Archive for the ‘Sport’ Category

Şi totuşi, a avut loc în România. Probabil că multora nici acum nu le vine să creadă că un eveniment de o asemenea amploare, şi anume finala compeţiei inter-cluburi Europa League a avut loc pe plaiurile mioritice. Evenimentul la care părinţii sau bunicii noştri nici măcar nu intenţionau să se gândească în treacăt, darămite să viseze la aşa ceva. Şi totuşi…

Încă de când am văzut inaugurarea stadionului care a costat o tonă de bani, începusem să mă gândesc că dacă finala Europa League va fi jucată pe această „arenă”, vom fi criticaţi aşa cum n-am mai fost vreodată ca popor. Însă la urma urmei a ieşit bine, mult mai bine decât mă aşteptam. Gazonul a rezistat, spectacolul de pe teren a fost unul net superior celui pe care (nu) îl vedem în România şi pe care probabil (nu) îl vom vedea încă 10 ani de-acum. Cu un Falcao extraordinar şi o echipă Atlethic Bilbao care nu mai semăna deloc cu acea formaţie ambiţioasă care elimina la pas Manchester United şi Schalke 04. Iar peste toate acestea, civilizaţie. Atât pe stadion, cât şi în afara lui, spaniolii au dat dovadă de ceea ce la noi, în România, este un lucru aproape inexistent, şi anume educaţie. Trăind într-o ţară în care respectul nu mai reprezintă de foarte multă vreme decât un simplu cuvânt pe care îl regăsim în paginile DEX-ului, am stat şi m-am întrebat cum e posibil ca fanii unor două cluburi rivale să stea unii lângă ceilalţi fără a provoca incidente.

Despre suporterul care a intrat pe teren dorind dreptate pentru Universitatea Craiova nu voi spune prea multe. Fotbalul românesc nu mai este la fel fără echipa craioveană, iar unele persoane din conducerea FRF ar trebui închise după gratii pentru ceea ce au făcut.

Una peste alta, românii au făcut impresie bună străinilor veniţi la finală. Era şi cazul să mai apărem în lume cu ceva pozitiv, în condiţiile în care…

Astfel, ziua de 9 mai va avea o importanţă aparte atât pentru madrileni, cât şi pentru români. Nu, nu mă refer la ziua Europei de care majoritatea românilor habar n-aveau că era în acea zi (probabil au aflat cu ocazia meciului), ci la această finală, în care am avut ocazia de a vedea fotbal adevărat – chiar dacă echipele nu s-au numit Barcelona ori Real Madrid şi chiar dacă n-a fost vreun Messi ori Ronaldo – şi, mai important, am văzut ce înseamnă civilizaţia şi ce înseamnă să te bucuri în mod responsabil. Oare peste cât timp vom vedea aşa ceva şi la noi? Probabil mai e nevoie de vreo 3-4 finale de genul acesta.

Anunțuri

Încă de la aflarea echipelor semifinaliste ale acestui sezon de Liga Campionilor, toată lumea credea că finala va fi, fără îndoială, un „El Clasico”. Însă fotbalul a ţinut neapărat să ne reamintească faptul că e imprevizibil şi, de cele mai multe ori  surprinzător,  Barcelona şi Real Madrid părăsind, pe rând, competiţia europeană înaintea actului suprem.

„Extratereştrii au fost oameni”, spune un comentator TVR cu câteva secunde după ce manşa retur dintre Barcelona şi Chelsea ia sfârşit. Afirmaţie cu care sunt de acord, raportat la ceea ce  întâmplat pe teren în dubla manşă susţinută de catalani împotriva londonezilor. Formaţia antrenată de Roberto Di Matteo a ştiut să se apere atunci când a fost nevoie şi să iasă la atac atunci când situaţia o cerea. Îndrăznesc să spun că londonezii au fost acuzaţi pe nedrept că au jucat numai defensiv. Privind statistica, au dat 3 goluri Barcelonei în aceste 2 meciuri.

Fotbalul are 2 faze: de apărare şi de atac, obligatoriu în această ordine, ar spune un cunoscător al fotbalului. Chelsea a ştiut exact când şi cum să se folosească de acestea, înclinând balanţa în favoarea lor, mai întâi la Londra, cu un gol venit aparent de nicăieri, iar mai apoi pe terenul catalanilor, mai întâi cu o execuţie de fotbalist a lui Ramires, atunci când era mai mare nevoie, în momentele în care pressing-ul sufocător al Barcelonei nu dădea vreo şansă londonezilor, iar pauza era la câteva minute distanţă, iar mai apoi în ultimele clipe ale meciului, în care Fernando Torres, jucător care după plecarea lui Villas-Boas şi-a adus aminte să marcheze, a înscris pentru a-i demoraliza şi pe cei mai optimişti fani ai catalanilor, care mai sperau la o minune în ultimele secunde, deşi era evident pentru toată lumea că aventura spre finală şi implicit spre câştigarea trofeului a luat sfârşit pentru echipa lui Pep Guardiola.

Cu Messi, Xavi şi Iniesta într-o uşoară scădere de formă, Barcelona a pierdut aproape tot ce putea pierde în numai…10 zile, începând cu campionatul şi terminând cu Liga Campionilor. Iar pentru cei care spun că echipa londoneză a avut noroc, să nu uite zicala care spune că „roata se întoarce”, încercând totodată să-şi aducă aminte de semifinala din 2009. După o dublă manşă fără victorie, culminată cu pierderea titlului în faţa rivalilor de la Real, catalanilor le-a mai rămas Cupa Spaniei. O consolare amară pentru o echipă cu un joc desprins din jocurile virtuale, care în sezonul precedent a câştigat tot ce se putea câştiga, mai puţin…Cupa.

În cazul echipei madrilene, situaţia stă uşor altfel. Bayern Munchen a fost echipa care a dominat această dublă manşă, atât pe Allianz Arena, cât şi pe Santiago Bernabeu. Ribery, Gomez şi Robben se distrau cu o apărare madrilenă de nerecunoscut, pentru ca în retur, dubla lui Cristiano Ronaldo din primul sfert de oră, o dublă care a dat mari speranţe fanilor madrileni, să încline balanţa, aidoma dublei manşe amintite mai sus, în favoarea echipei spaniole. Însă Bayern a demonstrat, pentru a nu ştiu câta oară, că este o echipă mare, marcând golul dintr-un penalty discutabil, fiindu-le refuzată însă o lovitură de pedeapsă mult mai evidentă la un henţ unde Pepe, fundaşul în cauză, merita al doilea cartonaş galben şi implicit eliminarea.

Totuşi, în aceste condiţii, Jose Mourinho a ales să împingă meciul în prelungiri, fiind mult prea sigur pe echipa lui. Decizia de a nu interveni pentru a schimba cursul jocului avea să-l coste la loviturile de departajare, o loterie în care fotbalul arată de cele mai multe ori faţa urâtă a jocului, unde echipa care nu merită victoria are 50% şanse să câştige, unde o execuţie nereuşită poate costa un meci, o calificare ori un trofeu. În acest caz, pot spune însă că a câştigat echipa care merita să meargă în finală. Iar dacă acesta trebuia să fie meciul în care Cristiano Ronaldo avea şansa să se ridice deasupra lui Messi, atunci portughezul a ratat o şansă imensă. E drept, a marcat o dublă care a readus-o în joc pe Real, însă un meci are 90 de minute, nu 15, atât cât a durat momentul de strălucire al echipei madrilene. Însă ratarea lui Ronaldo de la loviturile de departajare a însemnat începutul sfârşitului. E drept, nu e el singurul vinovat, însă pentru cei care aşteptau mai mult de la el, acesta a dezamăgit. A lipsit viteza, a lipsit acel joc încântător cu care i-a obişnuit pe fani. Iar când ai pretenţia de a fi cel mai bun, în multitudinea de jocuri bune şi foarte bune, un singur meci te poate costa totul, caz valabil aici. Un meci care a oferit lumii un Jose Mourinho în genunchi, imagine care a făcut înconjorul planetei, un Kaka cu o execuţie-cadou pentru portarul bavarezilor, un Sergio Ramos care a permis mingii şutate de acesta să urmeze drumul spre peluză, iar peste toate acestea, lacrimi. Lacrimi şi dezamăgire de partea madrilenilor. De partea cealaltă, bucuria unei victorii meritate.

Pe 19 mai, Bayern Munchen, singura echipă care are bilanţ pozitiv în faţa madrilenilor în confruntările europene va disputa finala pe teren propriu împotriva celor de la Chelsea, echipa care a eliminat deţinătoarea trofeului, într-un meci care va încheia un sezon plin de fotbal-spectacol, eficient în acelaşi timp, plăcut ochiului, cu multe surprize şi răsturnări de situaţie, în care cei mai mari jucători ai planetei ne-au arătat cum se ratează o lovitură de la punctul cu var. Ca privitor de fotbal, mă aştept de la această finală să fie un alt meci de povestit urmaşilor.


…dar parcă vorbele nu mai au niciun rost, atâta timp cât calificarea este în proporţie de  95% pierdută. „Am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna” este o vorbă care se potriveşte ca o mănuşă României. În prima repriză am avut marea plăcere să văd cea mai bună primă repriză a României din ultimii ani (în ciuda nenumăraţilor absenţi sau indisponibili din lotul României). Împinşi de la spate de un public absolut fantastic, jucătorii conduşi de Victor Piţurcă au dominat Franţa încă din primele minute, având câteva ocazii mari de gol.

GAZONUL

 

 

 

 

 

 

Cam greu de crezut că într-o ţară care se vrea a fi civilizată, care doreşte să se alinieze la standardele occidentale, poate oferi aşa ceva.

 

Stadion de 250 de milioane de euro, cotat de UEFA la 5 stele, cu un număr total de 55.000 de locuri, stadion pe care se va juca finala Europa League (asta dacă se va mai juca, după meciul de aseară), are un asemenea gazon? Ruşinea Europei… Numai la noi se putea întâmpla aşa ceva! Intrările prin alunecare erau urmate de desprinderi mari de gazon! Şi, culmea, este aceeaşi firmă care a montat gazonul la ruşinosul România-Danemarca 2-5, din preliminariile Euro 2004, meci jucat pe NISIP! Firmă care a câştigat licitaţia datorită lui Adrian Năstase! Se pare că nu mai contează nimic. Nu mai contează ca România să fie acolo, la un campionat (fie el european sau mondial). Mai importanţi sunt banii. Unii sunt de părere că Franţa ar fi jucat mai bine, dacă gazonul era aşa cum ar fi trebuit. NU ÎMI PASĂ! Preferam să pierdem decât să ne facem de râs cu un asemenea gazon. Ştiu, sunt nesimţit, nu îmi doresc victoria României, sunt aşa şi aşa şi altfel. Dar puneţi-vă întrebarea: care va fi imaginea României în Europa şi în lume după acest meci? Egalul sau gazonul? Nu ne vom face de râs pentru că am făcut egal cu Franţa, ci vom fi arătaţi cu degetul pentru că nu am fost în stare să punem un nenorocit de gazon! Şi vom fi toţi băgaţi din nou în aceeaşi oală, pentru că am văzut că ceva nu e în regulă şi am stat, fără să facem nimic. E drept, nu e treaba noastră, dar gândiţi-vă că şi Primăria Bucureştiului a contribuit cu bani! Bani din taxe şi impozite! Deci bucureştenii au contribuit la realizarea acestui stadion. Ei, dar mai ales, NOI, meritam un stadion de clasă. Pentru că este cel mai mare şi mai extraordinar şi incredibil stadion făcut vreodată în România. Pentru NOI, ROMÂNII. Nu doar pentru echipa naţională. Este un stadion al ROMÂNILOR. Şi sunt sigur că meritam ceva mai bun. Dar, acestea sunt deja poveşti. Gazonul va fi schimbat o dată la 3 meciuri, alţii vor strânge bani pentru a pune un gazon cum trebuie…poveşti sunt multe.

Înainte de meci (se aude şi Inna, pe la începutul video-ului):

Va veni şi un rezumat, când voi găsi unul pe placul meu (şi al vostru). Până atunci, felicitări: Măţel, Chiricheş, Goian, Raţ, Tătăruşanu, Luchin şi Bourceanu pentru evoluţiile din dubla manşă cu Luxemburg şi Franţa!

„E greu, dar nu imposibil!” ar spune mulţi suporteri ai echipe naţionale, după aflarea grupei din care face parte România pentru preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din 2014, care va avea loc în Brazilia. Sorţii (şi Ronaldo, legenda fotbalului brazilian, care s-a ocupat cu tragerea la sorţi) ne-au scos în cale următorii adversari:

 

 

OLANDA – Vechea noastră „cunoştinţă”, cu care ne-am duelat atât în preliminariile pentru EURO 2008, cât şi la turneul final, în faza grupelor. Oare va mai reuşi Goian să se ridice deasupra tuturor şi să marcheze golul decisiv al calificării, aşa cum a făcut acum câţiva ani, în meciul cu „Portocala Mecanică”? Vom vedea.

 

TURCIA – Marile bătălii ale trecutului se vor regăsi acum pe terenul de fotbal. Viitoarea adversară a României privită drept favorită la locul 2 în grupă.

 

UNGARIA – Cu asta, cred că am spus tot. Rivalitatea româno-maghiară va atinge cote extreme.

 

ESTONIA – La prima vedere, este o echipă fără pretenţii. Însă poate fi „buturuga mică”.

 

ANDORRA – Un adversar facil …

 

 

Sunt tentat să cred că naţionala condusă de Victor Piţurcă va reuşi un decent loc 3, şi nimic mai mult. Sper ca timpul să îmi demonstreze contrariul şi…sper ca, în viitor, să nu ajungem atât de rău încât să îmi fi părut bine că naţionala a fost cândva în urna a 4-a valorică, la acelaşi nivel cu echipe precum Lituania sau Albania…

Dacă vorbeşti cu un fan al boxului, cel mai probabil ţi-ar spune că meciul a fost „scurt şi la obiect”. Iar meciul care a avut loc seara trecută a fost exact aşa.  Într-un meci de vis, Bute l-a executat cu un knock-out de generic, în repriza a 4-a a meciului, pe francezul Jean Paul Mendy. Nebunie înainte de meci, nebunie după meci. Transmisiune în ţări precum Canada sau SUA. În timpul meciului, record de decibeli. Când s-a auzit imnul României, mă simţeam atât de mândru…mă şi gândeam : „dacă eram în locul lui Bute…după ce aş fi ascultat imnul, la cât de mândru mă simţeam, îl făceam praf!”… Cred că aşa a gândit şi Lucian. După 3 reprize în care l-a studiat pe Mendy, lăsându-i impresia că poate spera la cel puţin o numărătoare la podea, Bute l-a executat (aşa cum poate, doar el, ştie…) cu un croşeu-fulger de stânga, în urma căruia francezul (care, la plecarea din ţara natală a promis că va reveni cu centura…SIGUR!) a pierdut orice legătură cu lumea şi cei din jurul său. Pe scurt, a căzut ca lemnul! Iată aici lovitura de graţie:

Declaraţiile MARELUI CAMPION de după partidă:

Vreau să vă mulţumesc din tot sufletul! Aţi fost extraordinari. În întreaga mea carieră de 15 ani nu m-am simţit astfel! Sunt mândru că sunt român şi sunt mândru că v-am făcut fericiţi. Şi celor de acasă, din faţa televizoarelor, vă iubesc şi vă stimez! Vive le Quebec, vive la Roumanie!

Vreau să mulţumesc tuturor românilor. Sunt sportiv de 15 ani, dar ca în această seară nu m-am simţit niciodată. Aşa sentiment plăcut nu am avut. Sunt mândru că am făcut o Românie fericită! Au fost două momente diferite. Prima dată mi-am dorit foarte mult să devin campion mondial. Mi s-a făcut pielea găină când a cântat Andra imnul României! Sunt foarte emoţionat. E pentru prima dată când mama mea a fost în sală. Vă mulţumesc din tot sufletul şi vă iubesc! Aştept acest moment de 4 ani. De când am devenit campion mondial.

Nu am forţat, lovitura a venit parcă de nicăieri. Cînd am văzut cum a căzut, am fost convins că Mendy nu se va mai ridica.

M-am pregătit foarte bine pentru acest meci, nu puteam să-mi permit să subestimez adversarul. Boxul este un sport foarte dur, am avut o strategie foarte bine pusă la punct. A venit acel KO fără să mă forţez. La începutul meciului mă aşteptam să fie puţin mai agresiv, a adoptat o tactică defensivă, a încercat să mă surprindă. A fost un adversdar obligatoriu, am fost obligat să boxez cu el, nu avea nicio înfrângere, în box se poate termina în prima repriză, într-un minut.

A fost presiune, când a cântat Andra mai aveam un pic şi-mi dădeau lacrimile, dar m-am concentrat. Mulţumesc bunului Dumnezeu şi tuturor care au fost alături de mine. Sunt convins că nu doar mama s-a rugat pentru mine, ci şi alţi români, şi eu, eu cred în Dumnezeu. Sunt convins că mama nu a avut puterea să se uite la meci, am înţeles că a fost cu spatele la ring.

Kelly Pavlik (până în august 2010, campion mondial WBC si WBO la supermijlocie) va boxa în 5 august, sper să câştige şi dacă totul va decurge bine, în 5 noiembrie sunt şanse foarte mari să boxez cu Pavlik, la Las Vegas sau Atlantic City. Deocamdată o să rămân la supermijlocie, sper ca anul viitor să am ocazia să boxez pentru unificarea centurilor.

Eu vin cu drag să boxez în România, oricând, Interbox e alături de mine, ei au trăit momente excepţionale aici. În această seară, România a fost capitala boxului mondial. S-a vorbit de România, de Bucureşti, de bine, de ce trebie să găsim lucruri care să mânjească această bucurie? Eu sunt mândru că sunt român, am venit cu tot sufletul, nu ca să fac campanie electorală sau mai ştiu eu ce. Voi veni să boxez aici indiferent de cine organizează gala.

Dacă va veni şi o înfrângere, voi şti să trec peste. Marii campioni ştiu să piardă.

Îi voi dărui mănuşile cu care am boxat în această seară primului meu antrenor, Felix Păun, cel care mi-a pus mănuşile în mâini în 1994. Ştiu că a fost la meci.

Astfel, Bute şi-a trecut în palmares cel de-al 24-lea K.O. din 29 de meciuri. Mendy se află la prima înfrângere la profesionişti, după 28 de victorii şi o remiză.

La finalul meciului, Bute a declarat că este decis să unifice două centuri la supermijlocie in 2012.

Sursa: http://www.fcsteaua.ro

Acum, părerile sunt împărţite. Unii spun că Bute a dat numai de adversari mai slab cotaţi decât el, acesta fiind motivul pentru care pugilistul român a reuşit să îşi apere cu succes centura IBF la categoria „super-mijlocie” de 9 ori. Aceleaşi persoane aşteaptă un meci cu un adversar cel puţin pe măsura lui Bute. Alţii consideră că victoria este demnă de lăudat, iar Bute este unul dintre cei mai mari pugilişti din istoria României (o fi, cine ştie…).  Oricum, reacţia publicului la rostirea numelui celei care este „ministrul Dezvoltării şi Turismului” este de vis:

Păi bine, tu, sunt atâtea clădiri istorice care stau să cadă, atâtea biserici şi mănăstiri care ar merita să fie modernizate, atâtea şi atâtea lucruri care, fiind promovate spre turism, ar putea aduce ţării sute de milioane de euro, şi tu dai 2 milioane de euro pentru ce? Ca să-ţi apară logo-ul ăla peste tot? Halal turism! Aveau dreptate cei din sală. Şi, la urma urmei, ce ai muncit? Un…nimic! Ai cheltuit banii, asta ai făcut!

Bine, mi-am vărsat puţin nervii, acum hai să continuăm.

Remarcabilă este şi performanţa obţinută de Viorel Simion, care, în aceeaşi seară (mai exact, cu câteva minute înainte de meciul lui Bute) a devenit campion WBC la categoria „pană”, după ce a obţinut cea mai mare victorie a carierei sale, executându-l în runda a 9-a pe filipinezul Jun Talape, poreclit „Stânca”. Am rămas uimit. Tipul îşi lua pumni „la greu” şi refuza să cadă! Până într-un moment, când a lăsat ficatul „descoperit”. Şi, final de meci! Simion, noul campion WBC! Se preconizau semne bune! Şi, poate trebuia să încep acest post cu această victorie. Pentru a relata evenimentele în ordine cronologică, eliminându-se astfel întreruperile… biine!  Mai jos aveţi un KO (knock-out) de generic:

Doi campioni români de ziua mea. Mulţumesc, SIMION! Mulţumesc, BUTE!

Ora României: 03.50. Ultimul meci din cariera brazilianului Ronaldo Luis Nazário de Lima (cunoscut sub numele de „Ronaldo) a sosit. E timpul ca acesta să spună „la revedere” fotbalului. O adevărată LEGENDĂ îşi încheie o carieră la care alţii doar visează. O carieră în care a câştigat numeroase titluri, atât individuale, cât şi la nivel de echipă de club sau echipă naţională. A jucat la echipe precum: Barcelona, Inter Milano, Cruzeiro, Real Madrid, AC Milan, PSV Eindhoven sau Corinthians. A „vizitat” ţara noastră de 2 ori, prima dată în 2001, când a evoluat împotriva formaţiei FC Braşov, din postura de jucător al echipei Inter Milano. Mai jos aveţi un rezumat (din păcate, foarte scurt) al acestui meci:

A doua „vizită” a fost în toamna anului 2006, din postura de jucător al echipei Real Madrid.

Înainte de a trece la meciul din noaptea de 7/8 iunie, împotriva României, aş dori să vă prezint realizările acestui fotbalist în cariera sa. Conform http://www.wikipedia.org, fotbalistul a avut următoarele realizări:

Individual

Cât despre activitatea sa la echipele de club şi echipa naţională…puteţi afla mai multe date aici.
Impresionant, nu? Cam acestea sunt realizările care i-au oferit statutul de LEGENDĂ a fotbalului mondial. Iar acum, haideţi să revenim la meciul său de retragere. De ce o fi ales tocmai România? Nu ştiu. Cert este că România a avut parte de o onoare imensă. Un asemenea meci, cu o asemenea intensitate şi importanţă… iar naţionala României îl joacă! De nedescris… Meciul a fost unul echilibrat, diferenţa făcând-o un gol marcat de Fred, în minutul 22.
Echipele de start:
Brazilia
Victor – Maicon, Lucio, David Luis, Andre Santos – Elias, Sandro, Jadson – Robinho, Fred, Neymar
Schimbări:
Fred/Ronaldo (minutul 30), Nilmar (minutul 45). Ronaldo a jucat doar 15 minute, în condiţiile în care, măcinat de accidentări şi cu o greutate de peste 100 kg , nu s-a mai antrenat şi a fost nevoit să se „dopeze”. Cei din conducerea României nu au cerut test anti-doping pentru Ronaldo.
Sandro/Lucas (minutul 60)
Robinho/Lucas da Silva (minutul 66)
Lucio/Luizao (minutul 71)
Neymar/Thiago Neves (minutul 77)
România
Tătăruşanu – Râpă, Papp, Gardoş, Latovlevici – Torje, Bourceanu, Gabi Mureşan, Sânmărtean – Marica, Surdu
Schimbări:
Surdu/Tănase (minutul 45)
Sânmărtean/Alexe (minutul 53)
Bourceanu/Giurgiu (minutul 66)
Tătăruşanu/Pantilimon (minutul 67)
Marica/Zicu (minutul 73)
Mureşan/Alexa (minutul 80)
Alte întâlniri directe ale celor două reprezentative:
Brazilia – România 3-2, CM Mexic 1970 –  10 iunie
Brazilia – România 2-0/ partidă amicală disputată la Sao Paulo – 17 aprilie 1974
Şi, s-a mai retras încă un mare fotbalist. Rând pe rând se duc toţi, iar alţii vin din spate. Un lucru e cert, însă. Magia fotbalului nu va dispărea niciodată!

Mihăiţă Neşu trece prin cea mai neagră perioadă a vieţii sale. Este un moment pe care nimeni nu ar vrea să îl trăiască, un moment care îi va controla viaţa de-acum înainte. Ce s-a întâmplat mai exact? Era la antrenament, băiatul. Se pregătea pentru următorul meci de campionat. Când, deodată, la un duel aerian cu colegul său de echipă, olandezul Alje Schut, a căzut, şi nici că s-a mai ridicat. A venit ambulanţa, care l-a dus de urgenţă la spital. Acolo, medicii au dat un verdict greu de suportat : fractură de vertebră cervicală. Operaţia a durat în jur de 5 ore, cel poreclit „Bichonul” fiind operat cu succes de către medicii olandezi. Aceştia sunt, totuşi, rezervaţi în ceea ce priveşte starea de sănătate a lui Neşu, cerând timp pentru a observa evoluţia organismului. Deocamdată, el este paralizat de la bărbie în jos, vorbeşte cu dificultate,, fiind intubat şi „încărcat” cu zeci de fire. Totuşi, fanii nu l-au uitat. În ultimele zile, s-au vândut mai multe tricouri nu Neşu decât s-au vândut în tot sezonul. Sute de eşarfe cu numele său şi sigla clubului au fost vândute. Eşarfele arată astfel :

Totodată, la meciul de campionat împotriva celor de la AZ Alkmaar, va fi expus un steag de…20 metri lungime, pentru Mihai Neşu. Dovadă că el este iubit enorm în Olanda, la echipa unde activează, şi anume FC Utrecht. În România, a jucat la echipa FC Steaua Bucureşti.

Este cunoscut pentru stilul său riscant. Şi nu exagerez cu nimic. Este genul de jucător care joacă un meci din 5 cu capul spart. Nu îi pasă de nimic, are un spirit de învingător, şi ar face orice ca să obţină 3 puncte. Pentru asta a fost iubit la Steaua, este iubit şi în continuare de către suporterii echipei roş-albastre, iar acum este iubit şi la Utrecht. A fost ales „cel mai bun fundaş stânga din campionatul olandez” în 2008. Cât despre Alje Schut, cel care i-a provocat, involuntar, accidentarea…nu îl putem acuza, deoarece băiatul suferă enorm. Acesta a declarat următoarele:

„Am fost impresionat de reacţia de azi a suporterilor. Mă bucură răspunsul fanilor, dar nu cred că are legătură cu mine. Mihai e pe primul loc. Adânc în sufletul meu simt că nu pot face mare lucru. E un sentiment crâncen să ştiu că am fost implicat. Mă ţine treaz zi şi noapte. Îmi pare atât de rău că a trebuit să i se întâmple unui tip atât de minunat cum e Mihai. Nu mai simt nici o bucurie, pentru nimic. Nici măcar pentru fotbal. Nu mă pot concentra şi de aceea e mai bine să nu mă antrenez şi să nu joc. Singurul lucru care mă interesează este ca Mihai să îşi revină”.

În momentul de faţă, informaţiile sunt multe, dar sunt totodată diverse. Unii spun că Neşu nu va putea să mai joace vreodată un sport de contact, precum fotbalul. Alţii sunt mai optimişti, şi spun că el îşi poate reveni. Unii spun că e posibil ca el să înceapă să îşi simtă corpul. Alţii spun că, pentru a spune exact, trebuie expusă măduva, lucru extrem de riscant. Din punct de vedere medical, sunt multe opinii. Medicii ne îndeamnă să aşteptăm. Pentru cei care doresc să îi transmită un mesaj fotbalistului român, o pot face la adresa de e-mail    mihai.nesu@fcutrecht.nl.  Potrivit clubului olandez, toate mesajele trimise pe acea adresă vor fi trimise familiei fotbalistului.

FII TARE, MIHAI! TOATĂ EUROPA ESTE ALĂTURI DE TINE! MULTĂ SĂNĂTATE ŞI ÎNSĂNĂTOŞIRE GRABNICĂ!!!