Posts Tagged ‘articol’

Umblă vorba prin târgul Internetului că pe masa mult prea nerespectabilor noștri parlamentari – care atunci când nu ocupă locurile comfortabile din Senat ori din Camera Deputaților stau cu jaluzelele de mii de euro trase la geamuri, sperând să nu apară DNA-ul – a apărut un proiect de lege care plănuiește să trateze cărțile exact ca pe țigări și pe băuturile alcoolice. Mai exact, această nouă inițiativă, purtând batjocoritoarea și totuși ironica denumire de „timbru cultural”, reprezintă o acciză introdusă în prețul inițial al unei cărți. De ce? Pentru că de-aia, că așa vor ei. Dar stați liniștiți, că nu doar cărțile sunt vizate. Conform celor de la Adevărul, această acciză cuprinde orice activitate culturală, de la literatură până la piese de teatru, concerte, filme și divertisment, „în scopul protejării şi conservării moştenirii culturale, dezvoltării creativităţii contemporane și promovării valorilor culturale”. Dacă această ultimă frază v-a derutat și vi se pare că nu are absolut nici o treabă cu contextul…înseamnă că nu sunt singurul care crede asta și cel mai probabil este o aberație colosală. Deoarece este absolut normal să protejăm cultura, să conservăm moștenirea culturală și să dezvoltăm creativitatea printr-o majorarea semnificativă a prețului a tot ce înseamnă activitate culturală, conform logicii și raționamentelor celor care ne conduc.

Recitind articolul-sursă postat anterior, am senzația că regăsesc genul de situație la care, probabil, până și Caragiale ar fi în stare să spună „gata, până aici, eu nu mai pot cu ăștia!” Și, într-un fel, l-aș înțelege. Să analizăm puțin situația. Ne aflăm în România anului 2015, secolul 21, conform calendarului unanim acceptat. Suntem un stat membru al Unuinii Europene de 8 ani de zile, facând parte dintr-o alianță diplomatică de o importanță deosebită la nivel global, împărțind drepturi egale cu oameni din state civilizate ale elitei occidentale. State care investesc anual sute de milioane, poate chiar miliarde de euro în educație și în sistemul de învățământ, străduindu-se din greu să faciliteze cât mai mult cu putință accesul la informație, la cultură și îndemnând la o gândire deschisă, rațională și eficientă, specifică unei ere ce se dorește a fi a progresului științific și a bunăstării sociale. Analizând situația tipică jumătății vestice a Europei și transpunând-o pe plan intern, constatăm o înțepătoare antiteză între două lumi ce par la ani lumină una de cealaltă. Ne regăsim într-un impas atipic unei lumi normale, cu mai bine de jumătate din elevii absolvenți de liceu regăsindu-și sudoarea muncii sutelor de ani a părinților, bunicilor și străbunilor, dacă ar fi să-l parafrazez pe Arghezi, undeva sub nota 6. Calificativ destinat cândva acelora care, până acum vreo nouă-zece ani, erau ultimii paria ai societății, cei care nu aveau idealuri prea înalte în viață și care se mulțumeau cu un statut relativ decent. Faptul că mai bine de jumătate dintre absolvenții de liceu din fiecare an se condamnă unui viitor fără perspective prea plăcute, alegând să își lase destinul în voia sorții dincolo de granițele carpato-danubiano-pontice. Paradoxal, aceeași soartă o au și cei pe a căror soartă post-examinală scrie „Admis”. Iar în aceste condiții, singura soluție aleasă pentru sporirea lecturii în rândul tinerilor, un grad de promovabilitate decent și progrese în rândul educației și intelectualizării tinerilor este…majorarea prețului pentru activitățile creative și intelectuale, desigur!

Din câte am înțeles, majorarea nu va fi una substanțială, ci se va încadra „de la 2% din preţul de vânzare al cărţilor la o valoare forfetară de 1 leu”, conform comunicatului de presă emis de Editura Polirom și preluat de Adevărul. Totodată, beneficiarii acestei noi taxe vor fi  „uniunile şi organizaţiile de creatori, dacă îndeplinesc, cumulativ următoarele condiţii: a) desfăşoară activităţi în domeniile literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment şi au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică; b) minimum 90% dintre membrii acestora sunt titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe”. Altfel spus, uniunile de scriitori. Genul de oameni care scriu mult și care nu spun mai nimic. Acei scriitori postmoderniști a căror contribuție în cadrul literaturii române este aproape nulă. Oamenii de care nu se aude nimic și care, cel mai probabil, sunt elogiați de către un foarte restrâns cerc de persoane, datorită operelor ambigue și inexpresive pe care le promovează cu atâta mândrie, ca o dovadă a superiorității lor inegalabile. Bine, importantă nu e suma, cât gestul în sine. Acum întrebarea firească este următoarea: oare deținuții noștri, cei mai academici pușcăriabili din Europa secolului 21, vor beneficia de această taxă pe aberațiile pe care le scriu (sau care sunt scrise în numele lor)? Stați liniștiți, asta nu se va întâmpla. Conform aceleiași edituri precizate anterior, „Primii afectaţi de mărirea produsă de TL vor fi cititorii, părinţii şi elevii (timbrul se va aplica şi culegerilor şcolare), deci principalii consumatori de cultură şi de literatură”. Categorie în care cei amintiți anterior nu prea se încadrează.

Să revenim puțin la valoarea monetară a timbrului, care poate părea o enigmă. Cum poate un leu în plus să constituie un asemenea impediment major în calea culturii pentru oamenii obișnuiți? Parafrazând articolul-sursă, timbrul cultural va trebui achitat în avans în cadrul unui tiraj de cărți. Acel tiraj poate să se vână în 3 luni sau în 4 ani, editura neavând garanția că va reuși să își recupereze banii investiți în achiziționarea respectivelor cărți. Acum înmulțiți un leu, poate chiar 2 lei, cu un tiraj de vreo câteva mii de exemplare (asta în cazul unei singure cărți, dar puteți să adăugați și vreo câteva zeci de opere diferite) și calculați totalul. Acel total nu reprezintă valoarea cărții, ci doar suma care va ajunge către cei amintiți anterior. Asta ar însemna, automat, o expunere semnificativ redusă a cărților, de teama unei semnificative pierderi (având în vedere că România e cam la coada clasamentului european în ceea ce privește consumul de cărți la nivelul întregii populații). Pierdere pe care cei din uniuni nu o vor simți deloc, ba dimpotrivă. Dar stați liniștiți, treaba asta cu 2% se aplică doar la cărți și la filme. La concerte și teatru e vorba de 5%.

Pe lângă faptul că, într-un timp foarte scurt, cărțile și, în general, toate activitățile culturale vor fi la același nivel decadent alături de țigări și băuturi alcoolice (și prostituate, cel mai probabil), aștept cu maxim interes campaniile anti-citit, în care cetățenilor frumoasei noastre țări să le fie explicate, cu lux de amănunte, efectele dăunătoare ale consumului de cărți, teatru și muzică asupra organismului și dezvoltării cognitive, precum și pedepsirea aspră cu ani grei de închisoare pentru trafic de cărți. De unde pedeapsa celor în cauză va fi redusă tocmai prin…scrierea unor cărți. Campanii ample de informare, fluturașe cu „cititul dăunează grav sănătății”, centre de dezintelectualizare, cititorii anonimi, actori grăbiți, povești ale celor care, după ani de zile, au renunțat la dependența lor, și toate acestea datorită puterii mistice și infailibile a magicului, divinului timbru cultural. Drept pentru care le mulțumesc enorm respectabililor din Parlament care au venit cu o asemenea idee deosebită pentru stimularea culturii pe plaiurile noastre. Caragiale, te salut cu respect!

Apropo, când vedem și noi un impozit pe maneliști, jocuri de noroc și cancanuri?

Anunțuri

Nici nu a trecut bine vara cu ale sale dezastre muzicale, că deja marii “artişti” ai ţării şi-au reintrat în rol. Timpul nu a avut răbdare, ca în incipitul romanului “Moromeţii”, astfel că radiourile româneşti şi posturile de televiziune care transmit, chipurile, ”muzică românească”, au început din nou să promoveze “hituri” pe bandă rulantă, într-un ritm alert şi continuu,, cu scopul bine stabilit,de a îndobitoci masele.

Aşa cum ne-a obişnuit sezonul călduros din anul precedent, muzica în România suportă consecinţele negative ale schimbărilor continue în rău suferite în ultimii ani, însă ale căror rezultate prind extraordinar la public. Aceste înşiruiri de cuvinte (totuşi, e prea mult chiar şi pentru mine să le numesc versuri…şi nu mă consider mare academician, ci doar o persoană care detestă kitsch-ul) fără sens puse pe un negativ câteodată copiat, iar alteori făcut în batjocură, numite fără jenă “piese româneşti”, sunt mai mult decât agreate de populaţia majoritară, sunt chiar acceptate şi plăcute, ascultate şi fredonate zilnic.  Bineînţeles, delirul (nu, nu romanul scris de Marin Preda) consumatorilor de pseudomuzică şi extazul nemărginit al acestora a acoperit cu mult strigătele de nemulţumire şi indignare ale acelor câteva mii, poate chiar zeci de mii de români pentru care muzica este o artă, indiferent că vorbim de muzică clasică, rock sau rap. Din ciclul “până unde ajunge retardismul şi dorinţa de faimă a unor artişti (sau mai degrabă, artrişti) deveniţi peste noapte”, vă invit să citiţi următorul articol, al cărui scop este de a arăta ceea ce se difuzează în România zilelor noastre la radiouri şi TV, cu speranţa că veţi deschide ochii şi veţi căuta să vă ridicaţi gusturile muzicale cu o treaptă deasupra celorlalţi îndobitociţi notorii, consumatori de muzică “comercială”. E mult de spus şi de analizat, aşa că vă rog să vă înarmaţi cu răbdare.

Din avalanşa de creaţii care mai de care mai penibile, mi-am permis să aleg 3 dintre acestea, acelea pe care le-am considerat cele mai dăunătoare, nocive şi oribile creaţii care au apărut în industria muzicală din vara anului 2012 şi până în prezent.

            “Cine mai e şi ce vrea acest Petre?”

Trebuie să încep prin a spune că, pe vremea când eram copil, apreciam trupa Simplu. Pe lângă faptul că promovau mişcarea break-dance în România, lucru nemaiîntâlnit pe atunci pe plaiurile mioritice, membrii trupei erau nişte băieţi carismatici, cu piese bunicele pentru acele vremuri. Pe-atunci în România nu exista “industrie muzicală”, iar acele câteva trupe care se impuneau “pe piaţă” nu puteau reprezenta o industrie dezvoltată precum în ziua de astăzi, deşi calitatea muzicii, în ciuda faptului că avea lacunele sale majore, era net superioară zilelor noastre. Revenind la subiect, din acea trupă făcea parte şi persoana la care voi face referire în cele ce urmează. Cunoscut sub numele de scenă CRBL, acesta îşi începea drumul spre success prin mişcările sale de break-dance cu care a devenit cunoscut pe întreg teritoriul ţării şi care i-au adus milioane de fani. După destrămarea trupei Simplu, acesta a început o carieră solo care s-a dovedit a fi de bun augur pentru tânărul ajuns acum la vârsta maturităţii. Până acum câteva luni, nu aveam nimic de obiectat în legătură cu activitatea sa muzicală, agreeându-l fără prea mare efort. Însă ultima sa creaţie m-a dezamăgit teribil…

În ultima sa inepţie “muzicală”, un featuring cu o persoană de sex feminin care nu s-a impus cu nimic până anul trecut în industrie, artis…(şi am zis că nu mai merită să îi numesc astfel…) interpretul vorbeşte despre o petrecere, în care se bea alcool până la refuz. Puţin derutat probabil din cauza aburilor de alcool, acesta întreabă mereu unde e petrecerea, nerealizând că se află deja acolo. Tot un efect secundar al alcoolului este reprezentat de numeroase viziuni pe care acesta le are, crezându-se într-o pădure, la vânătoare de căprioare (“e plin de căprioare, bine că mi-am luat alicea”). Cruzimea faţă de animale, chiar şi folosită la sensul figurat, este o dovadă de lipsă de respect. Avem un refren format în proporţie de aproximativ 50% din interjecţii („ay, ay……ay, ye…probabil tot ceva strigăte de luptă) şi o petrecere cu tentă eco („avem verde la petrecere”).

În strofa a doua, interpretul are deosebita neobrăzare de a vorbi despre o anumită „scrisoare a treia”, ceea ce mă face să cred că este o aluzie total nepotrivită la opera lui Mihai Eminescu, având în vedere contextul în care artisul integrează o operă reprezentativă a poporului român într-o piesă despre petrecere, alcool şi frivolităţi. Acesta ţine totodată neapărat să hiperbolizeze la extrem capacitatea sa de a consuma alcool („eu beau câte-un ocean”), declarând că la el acasă, el este hoţul. Încă un hoţ care să fure din propria lui casă nu am mai văzut în întreaga mea viaţă, scurtă ce-i drept, argumentând această afirmaţie prin faptul că el „intră numai pe geam”. Sunt curios ce ar face în cazul în care ar locui la etajul al patrulea al unui bloc. Astea da senzaţii extreme! Urmează refren şi o ultimă strofă, în care….

Aflăm că acest Petre ştie cum să le „lele” pe fete. Da, recunosc, şi eu am avut o reacţie de genul „ce-a fost asta!?” la auzul versului cu pricina. Şi nu, nu am nici cea mai mică inteţie să insinuez ceva, versul spune următoarele: „dar şi ele vor la Petre, că ştie cum să lele”. În DEX nu există verbul „ a lele”, ceea ce mă trimite cu gândul la influenţele unor dialecte africane în această piesă. Măcar să ne traducă şi nouă, ca să avem habar ce ascultăm, fie că o facem inteţionat sau pur şi simplu pentru că auzim prea des şi insistent tâmpenia asta! După care mai auzim refrenul şi totul se termină cu bine (asta pentru simplul fapt că se termină).

Dincolo de faptul că versurile sunt de o stupiditate absurdă, ca să concluzionăm întrebarea pe care o regăsim în intertitlu, Petre reprezintă modelul marii majorităţi a tinerilor din ziua de astăzi, al căror singur scop este de a bea alcool şi a se gândi la frivolităţi. Nu generalizez şi nici n-am de gând să exemplific. Exemplele se cunosc.

            „E criză, mai uşor cu consumul de curent, dacă nu aţi înţeles până acum!”

De aproximativ 5 ani încoace, întreaga planetă suferă din cauza unei crize economice declanşate de către americani, criză care a afectat economia tuturor statelor lumii, unele ajungând chiar să adopte numeroase măsuri de austeritate, constând în reducere a consumului de materii prime, energie şi cheltuieli publice. Altfel spus, omenirea trebuia să fie mai cumpătată în privinţa consumului de orice fel până la o eventuală redresare economică. În epoca tehnologiei, consumul de energie electrică este unul uriaş la nivel global, omenirea fiind într-o continuă căutare de alternative pentru înlocuirea rezervelor mondiale de petrol şi cărbuni, care scad simţitor în fiecare an, activităţi precum „Ora Pământului” nefiind suficient pentru a diminua consumul haotic de energie electrică. Chiar dacă România este, aşa cum spun cei care ne conduc, „eliberată” de măsurile de austeritate, o cântăreaţă apărută de nicăieri încearcă să îndemne populaţia masculină, cel mai probabil, prin mişcări lascive şi provocatoare, să fie mai economi în privinţa consumului de energie electrică, pentru a putea salva planeta. Sau cel puţin asta am priceput eu.

Piesa începe cu refrenul, în care tânăra cu numele de scenă care, tradus, înseamnă „rubin”, vorbeşte cu o…persoană de sex masculin, cel mai probabil, căreia îi spune să stingă lumina şi să-i arate calea. Ce fel de cale, nu este precizat, unde să ducă acea cale nu ne este spus, iar cum reuşeşte acel cineva să vadă ceva pe întuneric pentru a-i arăta „calea” este un mister. Poate că are, totuşi, o lanternă… În continuare, aflăm că inima interpretei are o anumită „chemare” pe care cealaltă persoană trebuie să o simtă. Perfect, deci după ce că săracul om nici nu vede pe unde umblă, trebuie să mai descifreze şi ce fel de chemare are inima protagonistei! Uneori, economia la curent presupune sacrificii mari, ce-i drept… Însă tot aceasta spune că este conştientă de faptul că bărbatului îi face plăcere. Sigur, ce poate fi mai plăcut decât toate celelalte enumerate mai sus!? A, desigur…ce-ar fi sa aprindă lumina ca să aibă, totuşi, o cale de a se orienta în spaţiu? În fine, trecând peste acest periplu pseudo-muzical, suntem întâmpinaţi (deşi mai degrabă e mai potrivit să spunem „asaltaţi”) de ceea ce se vrea a fi linia melodică a acestei piese, care este extrem de asemănătoare cu o defecţiune a unei alarme de incendiu. Totuşi, asta e o problemă minoră, comparativ cu ceea ce urmează.

Prima strofă ne aduce un „amestec” între limba română şi cea engleză, la fel de potrivit ca o încercare de a juca fotbal şi de a picta în acelaşi timp. Tânăra declară că îşi pierde controlul şi că o ia razna, semne clare ale delirului şi a înnebunirii (totuşi, e păcat de ea, că e tânără…). Totuşi, următoarele versuri m-au făcut să mă întreb serios dacă interlocutorul din refren este acelaşi cu cel din această strofă, deoarece atunci e clar că avem o problemă de compatibilitate. Aceasta spune despre persoana cu care dialoghează că este „picant ca salsa” şi „nebun ca basta”. Nu înţelegeţi greşit, nu vreau să par lipsit de respect, însă nu sunt tocmai sigur că face referire la generalul Gheorghe Basta, care a dat ordinul uciderii lui Mihai Viteazul. Pentru că dacă este aşa, atunci istoria şi această interpretă au o problemă gravă de rezolvat, mai ales cea din urmă.

Următoarea strofă ne aduce în prim-plan un supererou american cunoscut sub numele de Superman. Şi în ciuda faptului că toată lumea ştia că există un singur Superman în această lume, protagonista vine cu o teorie a conspiraţiei care, trebuie să recunosc, m-a şocat puţin. Aceasta spune despre interlocutor că „e un Superman”, dovada clară că nu e unul singur, ci sunt doi sau mai mulţi. Acum omenirea poate dormi liniştită pentru moment. Totuşi, am nişte dubii. Întrebarea mea este: cu cine vorbeşte acum, cu bărbatul la care făcea referire în refren sau cu posibilul general de război din secolul 15? Sau se adresează ascultătorilor? Of, şi enigma Otiliei era atât de simplă în comparaţie cu încâlceala asta de aici…

În cele ce urmează, aflăm că acest…mă rog, oricine ar fi subiectul, este „carismatic, fantastic, criminal”. Deci avem de-a face cu un ucigaş cu sânge rece, care este totuşi carismatic şi, cel mai probabil, o atrage pe tânăra interpretă într-o cursă. Repede, cineva să facă o sesizare! Sau mai bine… În cele din urmă, aflăm că acesta nu posedă verighetă, fapt care o face foarte curioasă pe protagonista noastră, în ciuda faptului că îl numeşte „heartbreaker” (altfel zis, cel care frânge inimi…dar trebuia să iasă rima şi măsura, ce mai contează că limba română oricum a trecut pe planul 2?).

                În următoarea alăturare de versuri a acestei creaţii (muzicale?) aflăm că dorinţa tinerei este de a fi atinsă de către bărbat (asta dacă într-adevăr vorbeşte cu el), cu scopul de a aprinde „focul dintre ei”. E grav. Dacă nici asta nu e alarmă de incendiu, atunci… În fine, în ultima parte a acestui periplu muzical (soldat cu gropi, şanţuri şi alunecări masive de teren) aflăm că artista se blochează (o fi programată ca un calculator şi are nevoie de un restart, cine ştie…), este hipnotizată şi nu se poate controla deoarece interlocutorul său este „hot”, care înseamnă „fierbinte”. Săracul, poate cine ştie, încă arde de la faza cu „focul dintre ei” din strofa trecută… Singura soluţie este ca data viitoare, protagonista noastră să poate un bilet sau o pancartă pe care să scrie „Atenţie, pericol de incendiu!”. Nu de alta, dar mai pot exista şi victime nevinovate…

Se mai repetă strofele de câteva ori, refrenul şi calvarul acesta ia sfârşit. Avem aici un fel de ciorbă cu de toate: avem lupta împotriva consumului abuziv de energie electrică, un posibil conflict istoric, numeroşi interlocutori enigmatici, criminali şi persoane în flăcări. Ei, asta da poveste demnă de o ecranizare! A, da, şi mai e şi fătuca aia pe-acolo…cred că se ocupă cu cântatul, sau aşa ceva… Însă, aşa cum probabil v-aţi dat seama deja, dezastrul muzical românesc continuă, şi nu oricum, ci într-o manieră care i-ar determina până şi cei mai de seamă consumatori de muzică aşa numită „comercială” să fie sceptici în privinţa credibilităţii. Hai că trei luni nedormite mai treacă-meargă, dar asta…

Cine e atât de nebun încât să se arunce iarna în valurile mării? 

Dacă vă gândiţi la Bear Grylls, mai încercaţi. Dacă sunteţi pe cale să credeţi că protagonistul nostru este un proaspăt evadat de la spitalul de nebuni, gândiţi-vă de două ori, pentru că răspunsul îl găsim într-una din “piesele” cu care am avut de-a face iarna trecută. Protagonistul, cu numele de scenă What’s Up (mai lipsea un “doc” şi credeam că am de-a face cu Bugs Bunny – şi nu, nu fac referire la rapperul Doc, atenţie!) este acest Superman local care, cel mai probabil, are o imunitate extraordinară. Probabil cel la care făcea referire protagonista piesei pentru economia la curent.

În refren, care ne întâmpină la începutul piesei, aflăm că acesta este “pe val” şi în toiul iernii, nemaiavând răbdare până la începerea sezonului estival, adică a verii. Şi vă rog de pe-acum: nu-mi spuneţi că aici este vorba de o metaforă! Asta ca să clarificăm de pe-acum: pentru a face diferenţa dintre o metaforă şi…expresia asta, citiţi opera lirică a lui Eminscu, Bacovia, Blaga, Arghezi sau Coşbuc, valabil şi pentru “jocurile de cuvinte” folosite la piesele anterioare. Apoi putem reveni cu plăcere la acest subiect.

Cauzele pentru care el alege să sară în valurile mării în cea mai rece şi friguroasă perioadă a anului rămân misterioase pentru mine (o fi cazarea mai ieftină, plaja mai liberă, bronzul mai abstract, cine ştie…).  Acesta ne declară în continuare că “semnează tot ce declară”, frază care mă tentează, totuşi, să ii dau dreptate. Nefiind un privitor prea mare al televizorului, e posibil ca acest semi-Bugs-Bunny sa fi participat la şedinţe în Palatul Parlamentului, la alegeri pentru un loc în Senat, discursuri elevate despre situaţia economică a ţării, adoptarea legilor, schimbarea Constituţiei, talk-show-uri sau lansări de carte. Doar orice e posibil, suntem în România! Însă, mergând cu 3 secunde mai departe, aflăm că acesta semnează “în orice club cu un pahar”. Aici nu mai am ce spune. Dacă semnătura lui se realizează cu fundul unui pahar pe o coală de hârtie, atunci sunt întru totul de acord cu el. Mai departe se mulţumeşte să spună că, după ce semnează cu fundul paharului, este din nou pe val. Asta da viaţă agitată!

În prima strofă suntem întâmpinaţi de către o altă figură “emblematică” (şi, ce-i drept, cam cheală) a muzicii româneşti, cunoscut sub numele de scenă (ia fiţi atenţi aici) Cabron, care în traducere liberă înseamnă: idiot, măgar, tâmpit, dobitoc, nenorocit, nemernic (mai bine îşi spunea “smarald” sau aşa ceva). În continuare, voi încerca să folosesc cea mai “politicoasă” formulă de “alint” atunci când voi face referire la acest aşa-numit “interpret. Revenind la subiect, în prima “strofă” aflăm că “tâmpitul” şi-a cumpărat o placă (nu specifică ce fel de placă…o fi din aceea de întins părul? Dar el e chel…ce ţi-e şi cu excentricii ăştia!), cu care se urcă pe valurile reci ale mării, vorbind despre el la persoana a III-a (care-i scopul, nu am înţeles). Acesta ne mai spune că atunci când intră în club, vede numai verde. Iar aici nu mă pot abţine să nu îl aplaud pe respectivul. Retrag tot ce am spus rău despre el, cu menţiunea că regret cele spune. Este un exemplu pentru această societate nocivă, un gest pe care ar trebui să îl facem cu toţii spre binele acestei planete. N-aş fi ghicit niciodată că artistul este membru al unui club eco! Staţi…ce, nu asta era? Of, şi tocmai când doream şi eu să fiu pozitiv! În continuare, aflăm că acest club îi dă senzaţia că vede cai (“de zici că-i hipodrom pe perete”). Aici îl înţeleg, cluburile eco ar trebui să aibă scene desprinse din curse de cai pictate pe pereţi! Spre sfârşitul primei strofe, aflăm că artistul, paraşutist profesionist de meserie (“în orice loc aterizez”) este adeseori confundat cu Moş Crăciun datorită hanoracului său roşu pe care îl poartă. Acum haideţi să fim pe cât posibil serioşi: cine l-ar confunda pe Moş Crăciun cu acest individ? L-aţi văzut vreodată pe Moş Crăciun să frecventeze cluburile eco? Nici eu… Totuşi, acesta ne dezvăluie unde îl putem găsi: “mă găseşti oriunde yo”. Ă…poftim? Scuzaţi-mă, nu am prea înţeles…deci oriunde pe strada Yo, oraşul “c’mon, man” judeţul wassup? Aha, am notat, mersi frumos! Totuşi, nu e cum credeam, acesta declarând că depinde de noi cum  „o arde”. Ce sau pe cine arde, e piroman? Zău de mă mai interesează, deja mi-e indiferent, important este că, după ce ne mărturiseşte faptul că intră în club cu fraţii lui şi părăseşte incinta la ora 3 dimineaţa, strofa ia sfârşit. Şi de-ar avea milă de noi şi ar opri acolo acest calvar! Însă mai are două strofe…

În cea de-a doua parte a creaţiei pseudomuzicale ne întâlnim cu acelaşi…Cabron (că-i spun în română sau în spaniolă, tot aia e…) care şi-a dobândit statutul de leneş notoriu („mi se spune lazy man”). Atunci când îşi cheamă oamenii, aceştia „sar mai sus de primul semn”. Care ar fi acesta, „atenţie, tavan”? Cert este că el vede lumea mai mică decât acolo, având impresia că se află pe o navă spaţială, apoi ne spune că lumea înnebuneşte în club. Dacă nici acestea nu sunt semne clare ale unui delir incontrolabil, atunci nu ştiu care sunt. Totuşi, aptitudinile sale de a vorbi într-o limbă străină mă dau pe spate (la figurat), acesta reuşind o performanţă de care puţine persoane din industria muzicală sunt în stare, şi anume să numere până la doi…în limba germană! Însă acesta este doar un prilej de a ne reaminti de extraordinara piesă împotriva consumului abuziv de curent electric la care am făcut referire anterior, în final enumerând cele 3 anotimpuri în afara celui rece: primăvara, vara şi toamna. Nu pot să nu remarc deosebita activitate culturală şi intelectuală prezentă în această strofă, o nouă dovadă că muzica educă (în mod invers, ce-i drept). Şi ultima, dar nu cea din urmă…

În cea de-a 3-a şi ultima strofă a acestei compoziţii cu urme de muzică, întâlnim o persoană, cel mai probabil un locuitor al oraşului Bucureşti, pe numele de scenă Iony (care, cel mai probabil, nu înseamnă nimic dacă îl traducem…totuşi, nu vreau să risc). Cu dicţionarul lângă mine şi o amplă documentare, nu am reuşit să aflu ce înseamnă cuvântul „ştouri”. Dacă cineva dintre voi ştie răspunsul, îl rog frumos să mi-l spună şi mie atunci când se întâlneşte accidental cu mine pe holurile şcolii, mulţumesc pentru amabilitate. Acest cuvânt atât de enigmatic încât chiar şi pentru Sherlock Holmes ar fi un caz pe cinste este întâlnit în primul vers al ultimei strofe. Acesta plus încă un număr neînsemnat de cuvinte aruncate laolaltă doar ca să aibă şi acest anonim ceva de spus, toate aceste piese alcătuind un puzzle vicios care ne duce cu gândul la desfrâu şi frivolităţi, încheind cu un vers cel puţin amuzant în stupiditatea lui: „până şi haterii ne au la ringtone”. Recunosc, m-am abţinut cu greu să nu izbucnesc în râs atunci când această creaţie a apărut pe calea undelor sonore receptate de către orificiile mele auditive. E pur şi simplu atât de penibil, încât probabil şi creatorul cuvântului „ringtone” s-ar simţi jenat şi ofensat.

Concluzionând acest dezastru, avem de-a face cu un Bugs Bunny wannabe, un personaj cu un nume de scenă pe care, din motive de cenzură şi din bun-simţ nu am de gând să îl repet, un nimeni cu rol de îmbogăţire a vocabularului abstracto-unisilabic al ascultătorilor, delir, frivolităţi şi o afirmaţie cel puţin la fel de îndrăzneaţă precum tipul cu insomnia de vară. Pe scurt, avem toate ingredientele unui scenariu de film horror pictat la suprafaţă cu tonuri calde. Publicul să trăiască…

Menţiuni deosebit de speciale se acordă creaţiilor cu titlul „Bani din cer”, care primeşte din partea mea premiul pentru „Cel mai bun SF”, „Maidanez” care primeşte onorabilul premiu „Cretinitatea anului” şi nu în cele din urmă mizeria „Binidităt”, celei din urmă acordându-i deosebita distincţie de „Cea mai dureroasă, crudă, cutremurătoare şi lipsită de scrupule asasinare a limbii române”. În acelaşi timp, aş dori să felicit creatorii piesei „O stea”, pentru simplul fapt că, deşi nu este strălucită, această melodie (pentru că totuşi, seamănă a melodie) prezintă urme de normalitate. Însă şansele pe care această creaţie muzicală le are pentru a reprezenta începutul spre normalitate sunt egale cu acele ale unei bărci de salvare aflată în mijlocul oceanului şi  înconjurată de rechini.

Ce e cel mai trist este că unii românii chiar preferă acest gen de pseudomuzică, iar atâta timp cât aceştia ascultă creaţiile acestor artrişti, situaţia nu se poate schimba. Adevărul e crud, însă majoritatea preferă trimiteri spre frivolităţi, alcool şi delir. Din păcate puţini conştientizează care sunt efectele asupra gândirii şi a coeficientului de inteligenţă (iar dacă nu aţi înţeles până acum, acestea sunt negative, de la reducerea drastică a vocabularului până la limitarea în gândire, iar lista poate continua – exemple sunt pretutindeni în jurul nostru). Există muzică bună în ţara asta, există formaţii de calitate care preferă să rămână în anonimat şi să se adreseze unui public restrâns, dar inteligent. Există muzică şi dincolo de marginile televizorului, iar populaţia majoritară trebuie să înţeleagă asta. Noi îi putem ajuta să conştientizeze acest fapt. Ce spuneţi, o campanie de educare muzicală în masă a populaţiei ar da roade?

* Articol publicat în revista „Aripi Tinere”, Numărul 28, Mai 2013

2 ani de blogging…nu chiar!

Posted: 7 Aprilie 2013 in Diverse
Etichete:, , ,

Ieri am fost înştiinţat că blogul meu a împlinit neînsemnata vârstă de 2 ani. Spun neînsemnată deoarece pentru mine acest fapt nu are nicio relevanţă, cu atât mai mult cu cât am abandonat activitatea vreme de câteva luni bune, din motive de plictiseală. Însă în ciuda acestui fapt, activitatea mea ca redactor al revistei şcolare „Aripi Tinere” nu a luat sfârşit, desfăşurându-se în acelaşi ritm cu care am fost nevoit să mă obişnuiesc din clasa a IX-a, şi anume 2-3 articole pe semestru, comparativ cu 2-3 articole pe lună în gimnaziu, însă aici vorbim despre o redactare mai matură şi nişte subiecte adecvate vârstei. Articolele le-am publicat, sunt vizibile şi la îndemâna oricui doreşte să observe ce mi-a creat imaginaţia în momentele în care am vrut să recomand cu căldură o trupă, o carte, un film sau pur şi simplu am vrut să-mi bat joc până la limita decenţei de „artriştii” români, cu scopul de a trage un semnal de alarmă. Însă mai important decât atât este calitatea în sine a blogului. Stau acum şi mă întreb…ce am făcut în 2 ani de blogging?

Ţin minte şi acum că am început cu un articol care avea scop informativ, al cărui subiect era câştigătorul primului sezon al emisiunii tv „Românii au talent”. Articolul, spre surprinderea mea, a prins bine în rândul profesorilor din gimnaziu, persoane de la care nici măcar nu mă aşteptam să-l citească. Apoi a urmat o cădere în cap care s-a lăsat cu urme grele. Din dorinţa de a practica şi eu „jurnalism” asemeni „ziarelor de ştiri”, am început să iau cu copy-paste informaţii de peste tot, despre aproape orice, dorind numai să fac trafic şi să atrag atenţia asupra mea, ceva de genul „hey, iată-mă lume, am 14 ani şi sunt în stare şi eu să fac acelaşi lucru pe care îl fac acei tanti şi nenea care lucrează la publicaţiile online!”. Ironic într-un fel, mai publicam şi sursa.

Părea să fie bine. Aveam trafic, aveam comentarii la ştiri..dar parcă nu era ceea ce îmi doream eu cu adevărat. Mi-a fost atrasă atenţia că nu e tocmai ok ceea ce fac. Am fost sfătuit că e mai bine să scriu o dată la 2-3 săptămâni un articol care să-mi poarte semnătura , în loc să public atât de des ştiri fără relevanţă.  „Mda, ar fi super, asta mi-aş dori”, mă gândeam. Însă am continuat, în ciuda tuturor avertismentelor primite, până într-o zi, când mi-am dat seama că a devenit un obicei prost şi că îmi irosesc acel dram de potenţial pe care-l aveam. Îmi amintesc că era o ştire despre tenis, în care Horia Tecău câştigase ceva turneu grand slam la dublu mixt. Activitatea clasică: luam informaţia, o copiam şi puneam sursa, iar rezultatul final era o formă fără fond, care dorea să transmită o informaţie seacă, dar reuşea doar să fie o pagină de umplutură a Internetului. Acela a fost momentul în care am decis să pun stop ignoranţei şi lipsei de sens şi să mă întorc la ceea ce contează: simp,e articole bazate pe opinii personale.

Reîntoarcerea la scriere a fost foarte dificilă, din moment ce nu mai redactasem un articol de luni bune, iar stilul meu se pierduse printre ştiri şi surse, aflându-mă în situaţia de a mă zbate în mediocritatea care m-a cuprins vreme de atâtea luni de zile. Însă atunci când eşti la pământ, mereu se găsesc persoane care să te readucă pe calea cea bună fără să pună întrebări şi fără să aştepte răspunsuri.  Astfel, cu răbdare, nemaifiind presat de iluzia traficului şi a numărului mare de vizitatori, am scris articolul „E iarnă? Nu, e cod!”  care avea scopul de a scoate în evidenţă influenţa televiziunii asupra anotimpului friguros, pornind de la ideea de bază „codul ne-a furat anotimpul”. Articolul s-a bucurat de succes şi a primit critici pozitive. Puţine, desigur, însă mi-am dat seama în acel moment că prefer un public restrâns şi rezervat în locul unuia larg şi care…

Aşadar, aceşti „2” ani de blogging nu reprezintă pentru mine nimic altceva decât o simplă cifră care îmi aminteşte de vremea în care mi-am făcut cont pe WordPress. Personal, nu mă consider un blogger, deoarece mi-am dat seama că a fi catalogat în acest fel presupune să scrii foarte des ceea ce gândeşti într-un anumit moment, ce ai mai făcut de la ultima posstare sau ce te mai frământă, iar în acelaşi timp să citeşti experienţele asemănătoare ale altor oameni. Pentru că bloggingul, la urma urmei, este tot o cale de a socializa. Pentru mine, blogul reprezintă un loc numai bun de pus articole pe care le-am redactat pentru revista şcolii, care transmit un mesaj şi pot influenţa în bine opiniile şi gândirile anumitor persoane. De aceea nu cred că veţi găsi „prin zonă” anumite elemente din cele pe care le-am spus în incipitul paragrafului, iar mărturisiri de acest gen cu atât mai puţin. Pentru că nu corespund standardelor de „blogger”. Blogul e doar un spaţiu în care îmi public munca, punct şi de la capăt.

În încheiere, doresc să spun doar atât: mulţumesc celor care îmi citesc articolele şi le apreciază, în ciuda stângăciei lor de care dau dovadă, şi înţeleg mesajul pe care doresc să-l transmit. Pentru mine, 2 ani de blogging nu reprezintă nimic. E un fapt care îmi aduce aminte de eşecurile mele din trecut, care la urma urmei, s-au dovedit a fi constructive. Dar nu am de gând să trăiesc în trecut. A, şi apropo, nu încercaţi să căutaţi acele articole, pentru că nu le veţi găsi. Au fost şterse de pe blog, la fel cum au fost şterse şi din mintea mea.

Încă puţin. Doar câteva zile neînsemnate ne despart de Crăciun. Sărbătoarea aceea, închinată naşterii Domnului Iisus Hristos…dar oare câţi oameni se mai gândesc la asta? Sincer să fiu, în ultimii ani, Crăciunul n-a mai fost la fel. Totul se schimbă, spiritul Crăciunului dispare…

 

Brusc, mi-am adus aminte de un articol pe care l-am publicat cam anul trecut pe vremea asta (sau…mai repede?) în revista Clopoţel, revista Şcolii Generale „Sigismund Toduţă” Simeria. Articolul se numeşte, după cum puteţi vedea în titlu, „Spiritul Crăciunului, pe cale de dispariţie” şi ilustrează transformarea pe care o suferă această sărbătoare. Pentru cei curioşi, articolul abordează următoarele subiecte:

 

– Diferenţa dintre „dar” şi „cadou”

– Materialele pirotehnice, noile distracţii periculoase

– Colindătorii

– La sat, tradiţia continuă

 

Pentru cei şi mai curioşi, puteţi descărca articolul cu un click pe link-ul de mai jos:

 

 

Spiritul Craciunului, pe cale de disparitie

 

 

Păreri?

Am aşteptat aproape un semestru pentru a se întâmpla. Iar tocmai acum, cu câteva săptămâni înainte de a intra în vacanţă, a apărut. Ce anume? Revista liceului, „Aripi Tinere”, publicaţia unde îmi desfăşor în prezent activitatea. Este primul număr al revistei în care contribui cu articole (şi pot spune că este un număr foarte reuşit al revistei, nu doar pentru că apar articole scrise de mine).  Şi, cel mai probabil, nu va fi ultimul. Trecând peste scurta vorbăreală inutilă, pentru cei curioşi să afle ce articole scrise de mine au apărut în acest număr al revistei, vă prezint:

 

 

INvoluţia limbii române – Un articol care înfăţişează degradarea limbii române prin diverse mijloace. Îl puteţi descărca de aici .

 

Interviu cu Miss Boboc, Cristina Pandelea – Click aici .

 

Şi ultimul, dar nu cel din urmă, interviul cu Mister Boboc, Mişu Indrei – Click aici .

 

 

 

Păreri?

În timp ce navigam pe net, am dat de un articol…în opinia mea, destul de interesant. Puteţi să îl citiţi sau…nu (deşi preferabil ar fi să o faceţi)!

Creierul tău este dinamic. Încă dinainte de a te fi născut creierul tău începe să îşi aranjeze neuronii şi să lege circuitele pentru ca totul să funcţioneze de minune. În cele nouă luni pe care le petreci în burtica mamei dai naştere la 250.000 de noi neuroni în fiecare minut. La naştere creierul tău este deja format. Dar încă nu s-au făcut toate legăturile de care vei avea nevoie pentru a folosi tacâmuri când mănânci, pentru a citi o carte sau pentru a pilota un avion. Creierul tău continuă testele şi legările de circuite toată viaţa. Cu fiecare senzaţie şi experienţă nouă, creierul construieşte alte şi alte punţi între neuroni permiţându-ne să ştim şi să facem din ce în ce mai multe lucruri.

 

de Ina Ghita

 

Cititul este unul dintre lucrurile care ne permit să facem noi şi noi legături între circuite. De fapt, dintre privitul la televizor sau ascultatul unei persoane explicând şi cititul, acesta din urmă ne permite să învăţăm cel mai mult. Cu alte cuvinte citeşti mai mult – gândeşti mai mult.

1. Citeşte mai mult ca să vorbeşti mai bine

Nu cred că îţi este străină această primă concluzie. Aminteşte-ţi cum era în şcoală, cum se luau notele, cum unii dintre colegii tăi reuşeau să ia note mari doar pentru că vorbeau foarte bine. În liceu am avut un coleg care nu îşi făcea niciodată tema şi nu învăţa niciodată lecţia. Dar niciodată! În schimb citea pe rupte. Beletristică, non-ficţiune, istorie, filosofie, tot ce prindea. Orice întrebare i-ar fi pus profesorul găsea un răspuns, nu neaparat cel aşteptat de profesor, dar unul care să arate cât de mult a citit şi cum poate face legătura între subiecte. profesorii erau impresionaţi. De fiecare dată lua o notă bună.

2. Citeşte ca să îţi faci o reputaţie bună

Mai târziu au încercat şi alţii să facă acelaşi lucru. Nu funcţiona. Un coleg care îşi învăţa pur şi simplu lecţia lua 8. Într-o zi în care nu învăţa lua 3. Colegul de care vorbeam mai devreme lua tot timpul 9 sau 10. Pentru că profesorii se aşteptau ca el să spună ceva interesant. Ceilalţi erau simpli elevi şi problema se punea pentru ei ca pentru toti ceilalţi -înveţi, bine, nu-nu.

3. Citeşte ca să ai despre ce vorbi

Ţi s-a întâmplat vreodată la vreo petrecere sau să ieşi în oraş si să te plictiseşti? Să nu găseşti nimic nou de spus sau sa nu ai ce vorbi cu interlocutorii tăi? Dacă da, citeşte mai mult. Nu cred că există oameni cu care să nu ai ce vorbi. Trebuie doar să ştii cum să vorbeşti si ce să vorbeşti. Şi citind mai mult nu numai inveţi lucruri interesante pe care le poţi povesti mai departe dar înveţi despre practicile discursive, când să vorbeşti şi cum, ce cuvinte să alegi, ce ton să foloseşti.

4. Citeşte ca să te simţi mai bine

Un om care citeşte e un om mulţumit. Cu totii ştim că ar trebui să ne uităm mai puţin la TV, că am putea să ne găsim în fiecare zi o oră în care să citim, unii dintre noi ne propunem ferm să o facem. Şi totuşi nu o facem. Sau pur şi simplu nu citim cât de mult şi cât de des ne-am dori. Încearcă. Sâmbăta viitoare rezervă-ţi câteva ore pentru o carte pe care ai vrut să o citeşti dintotdeauna. Fă-ţi un ceai şi bucură-te de tine într-un loc comod şi liniştit. Şi spune-mi apoi dacă nu te simţi mai bine doar pentru că ai citit.

5. Citeşte ca să înţelegi mai mult

Sunt oameni care citesc până la 1000 de cuvinte pe minut, dar cei cu adevărat buni sunt cei care citesc critic şi ţin minte ceea ce au citit. Iar această gândire critică este antrenată prin citit. Dr. Keith Stanovich, cercetător în domeniul ştiinţelor cognitive şi profesor la Universitatea din Toronto spune că o persoană care citeşte mult va avea de cele mai multe ori un vocabular bogat, dar nu va înţelege neapărat mai mult. Totuşi, spune el, cu cât o persoană este deprinsă mai mult cu cititul şi exersează mai mult, cu atât învaţă să decodeze înţelesul cuvintelor şi să le controleze apoi.

6. Citeşte pentru a fi competitiv

Pentru a fi foarte bun trebuie să înveţi şi să inovezi continuu. Fericiţi cei care au un anturaj care îi inspiră şi care îi provoacă mereu. Dar sunt mult mai inteligenţi cei care nu se rezumă doar la acest lucru ci continuă să înveţe, chiar dacă au terminat de mult şcoala, au făcut traininguri şi au luat cursuri în plus de perfecţionare profesională. Sunt atâtea surse în jurul tău, de la internet, la biblioteci, la librării. În orice domeniu există oameni care au investit ani întregi pentru a descoperi o cale mai uşoară sau mai eficientă de a face lucrurile. Şi au ales să împartă comoara cu ceilalţi. De ce să nu profiţi de această şansă?

7. Citeşte de plăcere

Cred că cel mai bun motiv pentru care ar trebui să citeşti este pentru că îţi face plăcere. Trebuie să descoperi ce anume îţi place. Poti citi beletristică, poezie, critică, eseu, jurnal, biografie, fantasy, SF, poliţiste, manuale, e-books şi lista poate continua oricât de mult vrei tu. Poţi citi ca să afli mai multe despre un subiect sau ca să te delectezi cu o anumita scriitură, poti citi pentru cariera ta sau poţi incerca cărţi de hobby. Posibilităţile sunt cu adevărat nelimitate. Trebuie doar să încerci si să te bucuri de cărţi şi de tine.

 

Articolul l-am găsit aici.

 

PĂRERI?

Stăteam acum ceva vreme şi mă gândeam: „oare nu cumva am deschis blogul acesta pentru a posta articole”? Şi am realizat că asta am făcut. Am postat „INvoluţia limbii române”, un articol pe care lumea sper că l-a citit şi o să-l mai citească cu plăcere, înţelegând şi aplicând în acelaşi timp mesajul acestuia. Mai jos veţi regăsi două articole din începuturile vieţii mele ca redactor-şef al revistei Clopoţel. Vremuri în care învăţam ce înseamnă jurnalismul (oarecum), deşi eu nici măcar nu ştiam că trebuie lăsat spaţiu după virgulă. Noroc cu doamna profesoară, care s-a ocupat de acest detaliu, înainte ca articolul să fie publicat. Iar acum, o scurtă prezentare a acestora:

 

Generaţia Emo – o otravă pentru adolescenţi –  Un articol care înfăţişează caracteristicile acestui „mod de viaţă” şi modul în care schimbă acest stil comportamentul şi caracterul adolescenţilor.

 

O zi în Bucureşti – O poveste imaginară, în care se prezintă o zi într-un oraş mare. Am ales Bucureştiul deoarece este un oraş foarte poluat, foarte aglomerat, o adevărată „junglă urbană”. Nu m-am referit strict la Capitală, ci doar am dat-o ca un exemplu, deoarece în fiecare oraş „mare” se întâmplă să dăm de situaţii asemănătoare celor din articol.

 

Puteţi descărca documentul care conţine cele două articole de aici. Păreri?