Posts Tagged ‘arta’

*eseu realizat cu ocazia participării la un concurs național de creație literară

Din punct de vedere cultural, România se află într-o stare de incertitudine, cumulată cu o stare de deziluzie la nivel general, acesta fiind un efect al unei perioade care a secat din temelii conștiința și identitatea națională, cunoscută în istoria literaturii autohtone drept „perioada proletcultistă”. Un genocid cultural, început în anul 1947 odată cu preluarea puterii de către comuniști, ca urmare a expansiunii sovieticilor asupra jumătății răsăritene a continentului european, al cărui scop era de „epurare” a literaturii interbelice și a valorilor promovate și înlocuirea acesteia cu o literatură aservită noului regim, promovând noi principii și un sistem de valori de sorginte socialistă. Vechii intelectuali, precum și toți oamenii de cultură au fost arestați și închiși, fiind înlocuiți cu noi intelectuali, ale căror datorite era de a ilustra, în operele acestora, realizările fastuoase ale noului sistem politic implementat, precum și izbânda proletarului, fiind catalogat drept un „etalon al productivității”. La nivel liric a avut loc o desacralizare masivă, profunzimea filosofică, valorile morale și artistice, precum și toate inovațiile aduse în cadrul modernismului deveniseră acum simple iluzii ale unei utopii mult prea îndepărtate. Arta, în totalitatea ei, devenise un alt banal mijloc de propagandă, fiind deposedată de toate caracteristicile care îi confereau desăvârșirea.

Ca reacție împotriva acestei crime cu sânge rece la adresa evoluției intelectuale, precum și ca efect al unei relative liberalizări în spațiul românesc a apărut un nou curent literar, care își propune să readucă literatura pe făgașul normalității după decenii întregi de stagnare, și anume curentul neomodernist. Contrar tuturor valorilor comuniste, acesastă nouă mișcare culturală își propunea o revigorare a poeziei, precum și o revenire la toate elementele culturale specifice perioadei interbelice. Poezia revine la o formă reflexivă, unde predomină limbajul metaforizat, cu anumite referințe extrem de subtile, precum și întoarcerea la valorificarea și reinterpretarea miturilor și a intelectualismului. Limbajul suferă o accentuată liberalizare, ambiguitatea fiind împinsă până la aparența de nonsens, chiar de absurd. Sensurile infinite promovate în poezie marchează o expansiune nelimitată a imaginației, odată cu un lirism al cunoașterii și existenței. Această nouă amplă mișcare este susținută de un val de scriitori tineri, care își propun o revigorare a literaturii române și a evadării de sub jugul marxist-leninist impus la nivel artistic. Printre cei mai de seamă poeți se numără „generația șaizecistă”, alcătuită din poeți preponderent tineri, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ori Ștefan Augustin-Doinaș, care au dus literatura română la un nivel superior și care au reușit să impună valori estetice firești într-o literatură muribundă, aproape inexistentă și în mod categoric și neverosimil epurată de orice funcție artistică. În această perioadă, se remarcă în mod deosebit tânăra scriitoare Ana Blandiana, a cărei operă, axată în sfera lirică, reușește să confere poeziei românești prestigiul cândva pierdut prin profundele sale idei filosofice. În opera ei se remarcă îndeosebi volumul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, în care ilustra poetă își propune reprezentarea abstractului în formă concretă, precum și întoarcerea în Univers, în „marele tot” și de a deveni una cu existența universală, având ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.

Prin intermediul acestui nou volum, publicat în anul 1972, poeta neomodernistă intenționează o schimbare semnificativă de paradigmă în peisajul literar românesc. Principala temă în jurul căruia gravitează întregul volum este iubirea, acest nobil sentiment fiind văzut din perspectiva unui rit nupțial, un delir de natură mistică, al cărei scop este de a preceda momentul ineorabil al morții, privit drept o contopire cu natura. Prima ipostază în care este surprinsă ciclicitatea vieții este poezia „Mamă”, în care Ana Blandiana ilustrează viața drept un proces masiv și complex de trecere în abstract, prin intermediul mamei sale, având aici rolul de ființă teandrică, atât om, cât și divinitate: „Mamă, întâiul meu mormânt, / Beznă fierbinte (…) Îmi vei ierta vreodată învierea, / Grăbita înviere ce mă rupea de tine /
Pentru ca, din lumină în lumină, / Să mă apropie de-o altă moarte? ”. Ipoteza vieții și a morții suferă o schimbare de perspectivă, fiind ilustrată sub forma unei contopiri post-mortem cu întregul Univers, privit drept un tot unitar, un echilibru de forțe dinamice, capabile să încludă în sfera lor materială concepte abstracte și imateriale precum eternitatea, în cadrul unei armonii om-natură desăvârșite. Moartea devine astfel o simplă stare vegetativă, în cadrul căreia omul se uniformizează, însă totodată devine una cu absolutul prin intermediul acestui proces. Astfel, prin intermediul motivului morții, Ana Blandiana redă forma cea mai desăvârșită a dragostei, reușind astfel să creeze un paradox cu valențe spirituale, care transcede sentimentul desăvârșit și îl plasează pe cele mai înalte culmi ale acestui fantastic absurd, atât de specific neomodernismului. O altă poezie în care ilustra poetă valorifică acest concept este „Dacă ne-am ucide unul pe altul”, în care dorința nestăvilită a eului liric pentru persoana iubită este motivată de o contopire extraordinară cu natura vie într-o absolută exaltare a simțurilor: „Tu, cel născut din cuvânt, / Vei cunoaşte gust de pământ, / Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile / Împletindu-ţi prin ele mâinile”. Un alt element al iubirii este mitul androginului, întâlnit cu precădere în poezia „Cuplu”: „Unii te văd numai pe tine, / Alţii mă văd numai pe mine, / Ne suprapunem atât de perfect / Încât nimeni nu ne poate zări deodată”, în care despărțirea celor doi are efecte nefaste, moartea unuia dintre cei doi însemnând inevitabila soartă omonimă a celuilalt partener: „Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, / Jertfindu-se pentru o singură privire, / Ar vedea numai spatele din care s-a smuls / Însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt.”

O altă temă specifică acestui volum de poezii este toamna, privită din perspectiva unui spațiu dezolant, al dezintegrării fizice și spirituale. Odată cu venirea nemiloasă a acestui anotimp neverosimil, întregul univers liric ilustrat în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” suferă o transformare semnificativă, starea generală de angoasă existențială acaparând atât planul fizic, cu valențe reale, cât și pe cel spiritual, cu valențe abstracte. Primul și, probabil, cel mai elocvent exemplu este poezia care deschide volumul de poezii, intitulat „Despre țara în care trăim”, în care eul liric manifestă o stare contemplativă odată cu sosirea toamnei (cel mai probabil, spațiul Octombrie), reprezentată prin motivul frunzei, care năruiește fragilitatea universului liric, ilustrată aici prin motivul verii, care „E o patrie fragilă / Pe care orice frunză, / Căzând, o poate stinge.”. Prefigurarea morții apare, de asemenea, și în poezia „Adorm, adormi” unde mirosul de struguri, specific toamnei, devine un mesager al marii treceri: „Mirosul strugurilor ne pătrunde. / Adormi, / Nu te speria”. Această temă este reiterată în poezia „Leagăn”, unde „verdele devine galben”, vitalitatea devine muribund, iar odată cu această schimbare semnificativă are loc un colaps de natură extatică, în care „îngeri se dezbracă şi-şi aruncă / Hainele mototolite pe pământ”, într-un haos la care participă întregul Univers. De asemenea, poezia „Dacă ne-am ucide unul pe altul” prefigurează moartea persoanei iubite, odată cu venirea toamnei, ilustrând totodată o ușoară nuanță religioasă pentru o stare extatică, de natură spirituală, cu sopul de a accentua acest proces de degradare fizică: „Iubita mea cu frunte de octombrie / Cuprinsă ca-n icoane / De nimb rotund de moarte”.

Contactul cu Divinitatea este, de asemenea, cuprins în multitudinea de teme care alcătuiesc acest volum, unde Ana Blandiana expune zădărnicia omului de rând, incapabil, în ciuda iubirii nemăsurate, datorită limitărilor sale, să instituie o relație cu Creatorul absolut, fiind captiv în această lume marcată de venirea toamnei și, implicit, a dezolării. Un exemplu elocvent îl reprezintă poezia „Sunt ca un ochi de cal”, în care ilustra poetă redă, printr-o extraordinară și totodată neașteptată comparație cu un exemplar cabalin, care prezintă deficiențe ale vederii periferice. Prin această comparație, eul liric ilustrează imposibilitatea privirii vieții dintr-o multitudine de perspective, fiind restrânsă unui drum banal, monoton, ambiguu: „Să nu mă-ntrebi / Când o să-ajung la tine, / Ce arbori şi ce flori / Am întâlnit.”. În ciuda mesajelor transmise de către Divinul absolut, eul liric este incapabil de a le descifra, deși conștientizează prezența lor, paradoxul existențial creând aici o stare subliminală de angoasă: „Umbrele norilor, / Transmiţându-mi mesaje / Pe care nu le înţeleg”. În funcție de interpretare, această poezie poate fi, de asemenea, înțeleasă drept un subtil atac la adresa regimului comunist și a restricțiilor sale sociale și culturale. Totodată, este valabilă și reciproca situației, așa cum regăsim în poezia „Fără tine”, în care eul liric, surprins în fața colapsului existențial, se regăsește în ipostaza omului damnat, părăsit de sprijinul divin, lăsat în voia sorții: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”. Adeseori, rugăciunile se adresează îngerilor, surprinși drept mesageri ai Absolutului, pe care eul liric îi adulează cu o credință extraordinară, în poezia „Cine din mine ți se-nchină”: „Cu scârbă-l alung şi cu mare mirare / Pe cine din mine nu ţi se prosternă, / Sub bezna cea limpede şi cântătoare / A ochiului stins de pleoapa eternă”. Eul liric așteaptă moartea ca pe o izbăvire, o infimă speranță de a putea simți atingerea divină a îngerului, un risc asumat fără prejudecăți și fără certitudinea împlinirii idealului, așa cum regăsim în ultima strofă: „Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean / Fără ieşire şi fără plângere, / Unde visându-te o dată pe an / Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.” Nu în ultimul rând, într-o ipostază divină este surprinsă mama, ființa eternă, alfa și omega, care, pe lângă faptul că asigură ciclicitatea vieții, reprezintă moartea și învierea, suferința și izbăvirea, paroxismul și idealul: „E-atâta depărtare pân’ la tine, / Că s-ar putea-nălţa biserici / Să mijlocească rugile-ntre noi”.

Ultima, dar nu cea din urmă temă reprezentativă a acestui volum de poezii este iarna, privită drept un spațiu de tranziție între lumea concretă și lumea abstractă. Decembrie vine aici ca un purgatoriu izbăvitor, față de care eul liric menține o atitudine contemplativă într-un haos organizat, un paradox al creației, o încleștare de trăiri. Un prin exemplu este poezia „Tu ești somnul”, în care eul liric prefigurează, odată cu venirea zăpezii, iminența momentului cel din urmă al vieții, amânându-l temporar: „Ninsoarea îmi cere şi mie să ning. / Dar eu trec prin zăpadă dormind”. Convins de imposibilitatea evitării acestui moment de colaps, acesta așteaptă, în aparenta liniște din mijlocul haosului, trecerea spre judecata supremă: „Trec dincolo cuprinsă de zăpadă, / Spre inima celui din urmă labirint”. Aceeași astrucare spirituală a ființei are loc în poezia „Îți aduci aminte plaja?” în care plaja, loc al agoniei supreme, devine un spațiu al contemplării pentru eul liric, vizibil marcat de venirea ninsorii, care aduce cu sine moartea universului înconjurător: „Ninsoarea / Se stingea / Amestecată cu păsări / În apă, / Cu o aproape bucuroasă disperare”. Acceași temă o regăsim și în poeziile „Fără tine”, în care căderea zăpezii echivalează cu paroxismul trăirilor, datorat absenței puterii divine: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni.” și „Adorm, adormi” în care ninsoarea este înzestrată cu valențe pozitive, moartea fiind privită ca o binecuvântare, o evadare, o contopire cu absolutul: „În curând frunzele ne vor înveli / În auriul omăt. / Niciodată n-am semănat mai mult”.

La mai bine de trei decenii de la publicarea acestui volum, versul Anei Blandiana cuprins în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” rămâne un punct de referință în istoria literaturii române datorită originialității și profunzimii conceptelor filosofice abordate în cadrul celor șaptesprezece poezii, datorită „îndrăznelii” de a înfrunta, prin intermediul artei, un regim dezumanizant atât la nivel social, cât și moral și, totodată, prin „neglijenta impertinență” de a restaura culturii române și, implicit, întregii patrii carpato-danubiano-pontice, prestigiul cuvenit și obținut de-a lungul deceniilor în fața Europei și a întregii lumi. Aflată încă în plină activitate literară, Ana Blandiana reprezintă o punte între două lumi total distincte, cea zbuciumată și dezumanizată a celor care au cunsoscut tirania unui regim inutil și cea de astăzi, a tinerilor iluzorii și rătăciți între valori de sticlă și speranța unei mediocrități asumate. De aceea, pentru a demonstra că România nu și-a uitat încă toate valorile, se cuvine să oferim un pios elogiu celei care, în plin comunism, a îndrăznit să combată regimul ceaușist, a comis impertinența de a contribui la revigorarea literaturii române muribunde a anilor ’60 și ’70 și care, nu în ultimul rând, a îndrăznit să fie contemporană cu noi, ca o dovadă vie a unor vremuri sumbre, învinse doar prin intermediul intelectualității și conștiinței naționale.

* eseu realizat pentru participarea la un concurs național de creație literară

Somnul din somn

Mi-e somn de mine,
îmi e somn de vis,
până la os,
până la sânge,
până la moarte-n Paradis,
până cuvântu-i respirare,
până cu aer este scris –

mi-e somnul însă interzis.

Mi-e somn de mine,
scris-am,
nu am zis!

În ciuda liberalizării absolute obținută în decembrie 1989, literatura română se află în continuare într-o stare latentă, marcată de incertitudine și ambiguitate stilistică dusă până la ridicol. Scriitori de duzină și poeți ridicoli umplu zeci, chiar sute de pagini de opere fade, lipsite de esență, într-o încercare vagă de a menție în viață o literatură muribundă. Însă odată la câțiva ani, dintre „cei mulți umili” se întâmplă să apară câte un poet sau un scriitor care să readucă scrierile românești de pe această pantă ascendentă în care ne complacem de mai bine de două decenii în normalitatea de care ne îndepărtăm tot mai mult, izbutind, prin scrierile sale, să ne reamintească faptul că literatura noastră poate egala în profunzime scrierile occidentale. În era postmodernistă românească, acest Don Quijote prea puțin cunoscut al literaturii române poartă numele de Nicolae Băciuț.

Începându-și activitatea literară asemeni oricărui tânăr dornic de afirmare, și anume la publicația facultății unde își desfășoară studiile (în cazul de față revista „Echinox” din Cluj-Napoca), tânărul Nicolae Băciuț devine redactor, iar mai apoi secretar de redacție, între 1978 și 1982. Fire ambițioasă, însă fără îndoială calculată, Băciuț își continuă activitatea intelectuală, izbutind să atragă atenția, prin intermediul operelor sale, unor mari nume din cultura română, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Nicolae Steinhardt, care l-au elogiat în diverse rânduri. Rând pe rând, acesta devine Membru în Consiliul de Administrație al TVR, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș, Membru al Uniunii Scriitorilor din România și doctorand în litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o teză care cuprinde scrierile lui Caragiale, Cehov și Ibsen. În 2014, acesta își încununează deosebita și, totodată, ampla activitate literară, care cuprinde aproximativ 30 de scrieri (printre care volume de poezii, interviuri, publicistică și jurnale) prin antologia „Despărțirea de înger”, prefațată de un concis, însă extraordinar laudatio al domnului Valentin Marica. Se remarcă în această antologie o poezie ce poate constitui o artă poetică a ilustrului poet, intitulată „Somnul din somn”, redactată în aerul puternic și proaspăt de munte din Predealul anului 2003, în data de 30 martie.

Titlul poeziei este sugestiv, amintind de expresionismul universului liric blagian, promovat în cadrul volumului intitulat „Lauda somnului”. „Somnul din somn” reprezintă aspirația eului liric spre desăvârșirea absolută, transcendența spre ideal încercând să anuleze sentimentul de memento mori care cotropește ființa umană din temelii. Tema poeziei este complexă, de factură modernă și exprimă condiția poetului în raport cu sacrificiul suprem, manifestat în numele artei, pe care acesta încearcă să îl realizeze pentru a transcede în eternitate. În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea într-o viziune abstractă a conceptului de ideal, în care concretul devine absolut prin intermediul sacrificiului suprem. Compozițional, poezia poate fi divizată în trei secvențe lirice, prima dintre acestea cuprinzând primele șapte versuri, a doua secvență fiind compusă din al optulea vers, care exprimă un concept de sine stătător prin ideea promovată, iar ultima secvență lirică se compune din ultimele trei versuri, care constituie epilogul existențial.

Încă din primele versuri, Băciuț demonstrează un profund talent literar, trasând principalele idei în jurul cărora gravitează întreaga esență a universului liric manifestat în această poezie prin două metafore revelatorii extrem de sugestive: „Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis”. Ingambamentul vine în spirijinul oniricului din al doilea vers, accentuând ideea evadării în abstract prin intermediul visului. Somnul apare aici ca o introspecție a eului liric, o dorință pătimașă de eternitate și de contopire cu materialul și imaterialul, de altfel cu întregul Univers. În următoarele versuri, cu oarecare reminescențe stănesciene, eul liric ilustrează „dezîncarnarea” ființei și dezintegrarea sa în numele sacrificiului pentru artă, prin repetarea cuvântului „până” realizând un elogiu al absurdului: „până la os, / până la sânge”, barbarismul acestui proces fiind susținut de o patimă nebună pentru posteritate. Efectul acestui act se răsfrânge asupra întregului Univers, afectând chiar și Divinitatea, precum și frumosul ca idee, atât filosofic cât și estetic, într-un acces de furie oarbă, simbolistă, rezultat al procesului de autodistrugere al eului liric, ajungând în pragul paroxismului: „până la moarte-n Paradis”. În final, actul de sacrificiu prin intermediul artei ia forma unui logos cu valențe demiurgice (o posibilă influență argheziană), însetat de existența desăvârșită, care se propagă prin sacrificiu și din sacrificiu, manifestând desăvârșirea acestei patimi în numele creației. Actul de autodistrugere devine imaterial, atingând un nou pas spre abstract, spre lumea ideilor: „până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris”.

A doua secvență, formată dintr-un singur vers, este o lovitură de grație dată eului liric. Absurdul atinge cote paradoxale. Accederea spre ideal nu poate fi realizată, iar sacrificiul se dovedește a fi zadarnic: „mi-e somnul însă interzis”. Moartea Paradisului, dezintegrarea carnală, fizică, precum și cea spirituală devin inutile, „interzise”, liniștea conferită de accederea spre ideal fiind acum spulberată de o dramă existențială. Această secvență, deși semnificativ redusă din punct de vedere structural, are un rol semnificativ în cadrul conceptului de sacrificiu în numele artei, în care poetul trebuie să se sacrifice pe sine pentru ca arta lui să rămână eternă. „Somnul interzis” reprezintă un proces incomplet de sacrificiu, necesitând un singur lucru pentru a desăvârși lucrarea eului liric.
Ultimele versuri reprezintă o ultimă încercare a eului liric de a accede spre ideal, de a conferi sacrificului său un oarecare scop, pentru a-i justifica existența, prin reiterarea primului vers-ideologie, cu rol de metaforă revelatorie: „Mi-e somn de mine”.

Conștientizând puterea extraordinară a poeziei, acesta decide că ultimul pas spre eternitate este transpunerea logosului cu valențe demiurgice din oral în scris, acesta fiind ultimul pas spre desăvârșirea sa și a artei sale. Eul liric, deloc ezitant și conștientizând că aceasta este singura cale pentru ca el și arta sa să transceadă spre eternitate, alege să se sacrifice. Poezia se încheie cu actul de concepere al artei, geneza poeziei reprezentând sfârșitul eului liric și al patimilor suferite în numele perfecțiunii și desăvârșirii: „scris-am, / nu am zis!”.

Într-o eră a dezumanizării literare dusă până la paroxism, Nicolae Băciuț rămâne un punct de reper în istoria literaturii române contemporane, opera sa izbutind să transceadă limitele existențiale, înscriindu-se cu succes în categoria poeților români de excepție însă, din păcate, prea puțin mediatizați ai secolului XXI. Supraviețuitor printre confuzii și susținător al cauzei naționale, cu o fervoare demonică și totuși echilibrată în scriere, acest poet român rămâne cunoscut drept o oază de normalitate într-o literatură atipică, apatică și ambiguă, însă care nu încetează niciodată să ofere excepții de la această lege nescrisă. În era noastră, această distincție îi revine domnului Băciuț. Chapeau, monsieur!

Partea cea mai bună a muzicii este că, atunci când te loveşte, nu simţi durere.” – Bob Marley

Atunci când vine vorba despre artă, fiecare naţiune scoate la lumina prezentului prăfuitele cărţi de istorie pentru a-şi justifica prestigiul internaţional cu numeroşi artişi care au adus contribuţii extraordinare la definirea conceptului de artă şi evoluţia treptată a acesteia până în forma în care o ştim astăzi. Iar muzica, în mod evident, nu face rabat de la această lege nescrisă. Noi, românii, ne mândrim în faţa întregii lumi cu George Enescu şi Ciprian Porumbescu, italienii cu Giuseppe Verdi şi Andrea Bocelli, germanii cu Sebastian Bach şi Ludwig van Beethoven, francezii cu Joe Dassin şi Céline Dion, britanicii se remarcă prin contribuţia deosebită în evoluţia muzicii rock, de la „monştri sacri” ai genului precum Pink Floyd şi Rolling Stones până la U2 şi Coldplay, americanii cu artişti de la Johnny Cash, al cărui nume se confundă practic cu stilul country, până la trupe aparent nemuritoare precum Aerosmith şi Led Zeppelin. Însă de nicăieri, dintr-o ţară de lumea a treia, despre care putem spune că istoria nu s-a deranjat să o ia în seamă, denumită Jamaica, a apărut, în a doua jumătate a secolului precedent, un artist care a schimbat radical, prin muzica sa, percepţia asupra vieţii şi societăţii. Şi totuşi, care este acel element care să situeze o asemenea ţară pe aceeaşi treaptă cu clasici şi nume uriaşe ale muzicii rock? Ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu: muzica reggae. Îar atunci când vine vorba de acest gen muzical, ca ascultător şi consumator de muzică de orice fel, nu poţi decât să priveşti cu respect spre omul care a redefinit conceptul de muzică prin crearea acestui nou stil care „cu neruşinare” a limpezit numeroase minţi şi a deschis noi orizonturi ale gândirii prin promovarea păcii, libertăţii şi a atitudinii pozitive. Pentru unii un adevărat profet, pentru alţii model al omului rebel, dar totuşi lucid, demn de urmat. Pe scurt, părintele muzicii reggae, pe care muzica îl aminteşte sub numele Bob Marley.

                 Începuturi

Începuturile carierei sale muzicale îl găsesc pe tânărul Bob într-o periferie săracă a oraşului Kingston, capitala statului Jamaica. Simţind chemarea spre muzică încă de mic, acesta se inspiră din muzica difuzată de către posturile de radio americane care aveau în prim-plan muzica unor artişti precum Ray Charles ori Curtis Mayfield, şi, alături de un prieten, Neville Livingston, zis şi „Bunny”, începe să compună şi să cânte melodii. Însă asta nu era suficient. Ca orice tânăr talentat, trebuia să găsească o modalitate prin care să se afirme. Talentul său a fost descoperit de către Joe Higgs, un cunoscut interpret jamaican, care l-a introdus în lumea muzicii. În urma colaborării cu acesta, Bob devine prieten cu Peter Tosh, un muzician de asemenea talentat, însă care nici el nu se putea afirma de unul singur.

Contactul cu aerul tare al industriei l-a făcut pe Marley să conştientizeze faptul că drumul spre celebritate e relativ mai uşor prin intermediul unei formaţii. Fiind convins de idealul său, acesta propune ideea formaţiei lui Bunny şi lui Peter, care, având încredere în calităţile vocale ale lui Bob, acceptă ideea. Astfel a luat naştere Wailing Wailers, primul proiect muzical din cariera tânărului jamaican. Însă, datorită posibilităţilor limitate ale unei ţări precum Jamaica, precum şi stilului muzical diferit care se promova în SUA şi în Europa, acest proiect s-a dovedit a fi un eşec. Lumea nu era încă pregătită pentru muzica reggae, însă Bob nu avea timp pentru acest detaliu. A strâns din dinţi şi a mers mai departe, chiar dacă acest lucru însemna să compună melodii pentru alţi artişti cu scopul de a asigura supravieţuirea grupului într-un peisaj reggae dominat de către… absolut nimeni în mod categoric. Însă tocmai acest lucru avea să îi ofere mai târziu mult dorita expunere de care avea nevoie.

                Ascensiunea

Unul dintre artiştii pentru care Bob Marley a compus, şi anume Johnny Nash, a remarcat calităţile jamaicanului, motiv pentru care l-a invitat într-unul dintre concertele sale. Acum era momentul ca Bob să se ridice deasupra condiţiei sale. Şi a reuşit. În urma acestei reprezentaţii, a semnat un contract cu o casă de discuri din State. Şi, cum toată lumea ştie că industria muzicală americană înseamnă în mod instantaneu promovare şi celebritate, Marley nu a stat pe gânduri şi s-a pus pe treabă. Între timp însă, avuseseră loc câteva schimbări majore în ţara din Caraibe, fapt care avea să influenţeze masiv cariera interpretului jamaican. În zonă fusese readoptată mişcarea Rastafari, o amplă mişcare ideologică de factură religioasă, de care acesta se apropie treptat, lucru care s-a reflectat în muzica sa, în ideile transmise prin intermediul ei, dar şi în aspect, preluând coafura de tip „dreadlock”, folosită astăzi drept semn al rebeliunii. Convertit total la această nouă religie, Marley reia legătura cu Bunny şi cu Peter, reînfiinţând vechea trupă, însă cu un alt nume: „The Wailers”. Totodată, muzica trecea şi ea printr-o schimbare în Jamaica, ritmurile frenetice fiind înlocuite cu unele mai lente, numite rocksteady, lucru care avea să stea mai târziu la dezvoltarea stilului reggae până în faza sa finală.

Începutul a fost unul cât se poate de dificil pentru noua trupă. Lansarea primului album în Anglia, în anul 1972, a fost un eşec total, datorită faptului că mesajul social transmis de Bob şi ai săi era total diferit faţă de ceea ce se cânta în Europa acelor timpuri. Însă, asemeni tuturor ideologiilor, este nevoie de o perioadă de timp pentru a se face cunoscută şi a fi adoptată. Iar în acest caz, a fost vorba de doar un an. În 1973, trupa lansează albumul „Burnin”, care includea, pe lângă succese anterioare ale trupei precum „Duppy Conqueror” şi „Small Axe”, melodii noi precum „Get Up, Stand Up”, şi „I Shot The Sherriff”, cea din urmă fiind melodia care l-a consacrat pe Bob Marley, ajungând să ocupe, alături de Eric Clapton, primul loc la cele în categoria celor mai bine vândute single-uri în „ţara tuturor posibilităţilor”. Visul cândva tânărului jamaican devenise realitate. Acum, populaţia Statelor Unite ale Americii simţea această nouă dimensiune a muzicii şi începea să înţeleagă mesajul social din spatele versurilor. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Succesul extraordinar înregistrat în State a avut drept urmare un turneu în Anglia şi Statele Unite, în urma căruia Bob Marley şi ai săi începeau să devină, treptat, celebrităţi de calibru mondial. Însă pentru aceştia nu era neapărat importantă celebritatea, cât transmiterea muzicii reggae, a liniei melodice calme, în contrast cu rock-ul acelor vremuri, precum şi a versurilor care îndemnau la pace, optimism şi pozitivism. Iar odată începută această ascensiune spectaculoasă, nu a mai putut fi oprită. An de an, Bob Marley şi ai săi lansau album după album, revoluţionând acest stil cu fiecare material discografic nou. Reţeta succesului se repeta în fiecare an: turneu în Europa, turneu în Statele Unite. Da, am spus Europa, deoarece, pentru Bob şi The Wailers, Anglia nu mai era punctul maxim, de care nu se poate trece, ci devenise paşaportul spre întreaga Europă Occidentală. Stilul său care cu câţiva ani în urmă nu îşi găsea loc pe „Bătrânul Continent” datorită faptului că că era diferit, acum făcea ravagii. Mesajul de gândire limpede şi deschisă a fost, într-un final, înţeles şi primit cum se cuvine. Europa trăia şi simţea vibraţia pozitivă a ritmurilor jamaicane. În Milano, la un concert al lui Bob Marley şi The Wailers, s-a înregistrat o audienţă de peste 100.000 de persoane. Tânărul jamaican a reuşit să cucerească Europa. Şi nu prin violenţă, aşa cum au făcut-o atâţia înaintea lui, ci dimpotrivă: prin muzică. În ciuda tuturor provocărilor sorţii, de la imposibilitatea afirmării până la un atentat la viaţa sa, Bob a strâns din dinţi şi a luptat până la capăt, reuşind să facă istorie cu piese legendare, precum „Duppy Conqueror”, „Get Up, Stand Up”, „One Love”, „No Woman, No Cry”, „Could You Be Loved”, „Rebel Music (3’o Clock Roadblock) şi multe altele, care i-au conferit lui Bob statutul de „Legendă”.

În total, moştenirea lăsată de Bob Marley în urma sa este una imensă: 16 albume de studio şi 4 albume live alături de trupa The Wailers, cu care a scris istorie. Însă muzica lui a continuat să inspire milioane de oameni chiar şi după moartea sa, dovadă reprezentând albumul „Legend”, o compilaţie de cântece lansată post-mortem. Materialul discografic omagial a înregistrat peste 25 de milioane de exemplare, fiind considerat în unanimitate, de la critici până la simpli ascultători, cel mai bun album reggae al tuturor timpurilor.

                  Stilul

Reggae este un gen muzical care a prins contur în Jamaica anilor ’60. Linia melodică este una simplă, lentă, plăcută şi nu în ultimul rând, pozitivă, care duce cu gândul la relaxare. Versurile au o tematică foarte diversificată, incluzând printre altele iubire, credinţă, nedreptate, probleme sociale şi, nu în ultimul rând, îndemnul la pace. Prin intermediul trupei The Wailers, Bob Marley a făcut o tranziţie prin toate cele trei stadii ale genului, începând cu melodii ska, precum „Simmer Down”, trecând apoi la rocksteady şi, în perioada de maturitate a grupului, la muzica reggae, desăvârşind astfel acest stil pe plan global.

Despre acest stil s-au spus multe de-a lungul timpului, multă lume asociindu-l cu consumul de droguri, afirmaţie pe care o găsesc total greşită. Este adevărat faptul că, atunci când compunea, Bob Marley se afla sub influenţa „ierbii”, însă nu văd care este legătura cu simpli ascultători ai genului. Înainte de a ne grăbi să aruncăm cu prejudecăţi, cred că este necesar să amintim publicului că, „în timpul liber”, George Bacovia şi Nichita Stănescu se aflau într-o continuă „stare de ebrietate”, însă operele lor se studiază pentru examenul de Bacalaureat, abordând numeroase teme filozofice, iar însuşi marele poet francez Charles Baudelaire, cel care a iniţiat curentul modernismului, era văzut în societate drept un „drogat” şi catalogat drept  „dandy” datorită ţinutei sale. Dacă afirmaţia de mai sus, conform căreia judecăm artistul pentru viciile sale ar fi adevărată, atunci asta înseamnă că fiecare elev de liceu ar trebui să fie cel puţin o dată pe zi în stare de ebrietate pentru a „aprofunda” opera lirică a celor doi poeţi români, iar pentru a-l înţelege pe Baudelaire… Ridicol, nu credeţi? În plus, muzica jamaicanului îndeamnă la pace, armonie şi o minte deschisă, care să conştientizeze adevărurile din jurul ei. În rest, rămâne aşa cum menţiona Mihai Eminescu în „Scrisoarea I”: „Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

În faţa unei societăţi exemplare (negativ), care din păcate nu s-a schimbat deloc în ultimele 3 decenii (şi vorbesc aici la nivel global),  Bob Marley comite „nelegiuirea” de a educa masele şi a îndemna la pace şi o atitudine pozitivă. Melodiile sale sunt, în ceea ce priveşte contextul social, de actualitate până în zilele noastre şi ascultate în continuare de către milioane de oameni, amprenta pe care a lăsat-o în lumea muzicii fiind indiscutabil uriaşă, meritându-şi cu prisosinţă locul de onoare între marile nume ale muzicii din toate timpurile.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

„Iar când noi nu vom mai fi/ Vă veţi aminti / Că a fost odată IRIS”

iris1

        O trupă care, atunci când lansa albumul „Best Of” avea „doar” 16 ani de la înfiinţare. O trupă care a scos mai multe albume după aniversarea de 20 de ani de existenţă decât înainte de această perioadă. O trupă care a ajuns să fie numită „naţionala de rock a României”. O trupă care, într-o Românie comunistă, a contribuit enorm de mult la răspândirea muzicii rock pe plaiurile mioritice, menţinând ţara noastră la acelaşi nivel cu trupele din ţările democratice în materie de muzică. O trupă care a rezistat zeci de ani, în vreme ce altele se pierdeau pe drum în urma ei. O trupă care a împărţit scena cu nume mari de „afară” precum AC/DC sau Rolling Stones. Am considerat că IRIS este o formaţie care nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare sau recomandări din partea mea, fiind o trupă legendară în muzica românească, de care toată lumea a auzit mai mult sau mai puţin. Tocmai de aceea am decis să fac cunoscut în rândul vostru acest album, pe care îl consider unul dintre cele mai bune materiale discografice pe care trupa le-a lansat în întreaga existenţă a sa, dacă nu chiar cel mai bun.

Coperta albumului

            Albumul „Cei ce vor fi” a fost lansat în anul 2007, pe data de 5 noiembrie, în cadrul unui concert aniversar organizat la Aeroportul Băneasa cu ocazia aniversării a 30 de ani de existenţă a trupei IRIS. Acesta este format din două volume şi abordează toate stilurile caracteristice formaţiei, de la rock clasic, balade şi hard rock până la rock simfonic. Remarcabilă la acest material discografic este multitudinea de artişti care au oferit o parte din talentul lor incomensurabil pentru a oferi albumului o elegantă ieşire din banal, conferindu-i totodată unicitate, stabilind un precedent în muzica românească. Acestea fiind spuse…

                        Volumul 1

            Primul volum al acestui album aniversar conţine 12 piese, majoritatea aparţinând rockului clasic ori simfonic. Primul artist de seamă este reprezentantul României la Eurovision 2008, pe numele său Vlad Miriţă, interpretând prima melodie a acestui album, intitulată „Corabia cu pânze”, fiind o reeditare a celei mai vechi melodii semnată Iris. Acesta este urmat de către o mai veche „cunoştinţă” a trupei IRIS, o persoană cu care aceştia au colaborat în diverse rânduri, realizând dueturi cu care, de-a lungul anilor, au făcut istorie. Mă refer aici, desigur, la Felicia Filip, celebra soprană română, care ne încântă cu acutele sale demne de o zeiţă în melodia „O iubire din cer”, într-o demonstraţie superbă de rock simfonic, care demonstrează din nou de ce muzica rock este considerată o artă. Tot aici regăsim un tânăr rebel, cu o voce mai mult decât interesantă, care începea să devină tot mai cunoscut în peisajul muzicii româneşti, învăţând tinerii să viseze pe nisipul fin al plajei din Vama Veche.. Pe numele său Tudor Chirilă, acesta interpretează, alături de instrumentiştii trupei Iris, melodia numită simplu, dar atât de complex „De ce?”. Următorul invitat de seamă este Mike Godoroja, cunoscutul interpret de jazz şi blues lăsându-şi amprenta muzicală pe melodia intitulată mai mult decât sugestiv „Blues pentru tine”. Imediat după el, pe piesa următoare, îl regăsim unul dintre partizanii abstracţionismului în muzica românească, şi anume Florin Chilian, într-o melodie care ar fi trebuit să fie mult mai cunoscută în rândul populaţiei majoritare decât este la ora actuală (ca întregul album, de-altfel) intitulată aparent simplu „Tu”. Pe acest volum îi mai regăsim pe Nicu Covaci, o legendă a muzicii folk româneşti, în melodia „O mie de întrebări” şi pe Adi Despot, solistul trupei Viţa de Vie, interpretând piesa numită „Ai îndoiala”. Demnă de menţionat este şi apariţia cunoscutei actriţe române Maia Morgenstern, care interpretează, la sfârşitul câtorva melodii, un monolog uşor abstract, plin de substrat, însă deloc greu de înţeles, care adaugă fiecărei melodii în parte un aer mistic, deosebit, oferind totodată un plus de dramă şi originalitate compoziţiei pieselor. În caz că vă întrebaţi dacă, totuşi, Cristi Minculescu mai are loc de atâţia artişti (pe albumul propriei sale trupe!…), răspunsul este unul afirmativ. Trupa Iris, în formula originală, interpretează, în acest volum, melodiile „Îngerii goi”, „Într-o singură zi”, „Dor stins”, „Ne irosim”şi „Descântec”, scrise şi interpretate în cunoscutul stil IRIS, de o calitate ireproşabilă a versurilor, precum şi a liniei melodice în fiecare dintre acestea, cu un Minculescu magistral ca întotdeauna. Ah, încă ceva… Înainte să trec mai departe, permiteţi-mi să vă dau un singur sfat: în caz că nu recunoaşteţi cel puţin doi dintre artiştii menţionaţi anterior, vă sugerez o amplă revizuire a ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre voi termenii de „artist”, „muzică” şi „melodie”.

                        Volumul 2

            Cel de-al doilea volum al albumului „Cei ce vor fi” conţine 14 piese, primând aici apariţia trupei Iris în detrimentul invitaţilor speciali. Totuşi, contribuţia acestora nu este deloc una de neglijat, ba dimpotrivă. Remarcăm aici un uşor surplus de hard rock, comparativ cu prima parte a materialului discografic, însă pentru cei mai pretenţioşi, sceptici sau „eu nu ascult turbate!” dintre voi, acest fapt nu este deloc unul îngrijorător (şi da, nici eu nu ascult „turbate”, aşa cum le numesc cei care au sau nu prea treabă cu fenomenul). Altfel spus, nu deranjează deloc.

            Revenind la subiect, volumul debutează cu melodia „Salturi mortale”, interpretată alături de corul Accustic. La scurtă „distanţă” îl regăsim pe Adrian „Artan” Pleşca, solistul formaţiei Timpuri Noi, lăsându-şi amprenta muzicală pe piesa „Da, da, da!…”. După un scurt recitativ al doamnei Maia Morgenstern (pe lângă alte monologuri extraordinare prezente şi în acest volum), intitulat „Stele în păr”, îi regăsim pe cei de la Voodoo (haideţi, vă rog, să trecem peste prejudecăţi) într-o colaborare intitulată „Tot zbor”. În piesa imediat următoare întâlnim o altă interpretă de seamă a muzicii româneşti, pe numele său Paula Seling, în piesa „Lasă-mi-te”. Ca o curiozitate, aceasta este singura melodie de pe întregul album în care este prezentă limba engleză, pe care o regăsim doar în refren (uite că se poate şi în română…se aude!?). Ultimii invitaţi speciali, dar nu cei din urmă, desemnaţi să încheie un album apropiat de perfecţiune, sunt cei din trupa Abis, la care se alătură actriţa mult elogiată anterior, Maia Morgenstern, în melodia intitulată „Epitaf”.

            Cât despre Cristi Minculescu, acesta îşi expune timbrul muzical de geniu în melodiile „Tempora vitae”, o interesantă abordare a existenţei, „Evadare de cinci stele”, care discută problema sistemului românesc, „Stele în păr”, o deosebită baladă rock, „Cântec infinit”, „Dorinţa”, „Te vei schimba”, „Iris Aeterna” (în jurul căreia putem spune că, într-un fel, gravitează întregul album, fiind principala piesă promovată de pe „Cei ce vor fi”) şi „Lacrimi de rouă”. De-asemenea, albumul mai conţine şi un bonus, format din două melodii, intitulate „Zbor în doi” şi „Iris”, cea din urmă fiind un tribut pentru Iris al trupei româneşti Trooper, extrasă de pe albumul „Gloria”, întregul material discografic fiind, de altfel, un omagiu adus legendarei trupe româneşti.

                        Oare ne vom aminti că a fost odată IRIS?

            Într-un peisaj muzical românesc „otrăvit” lent cu creaţii lipsite de esenţă şi originalitate denumite sec „comerciale”, avem nevoie să evadăm din banal. Avem nevoie să ne descoperim valorile în ceea ce priveşte muzica românească din trecut şi din prezent, avem nevoie să explorăm şi să cunoaştem moştenirea pe care ne-au lăsat-o marii artişti români nouă, celor ce venim din urmă, dar mai mult decât orice, avem nevoie să ne dezvoltăm gusturile şi afinităţile muzicale la fel de mult pe cât avem nevoie de a cunoaşte literatura română şi, mai ales, pe cea universală. Consider că e de datoria noastră să ascultăm tot ceea ce este mai bun, mai inteligent şi mai artistic din muzica noastră, fără a fi nevoie să ne planificăm refugiul în muzica altor naţiuni. Însă, pe măsură ce privesc tot mai adânc în viitor, realizez că o astfel de evadare devine iminentă. Şi asta nu din cauza inexistenţei potenţialului, ci din lipsa promovării acestuia. Mă gândesc cu tristeţe la faptul că, peste 50 de ani, majoritatea tinerilor de acum nu îşi vor aduce aminte de formaţii precum IRIS, Phoenix, Pasărea Colibri sau, ca să dau un exemplu mai actual, Viţa de Vie, ci de pseudoartişti precum…prefer să nu dau nume. Îi cunoaşteţi prea bine, îi vedeţi peste tot, probabil că v-aţi şi săturat deja de ei. Tocmai pentru că produsul pe care îl oferă este de o calitate jenant de ridicolă. Poate ar fi vremea să realizăm că două versuri şi un sunet artificial, creat pe calculator cu diverse programe şi repetat în mod continuu nu ajung pentru a compune o piesă muzicală. Muzica este o artă, iar arta trebuie gândită şi înţeleasă. Tocmai de aceea, vă recomand această mică operă de artă a muzicii româneşti. Atunci când simţiţi nevoia de ceva nou, de a asculta altceva decât melodiile de zi cu zi, vă recomand cu căldură să încercaţi acest album. Cu speranţa că, într-o bună zi, cândva într-un viitor recent, voi veţi deveni „Cei ce vor fi”.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 29, decembrie 2013

Auzise despre Pink Floyd că este cea mai bună trupă din toate timpurile, în opinia unei mari majorităţi de oameni. Aflase de la cunoscători că muzica lor este sublimă, de o calitate ireproşabilă şi că versurile lor, profunde şi filozofice, sunt de-a dreptul superbe, combinaţia între cele două fiind imposibil de numit altfel decât „artă”.

Nu era prima dată când auzea adjective pompoase adresate unor formaţii, însă în ciuda superlativelor aduse de către oameni a căror gusturi nu se discută, tânărul nu reuşea să descopere acel „ceva” special pe care îl căuta, devenind vizibil dezamăgit şi, mai ales, sceptic. Cu neîncrederea fiindu-i singurul element de analiză muzicală, a început să asculte, pe rând, melodiile care erau considerate „cele mai bune”.  Singura melodie care îi era cunoscută, şi aceea numai cu numele, era „Wish You Were Here”. Nu o ascultase niciodată, însă avea oarecare speranţe.

A rămas foarte mulţumit de prima melodie pe care o ascultase, intitulată „In the Flesh”. Nu era ceva extraordinar, ieşit din tiparele banalului, însă nici nu trebuia. Era suficient de bun. Însă asta nu-l determina nici pe departe să se alăture opinii majorităţii, pentru simplul motiv că e imposibil să evaluezi un artist sau o trupă după ce ai ascultat o singură melodie. Încrezător în faptul că va auzi în continuare un produs cel puţin la fel de bun comparativ cu anteriorul, ascultă „One of These Days”. Aprecie enorm de mult instrumentalul, însă ceva i se părea în neregulă.  În opinia lui nu era posibil ca o asemenea melodie, cu un asemenea instrumental absolut genial, să aibă doar un singur vers, şi acela distorsionat! Deşi acela spunea atâtea… În realitate, dincolo de barierele impuse de imaginaţia tânărului adolescent, acest lucru s-a întâmplat, iar rezultatul a fost unul care începea să îndepărteze, cu paşi mărunţi dar siguri, scepticismul care îl măcina atât de tare. Şi totul cu ajutorul a doar două melodii. Iar ceea ce era mai bun urma să apară în continuare.

Până să realizeze faptul că melodia anterioară a luat sfârşit, „Another Brick in the Wall, part 2” era următoarea. Melodia îi dădea un sentiment de  deja-vu. Ştia că mai auzise, în trecut, refrenul, însă nu mai reţinea unde, când, cum şi în ce împrejurări se întâmplase. Însă nu îl mai interesau toate aceste detalii tocmai acum, când piesa începea să contureze, în mintea tânărului, mesajul clar şi răspicat, care ar putea fi valabil şi în zilele noastre. Între timp, pe neaşteptate, vocile lui David Gilmour şi Roger Waters  i se întipăriseră în minte, clapele, acordurile de chitară şi ritmurile de tobe se împleteau într-o armonie sinonimă cu perfecţiunea, iar nimeni nu ar fi putut, în acele clipe, să îl împiedice să asculte o melodie, urmată de o alta şi tot aşa, până ce le-ar fi epuizat pe toate.

Asculta „The Fletcher Memorial Home” şi „The Happiest Days of our Lives” şi nu a realizat când a trecut timpul. Fascinat de această nouă şi superioară dimensiune a muzicii în care tocmai păşise, trecu la „Comfortably Numb”, „Us and Them”, „Money” şi „Time”, iar toate părerile pozitive despre această trupă îi erau confirmate. Fără să îşi dea seama, Pink Floyd începea să devină una din trupele sale preferate, deşi nu trecuseră mai mult de 20, 30 de minute de când o asculta. Însă îi era suficient. Începea să înţeleagă ce era muzica adevărată, şi mai ales începea să conştientizeze faptul că orice cunoştinţe în domeniul muzicii bune pe care le avea până atunci erau total incomplete.

Începu să asculte „Shine On You Crazy Diamond” şi avea impresia că este o melodie fără sfârşit. Se întreba dacă perfecţiunea există cu adevărat, deoarece că avea senzaţia că se află la doi paşi de ea, iar cu fiecare secundă care se scurgea din melodie, era tot mai aproape. Descoperi cine este Syd Barrett şi îi părea rău pentru el, deşi nu mai auzise vreodată de acesta.

A continuat cu „Mother” şi „The Gunner’s Dream”, începând să înţeleagă semnificaţia psihologică a versurilor, care cu fiecare melodie pe care o asculta, erau tot mai profunde.

Ajunse la „Wish You Were Here” şi îşi dădu seama că, dacă ar fi descoperit acestă melodie cu câteva săptămâni în urmă, ar fi fost foarte plăcut surprins, cum n-a fost niciodată. Acum însă, obişnuit cu muzica celor de la Pink Floyd, i se părea o melodie ca oricare alta. Deşi, totuşi, parcă avea ceva care o diferenţia de celelalte, care o scotea în evidenţă. Să fi fost vorba de profunzimea semnificaţiei sale? Probabil. Începu să înţeleagă de ce muzica este considerată o artă, fără a o lua în calcul pe cea clasică, cu care oricum nu prea are tangenţe, considerând că e prea crud şi nu suficient de inteligent pentru a o înţelege cu adevărat.

„The Great Gig In The Sky” îi înlătură teama de moarte. Auzi apoi acutele înalte ale lui Clare Torry şi simţi pe spate un fior rece, ca de gheaţă. Rămase mut. Melodia asta suna divin. Îşi imagina că, undeva, câţiva îngeri coboară din Cer  într-un loc ştiut numai de către ei,  ascultă melodia asta şi, pentru o vreme, îşi recapătă încrederea în omenire.

Continuă cu „On the Turning Away” şi înţelese că, dacă oamenii nu încearcă să vadă cum pot fi o parte a soluţiei, atunci aceştia sunt o parte a problemei, reamintindu-ne că soarta umanităţii este în mâinile noastre. „Learning to Fly” l-a pus serios pe gânduri, făcându-l să se întreabă dacă tot ceea ce vedem în jurul nostru e adevărat şi dacă ceea ce oamenii numesc „adevăr” şi „cunoaştere” este ceea ce ar trebui să fie. De-asemenea, i-a explicat faptul că, pentru a învăţa să zburăm, trebuie să eliminăm restricţiile, în loc să le confirmăm şi să le acceptăm, iar apoi, pur şi simplu, să le depăşim.

„High Hopes” îi explica, pe înţelesul lui, diferenţa dintre experienţa umană prin care trecem de-a lungul vieţii şi adevărata noastră natură, la care ne vom întoarce într-o singură fiinţă atunci când vom părăsi lumea aceasta duală, înţelegând totodată faptul că iluzia timpului, această invenţie umană, condiţionată de către mişcarea de rotaţie a Pământului, este cea care ţine omenirea captivă, iar atunci când vom evada din această iluzie care controlează minţile oamenilor şi vom părăsi realitatea fizică, sufletul nostru se va reuni din nou, aşa cum a fost înainte ca tot ceea ce vedem în jurul nostru să fie numit „realitate”, iar locul în care va ajunge este cunoscut de către noi, oamenii de rând drept „Rai” sau „Paradis”.

Era aproape de final. Ascultă „Sheep” şi vedea în faţa ochilor un peisaj dezolant macabru şi sinistru, însă în acelaşi timp, dureros de real şi de adevărat. Începea, oarecum, să găsească un răspuns la întrebarea: să fie oare realitatea pe care o percepem iluzorie?

Încheie cu „Echoes”, deşi nu şi-ar fi dorit să se termine aici. În semn de protest împotriva proprie-i fiinţe, ascultă din nou toate melodiile. Îşi dădu seama că n-a mai existat şi că n-o să mai existe vreodată pe Pământ o formaţie precum aceasta.

În trecut, lumea se întreba dacă mai poate exista muzică după Pink Floyd, dacă lumea mai poate oferi muzică şi versuri de o calitate superioară produsului pe care această trupă l-a oferit de-a lungul anilor. Muzica şi-a reluat cursul normal, însă nimeni n-a putut să ajungă atât de aproape de perfecţiune.

Atunci când adolescentul a descoperit Pink Floyd, timpul s-a oprit în loc pentru el.

Avea să descopere mai târziu Depeche Mode şi în afară de „Enjoy the Silence”, produsul oferit de către aceştia i se părea bun, dar nu suficient de bun. Timpul îşi relua cursul normal.

Mai apoi descoperi Red Hot Chili Peppers, însă muzica lor, una care deşi i-a plăcut, nu l-a impresionat prea tare. Asta pentru că nimic nu îl mai putea impresiona pentru o bună perioadă de timp. Ulterior avea să îi placă foarte mult.

Apoi aprinse televizorul şi schimbă, din curiozitate, pe posturile româneşti care transmit, chipurile, muzică. Se simţi de parcă a căzut în gol de la o distanţă nedeterminată. Se luă cu mâinile de cap şi, cu părere de rău, stinse televizorul. Înţelese că muzica românească este, momentan, fără speranţa de a ajunge nici măcar până la jumătatea genialităţii trupei britanice, pentru că pur şi simplu nu îşi propune asta, ci continuă să se zbată în mediocritate.

In caz că nu v-aţi dat seama, acel adolescent eram eu. În cazul în care v-aţi dat seama, acelea au fost momente în care am descoperit una dintre cele mai bune trupe din istoria muzicii.