nu sub privirile personajului-narator, lucru care a fost foarte aproape de a împiedica producţia acestui film datorită unor opinii contradictorii. Însă totodată, acest fapt a avut şi o parte benefică, dar fiind faptul că acum veridicitatea informaţiilor nu mai putea fi pusă la îndoială, evenimentele nemaifiind relatate din perspectiva unui „bolnav cronic”

În ciuda faptului că nu a fost dorit de prea multă lume în pielea personajului McMurphy, Jack Nicholson face un rol extraordinar, pe la jumătatea filmului având chiar senzaţia că rolul acesta a fost făcut special pentru el. Acesta ilustrează magistral metamorfoza personajului, dintr-un om perfect sănătos într-un nebun măcinat de acţiunile represive ale sistemului, excelând însă în redarea caracteristicii fundamentale a personajului: râsul. Elementul care îl diferenţiază pe McMurphy de întregul sistem  este reconstituit de către Nicholson cu foarte mare talent şi expresivitate, rămânând în atenţia cinefililor şi criticilor deopotrivă şi creând momente care rămân întipărite pentru multă vreme în mintea privitorului. Totodată, Louise Fletcher se transpune excelent în personaj, surprinzând prin jocul actoricesc magnific ambivalenţa „sorei şefe”, de la aparenta grijă şi compasiune faţă de pacienţi până la sadismul ascuns în spatele intenţiei, care o desăvârşeşte ca una dintre cele mai lipsite de scrupule personaje din cinematografia secolului al 20-lea. Contrastând cu personajul principal masculin, Fletcher ascunde perfect meschinăria şi caracterul malefic al personalului ei în spatele unei măşti umane sobre, ca o trăsătură înfiorătoare a seriozităţii. Conflictul dintre cei doi se desfăşoară lent, însă fiecare acţiune aparent minoră este trăită la o intensitate maximă, fiecare detaliu fiind atent construit şi dezvăluind o nouă trăsătură de caracter a celor două părţi implicate în „război”.

În urma conflictului dintre McMurphy şi sora Ratched, cele două personaje evoluează treptat, însă mai mult decât atât, contribuie în mod direct la evoluţia celorlalte personaje (printre care amintim pe Danny DeVito în rolul lui Martini şi Will Sampson în rolul lui Bromden), care descoperă că a fi „normal” sau a fi „nebun” ţine doar de eticheta pe care societatea o atribuie indivizilor, McMurphy ajutându-i să evadeze din normalitatea care le-a fost impusă. Jocul actoricesc este demn de laude pentru fiecare membru al distribuţiei, fiecare dintre aceştia comportându-se natural şi improvizând inteligent acolo unde scenariul o cere, punând în scenă o poveste dramatică, însă reală, ilustrând realitatea zguduitoare a faptului că între cei nebuni şi cei normali este o diferenţă minusculă.

Desigur, o asemenea capodoperă a artei cinematografice nu putea fi trecută cu vederea în ceea ce priveşte premiile Oscar. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a fost cel mai premiat film al anului 1975, câştigând 5 premii de acest gen, şi anume: „Cel mai bun film” – distincţia supremă a premiilor Oscar, „Cel mai bun actor în rol principal” – magnificul Jack Nicholson, „Cea mai bună actriţă în rol principal” – Louise Fletcher, care a zdrobit concurenţa pentru statuetă cu acest rol, „Cel mai bun regizor” – Milos Forman, cu acest film afirmându-se în lumina reflectoarelor hollywoodiene şi „Cel mai bun scenariu adaptat” – Lawrence Hauben şi Bo Goldman, cei doi scenarişti ai filmului, care, inspirându-se din romanul lui Ken Kesey, au reuşit să creeze un scenariu dramatic, care pune în atenţia privitorilor atât personajele principale, cât şi cele secundare, reuşind să le contureze pe fiecare într-un mod superb, exploatându-le la maximum calităţile şi mai ales slăbiciunile şi nesiguranţa, lucru care îi individualizează în parte pe „nebuni”.

Personal, pot spune că acest film m-a ţinut captat pe toată durata acestuia, chiar dacă abia terminasem de citit cartea. Regizorul Milos Forman are deosebitul merit de a ilustra dramatismul printr-o atmosferă taciturnă, dar totuşi înfiorătoare, în care singurul lucru care alungă tăcerea este însăşi disperarea. O foarte mare atenţie la detalii este realizată în special în cadrul sesiunilor de terapie colectivă, în care fiecare personaj se află la locul său şi nimeni nu schiţează nici un gest, ilustrând astfel manipularea vădită şi teroarea mascată, în mod ironic aş spune, sub semnul falsei vindecări numită drept „terapie”. Modul în care personajele interacţionează unele cu celelalte este impecabil realizat, uitând la un moment dat că în film sunt doar nişte actori şi nu nişte nebuni autentici. Este unul dintre filmele despre care îmi place să spun că nu a avut actori care au performat „sub aşteptări”. Desigur, ca orice film, are mici greşeli, însă nu sunt atât de relevante încât să acapareze întreaga peliculă.

Capodoperă a cinematografiei americane si mondiale, considerat drept unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, asemeni romanului din care s-a inspirat, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” spune o poveste a unor oameni nebuni într-o lume normală, sau, în funcţie de interpretare, a unor oameni normali într-o lume nebună, cu îndemnul precis de a ţinti spre ideal şi de a îndrăzni să visăm, indiferent de obstacolele şi prejudecăţile impuse de către societatea meschină.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Maria Dimian

Posted: 23 Mai 2013 in Diverse
Etichete:, , ,

Poate pentru mulţi dintre voi acest nume nu are rezonanţă prea mare, însă în câţiva ani mulţi dintre criticii literari români vor revărsa râuri de superlative la adresa ei. La vârsta la care nici măcar Liviu Rebreanu ori Camil Petrescu nu îndrăzneau să se avânte în lumea literaturii şi la care tinerii din zilele noastre sunt mai mult precupaţi de aspectul propriu şi gradul de popularitate, această elevă are deja o reputaţie de scriitoare, opera sa fiind  cunoscută şi foarte apreciată  în rândul criticilor din judeţul Hunedoara.

Am avut plăcerea să o cunosc la o sesiune de comunicări ştiinţifice pe diverse teme din literatura română. Ceea ce părea să fie o altă după-amiază plictisitoare şi clişeică a căpătat un sens în momentul în care am zărit o tânără domnişoară, elevă în clasa a X-a (!) care se îndrepta spre comisia de evaluare ţinând în mâini lucrarea şi…o carte. O simplă carte, probabil pentru a accentua lucrarea oricum demnă de o notă dintre cele superioare. „Parcă te cunosc de undeva”, spune o doamnă profesoară, membră a comisiei de evaluare. Şi într-adevăr, o recunoscuse. Era acea tânără la a cărei lansare de carte a participat în trecut, acea adolescentă care, probabil, a făcut-o să îşi recapete încrederea în capacităţile tinerilor din zilele noastre, o speranţă că mai există liceeni care se pot ridica deasupra societăţii prin gradul de intelectualism şi pot să promoveze cultura prin talentul lor literar.

Încep să mă uit, pierdut, în jurul meu. Pe numeroase chipuri, inclusiv al meu, se putea citi o uimire fără margini. Cuvintele au început să devină banale şi de prisos, iar orice aş fi spus în acele clipe nu putea exprima suficient încântarea şi uimirea care mă cuprinse în interval de 10 secunde. „Fata asta e la a doua carte scrisă.”, îmi spun în gând. Încă nu sunt în stare să realizez ceea ce văd şi aud. A scrie o carte  presupune o bogată imaginaţie, un limbaj adecvat, precum şi o cunoaştere detaliată a literaturii române şi universale, calităţi pe care unele persoane nu sunt în stare să le dobândească nici măcar la vârste înaintate. Însă talentul nu ţine cont de vârstă, lucru de care aveam să mă conving ceva mai târziu, în momentul în care, deşi eram obosit, am realizat că totuşi nu visez, iar ceea ce se întâmplă este adevărat.

Părea timidă în momentul în care începuse să-şi prezinte lucrarea care avea drept subiect cea mai recentă operă a sa, romanul „Doamna cu părul roşu”. Da, spun „cea mai recentă”, deoarece aceasta este a doua carte scrisă de către tânăra elevă a Colegiului Naţional „Iancu de Hunedoara” din oraşul de la poalele castelului Corvinilor, opera sa de debut, numită „Unele poveşti de dragoste nu mor niciodată” văzând lumina editurii în vremea când tânăra era pe cale să devină absolventă a ciclului gimnazial. Ceea ce, iniţial, a început ca o compunere, a devenit, în timp, un roman în care cei doi protagonişti adolescenţi, Becca şi Victor, realizează faptul că iubirea lor este de natură abstractă, ideală, nefiind posibilă în această lume, o carte care explorează mecanismele sufleteşti ale adolescenţilor şi redă cititorilor într-o manieră superbă cea mai pură iubire care are loc în timpul vieţii unei fiinţe umane.

Pe măsură ce rezumatul Mariei realizat pentru sesiunea de comunicări  contura un fir epic complex, plin de mister, trăiri intense şi afectivitate dusă până în pragul extremului, am început să realizez că la nici un metru de mine se află o persoană care, în timp, ar putea revoluţiona literatura română prin opera sa. Romanul  „Doamna cu părul roşu” spune povestea Sofiei, o elevă care se ataşează emoţional de profesoara sa de limba franceză, şi anume persoana menţionată în titlu, până în punctul în care admiraţia se transformă, pe parcurs, într-o obsesie. Astfel, tânăra ajunge până în punctul în care o ucide pe nora acesteia, doar pentru a se putea căsători cu Ian, fiul doamnei profesoare, căruia îi oferă şi un copil. Contrar convingerilor sale, „doamna profesoară” se detaşează de Sofia, pe care o priveşet cu dispreţ. Conflictul intern al protagonistei începe să ia amploare, ajungând până într-un punct în care disperarea a trecut dincolo de limite, fapt care, în final, are drept consecinţă uciderea fiicei sale, precum şi a persoanei pe care a ajuns să o adore, îmbrăcând-o pe cea din urmă într-o rochie „albă, ca de mireasă” şi lăsând-o să plutească pe apa unui râu.  Amintind de Bacovia, stilul ei este unul sobru, în care albul, contrar banalului, reprezintă moartea şi tristeţea, menţionând de-asemenea faptul că „în această lume nu există fericire în adevăratul sens al cuvântului, aceasta fiind posibilă numai în lumea cealaltă, în Cer”. O poate contrazice cineva? Eu încă nu am reuşit să găsesc un argument solid cu care să fac asta.

În final, după ce m-am dezmeticit, am reuşit să îi spun doar atât: „O să ajungi mare. Mare de tot!”. Mi-a zâmbit, probabil din politeţe, probabil nerealizând sinceritatea cu care i-am adresat acele cuvinte atât de inexpresive însă care, sper eu, au surprins esenţa. După o jumătate de oră, am părăsit sala în care a avut loc sesiunea, fiind încă marcat de întâlnirea cu  Maria. Drumul său, aflat abia la început, unul pe care nu multe persoane sunt capabile să îl urmeze, o va aduce, în curând, în elita scriitorilor români.  Sper doar  ca timpul să îi acorde meritele cuvenite.

 

 

 

 

                 V-aţi săturat de cărţile plictisitoare pe care programa şcolară vă obligă să le citiţi pentru BAC? Vreţi să evadaţi din închisoarea comentariilor şi a caracterizărilor şi să vă refugiaţi într-o carte uşoară şi captivantă în acelaşi timp? De-asemenea voi, cinefililor, v-aţi săturat de toate filmele de acţiune clişeice şi de horror-urile din ce în ce mai proaste care apar în ultima vreme şi doriţi să mai vedeţi şi genul acela de film în care nu există arme de foc ori explozii? Atunci atât vouă, amatorilor de lectură,dar şi vouă, cinefililor, vă recomand alternativa ideală: Viaţa lui Pi.

Posterul filmului

                        „Cartea”

 Scrisă de Yaan Martel, un canadian al cărui nume nu are rezonanţă pe plaiurile noastre şi vândută în milioane de exemplare, cartea spune povestea lui Piscine Molitor Patel, zis Pi, fiul directorului unei grădini zoologice din Pondicherry, India, care are două atracţii neobişnuite: curiozitatea faţă de religii, pe care le explorează pe rând, şi dragostea pentru animale. În speranţa unui trai mai bun şi a extinderii grădinii zoologice, familia lui Pi decide să plece în Canada, însă lucrurile iau o turnură neaşteptată în momentul în care vasul Tsimtsum, pe care se afla familia lui Pi şi toate animalele din grădina zoologică, suferă o defecţiune care nu poate fi explicată, având ca rezultat scufundarea vasului. Împins pe o barcă de salvare de către nişte membri ai echipajului, Pi reuşeşte să scape, fiind astfel singurul supravieţuitor. Însă acesta îşi dă seama, la scurt timp, că se află pe o barcă de salvare, în mijlocul Oceanului Pacific, iar şansele de supravieţuire sunt minime. Acesta realizează că familia lui s-a scufundat odată cu vasul, deşi speră până la final că aceştia au supravieţuit. Între timp, eroul central realizează că nu este singurul supravieţuitor al naufragiului, fiind nevoit să împartă barca de salvare cu o hienă, un cimpanzeu şi…un tigru bengalez adult de 200 de kilograme, numit, în urma unei întâmplări amuzante, Richard Parker.

            Cartea are 100 de capitole, întocmai ca sufletul organizat a lui Pi. Aceasta este scrisă la persoana I, naratorul alternând între Pi şi autorul cărţii, primul având rol de narator-martor. În prima jumătate a cărţii ne este prezentat periplul religios al lui Pi, care scoate în evidenţă avantajele, „dezavantajele” şi caracteristicile fiecărei religii, văzute prin ochii lui de adolescent aflat în căutarea liniştii şi stabilităţii spirituale. În cea de-a doua jumătate a cărţii ne este relatată, cu lux de amănunte, experienţa de 227 de zile pe care personajul principal a trăit-o în mijlocul Pacificului alături de tigrul Richard Parker, cei doi fiind ultimii supravieţuitori ai naufragiului. Însă Pi alege să spună şi o a doua poveste, în care barca de salvare este populată de oameni şi nu de animale, lăsând la voia alegerii cititorului ce variantă a poveştii doreşte să o ia drept cea adevărată. Numai Richard Parker face ca prima poveste să capete un sens iar cea de-a doua să aibă o relevanţă.

            Relaţia lui Pi cu Richard Parker este una tensionată, aflată mereu pe muchie de cuţit. Trăind la început sub o constantă stare de teamă deoarece tigrul îl putea ataca oricând, personajul principal este nevoit să înveţe să îl dreseze pe „prietenul” său, încercând să stabilească nişte limite şi să impună anumite reguli. Însă peştii şi carnea de ţestoasă nu sunt de-ajuns pentru supravieţuire…

            Cartea „Viaţa lui Pi” este un exemplu de curaj, luptă şi voinţă pentru fiecare dintre noi, deoarece se spune că „o parte din Pi există în fiecare persoană”, lucru pe care autorul încearcă să-l sublinieze în această operă. Tânărul descoperă în el o voinţă incredibilă de a trăi. Fără întrebări, fără remuşcări, fără resentimente, acesta face tot ce e nevoie pentru a supravieţui, chiar dacă acest lucru include şi dresarea unui tigru bengalez adult. În vreme ce unele persoane renunţă la viaţă cu o resemnare de-a dreptul deranjantă iar unii îşi pierd speranţa în viaţă, Pi este exemplul ideal de luptă, voinţă şi curaj, totul cu credinţă în Dumnezeu.

                        „Filmul”

În regia lui Ang Lee, cu Suraj Sharma în rolul principal, filmul „Viaţa lui Pi” este o adaptare a cărţii lui Yaan Martel, cu acelaşi Pi Patel în rolul principal. Filmul, aşa cum era de aşteptat, este axat mai mult pe aventura oceanică de 227 de zile a personajului principal şi a tigrului Richard Parker. Spre deosebire de carte, filmul nu insistă prea tare asupra incertitudinii legate de religie a lui Pi, însă compensează cu un alt element esenţial, pentru care filmul a fost răsplătit cu premiul Oscar: efectele vizuale. De la început şi până la sfârşit, „Viaţa lui Pi” este o capodoperă vizuală, reuşind să redea excepţional, prin nişte cadre bine alese, peisaje de o frumuseţe deosebită. Pe lângă asta, filmul vine cu o idee originală, fapt tot mai rar întâlnit în zilele noastre, unde clişeele sunt la ordinea zilei în „orăşelul” american Hollywood. Totuşi, în relaţie cu cartea, acesta dezamăgeşte din anumite perspective. Întâlnirea lui Pi cu Richard Parker din timpul naufragiului este destul de simplificată, spre deosebire de paradoxala reacţie a lui Pi din roman, care pregătea întreaga evoluţie a relaţiei dintre cei doi. Pe restul vă las pe voi să le descoperiţi.

            În „Viaţa lui Pi”, Ang Lee foloseşte metoda flash-back-urilor pentru a reda povestea aventurii lui Pi, filmul axându-se pe prima variantă a poveştii narate de către personajul principal. Aflându-se la debutul cinematografic, Suraj Sharma reuşeşte un rol satisfăcător spre bun, fiind adesea foarte expresiv, însă alteori dovedind o expresivitate mai scăzută decât aceea a lui Richard Parker, însă reuşeşte să ducă la bun sfârşit un rol dificil printr-o prestaţie foarte bună, având în vedere faptul că se află abia la debut.

            Cu 4 premii Oscar şi 7 nominalizări, precum şi 1 premiu şi 2 nominalizări la Globul de Aur, filmul spune o poveste despre supravieţuire, curaj şi luptă, însă mai mult decât atât, asemeni cărţii, „Viaţa lui Pi” spune o poveste despre Dumnezeu cu ajutorul unui om şi al unui tigru, totul într-o manieră vizuală impecabilă din punct de vedere estetic şi cinematografic.

          Dacă v-aţi săturat de opere dezamăgitoare şi plictisitoare sau de filmele clişeice şi din ce în ce mai proaste, atunci atât cartea, cât şi filmul „Viaţa lui Pi” reprezintă o alternativă excelentă pentru evadarea din cotidian şi recomand cu căldură aceste două capodopere.

                           Într-o carte, detaliile reprezintă un aspect important, fiind de multe ori reduse sau parţial eliminate din filme. Într-o carte ne sunt explicate, cu lux de amănunte, evenimentele care au loc şi avem parte de numeroase descrieri ample. Însă lumea filmului e diferită de lumea cărţilor…

Paginile unei cărţi sau ecranul imens al cinematografului? Emoţia pe care o trăieşti cu fiecare filă sau suspansul filmului? Imaginaţia ta sau viziunea regizorului? Tu, tinere adolescent, ce alegi? Sunt convins că n-ai mai sta pe gânduri şi ai alege în secunda 2 vizionarea unui film, poate din comoditate sau din dorinţa de a vedea ce idei năstruşnice mai are un oarecare regizor, asta dacă nu eşti amator de lectură. Dar dacă ai de ales între a citi o carte şi a urmări o adaptare cinematografică realizată după aceasta, atunci ce ai alege? Ai opta pentru citirea căţii, vizionarea filmului, sau ambele variante, şi de ce? Să vedem ce e mai avantajos, tinere…

Cartea

De sute de ani, cărţile au stat la baza dezvoltării imaginaţiei şi vocabularului oamenilor. Acestea ne dezvoltă cultura generală, stimulează cultivarea sentimentelor, imaginaţia şi iubirea pentru artă, lăsând cititorul să dea viaţă evenimentelor şi personajelor dintr-o carte (nu degeaba se spune că atunci când o persoană citeşte o carte, aceasta devine regizorul). Altfel spus, cărţile au rolul de a ne educa mintea şi spiritul.

Atunci când o persoană citeşte o carte, automat persoana respectivă îşi creează în mintea sa o imagine a personajelor, a evenimentelor sau, de ce nu, chiar a vocilor acestora. Altfel spus, totul prinde viaţă. Iar modul în care autorii aleg să se joace cu limbajul influenţat de o estetică a cuvintelor plăcută cititorului poate transforma o carte într-o adevărată reuşită şi un sfetnic al unei nopţi pierdute în paginile captivante. Imaginaţia poartă cititorul într-o lume creată de el, cu ajutorul personajelor, întâmplărilor sau descrierilor realizate de autor, acesta având rolul de a iniţia amatorul de lectură în tainele cărţii. Atunci când citeşti o carte, te debarasezi de lumea aceasta în care ne desfăşurăm activitatea cotidiană, pentru a intra într-o lume cu totul altfel, “un refugiu” cum ar spune mulţi. Însă cartea nu reuşeşte să-ţi ofere acea experienţă vizuală a imaginaţiei tale . Acesta este marele dezavantaj al cărţilor. Însă, privind dintr-un alt unghi situaţia, ne putem da seama că a citi o carte face mai mult decât a viziona un film. Într-o carte, detaliile sunt un aspect important, care de multe ori sunt reduse sau parţial eliminate din filme. Într-o carte ne sunt explicate, cu lux de amănunte, evenimentele care au loc şi avem parte de numeroase descrieri ample. Însă lumea filmului e diferită de lumea cărţilor…

Filmul

  În vremea în care a apărut filmul, multă lume s-a grăbit să prezică sfârşitul literaturii, apariţia acestei noi invenţii fiind considerată, în acele timpuri, o reală ameninţare pentru lumea lecturii şi a cărţilor. În timp, lumea şi-a dat seama că această afirmaţie este cât se poate de falsă, lumea literaturii şi a cinematografiei reuşind să continue într-o armonie la care nimeni nu se aştepta.

Se spune că filmul are “darul” de a transmite un mesaj puternic. Ce-i drept, avem de-a face cu o afirmaţie adevărată. Filmul reuşeşte să transmită sentimente mai puternice decât o carte (aici mulţi dintre voi, amatorii de lectură, s-ar putea să mă contraziceţi).

În zilele noastre, ecranizarea unei cărţi este un lucru foarte îndrăzneţ, deoarece există două posibilităţi: ori filmul este apreciat atât de către cinefili, cât şi de amatorii de lectură, ori este privit de public ca fiind un mare eşec. Cauzele sunt şi ele numeroase. În primul rând, la o adaptare cinematografică a unei cărţi există un conflict între imaginaţia privitorului şi viziunea regizorului. În urma lecturii, cititorul speră ca personajele, întâmplările şi spaţiul acţiunii să fie conturate aşa cum i-a dictat imaginaţia. Altfel, amatorii de lectură pleacă de la cinematograf dezamăgiţi, cu argumentul că “filmul nu a respectat cu stricteţe cartea”. De multe ori, regizorii aleg să facă modificări în povestea iniţială, lucru care duce de multe ori la dezamăgirea amatorilor de lectură. Cine nu ar fi indignat de faptul că personajul căruia i-a urmărit fiecare pas este, de fapt, altfel decât şi-a imaginat? De exemplu, de ce în carte un personaj anume e blond, iar în film e brunet? Trăsăturile pot fi atât fizice, cât şi morale, acest fapt depinzând în mare măsură de ceea ce regizorul vrea să transmită. În schimb, filmul reuşeşte să  reducă evenimentele cărţii la esenţial. Pentru un cititor, ar fi destul de greu să întâlnească, de-a lungul filmului, zeci sau sute de personaje, asta dacă facem referire la romane (ce-i drept, se mai folosesc uneori figuranţi).În al doilea rând, oricât de bine ar fi realizată o adaptare a unei cărţi, mereu se vor găsi, dintre cititori, nemulţumiţi care să critice, pentru că viziunea cititorilor nu este aceeaşi cu a regizorului.

În ziua de astăzi, majoritatea adolescenţilor preferă să acorde mai mult timp vizionării unor filme, în dauna lecturii. De ce? Pentru aceştia, e mai simplu să vizioneze un film de 2 ore într-o zi decât să citească o carte groasă într-o lună. Altfel spus, li se oferă pe de-a gata acţiunea întregii cărţi. Ce-i drept, în mintea lor, aceştia îşi imaginează că economisesc timp preţios, destinat altor activităţi (nu intru în detalii), dar nu se gândesc la faptul că ei, în acele două ore, sunt total de acord cu viziunea regizorului şi nu îşi pot forma o opinie proprie despre corectitudinea întâmplării evenimentelor. Totuşi, cei mai mulţi dintre aceştia nu fac diferenţa între a citi şi a viziona un film. Senzaţia pe care o ai atunci când citeşti o carte şi stările prin care treci cu fiecare pagină sunt cu totul altele faţă de emoţiile transmise de un film. Deşi ambele experienţele sunt extraordinare, ele diferă foarte mult.

Mai nou, cu tehnologia 3D implementată în filme, privitorul are ocazia de a fi o parte din film, cu ajutorul unei noi invenţii, şi anume “ochelarii 3D”, care crează o experienţă captivantă, oferind privitorului senzaţia că se află în mijlocul evenimentelor din film. Această tehnologie s-a dovedit a fi una de mare succes, dovadă fiind numărul mare de oameni care frecventează cinematografele 3D. Această nouă tehnologie aduce un plus cinematografiei aflate oricum în continuă dezvoltare, îndepărtând în schimb lectura din rândul tinerilor, lucru trist, dar adevărat.

Şi totuşi, ce alegem?

Recomandarea mea ar fi ca, în acest caz, lectura să ocupe primul loc. Deşi mulţi dintre voi ar aştepta cu sufletul la gură un film, interesaţi-vă mai întâi din ce carte a fost inspirat. Astfel, în urma citirii acelei cărţi, vă veţi putea imagina personajele, locurile descrise şi evenimentele. După ce aţi terminat de citit cartea, puteţi viziona filmul. Astfel veţi putea realiza comparaţii între viziunea voastră şi a regizorului, veţi putea sesiza diferenţe între caracterul personajelor aşa cum îl vedeţi voi şi abordarea regizorului, sau diverse evenimente înlăturate, modificate sau adăugate de regizor, momente care uneori aduc un plus combinaţiei carte-film, alteori pun bazele unui eşec. Totodată, vă sugerez să nu citiţi cartea după ce aţi vizionat adaptarea cinematografică. În momentul în care veţi face asta, veţi avea deja personajele şi evenimentele conturate în minte, veţi şti ce se va întâmpla, iar imaginaţia şi misterul vor dispărea. Aşadar, tinerilor liceeni, acesta e sfatul meu: întâi cartea, apoi filmul!

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 26, aprilie 2012