Archive for the ‘Recomandări’ Category

În ultima vreme, am constatat cu stupoare o denigrare masivă a termenului de ”thriller” în ceea ce privește atât domeniul literar, cât și cel cinematografic. În sensul că thriller-urile au cam lăsat-o mai moale cu tensiunea, suspansul și emoția care definesc acest gen.

Trăim în era vampirilor care strălucesc în lumină și a protagoniștilor care posedă inteligența unor noptiere, de un absurd care produce în mod neintenționant amuzamentul. Suntem martorii unui gen aflat în cădere liberă, motiv pentru care am decis ca, în acest număr al revistei, să prezint un exemplu veridic de ceea ce înseamnă cu adevărat un thriller, atât la nivel literar, cât și în domeniul cinematografic.

Cartea

Apărut în lumina tipografiei sub îndrumarea scriitorului american Thomas Harris în anul 1988, „Tăcerea Mieilor” este un roman polițist de analiză Tăcerea mieilor (sursa foto: www.carti-online.com)psihologică, al doilea dintr-o serie de cinci cărți (deși poate fi citit fără probleme ca un roman de sine stătător), având-o în prim-plan pe Clarice Starling, o tânără agentă FBI care primește din partea superiorilor săi misiunea de a rezolva cazul criminalului în serie cunoscut sub numele de ”Buffalo Bill”, datorită obiceului său bizar de a-și ”jupui” victimele. Datorită faptului că investigațiile sale nu ajung la nici un rezultat, aceasta recurge la o tactică neobișnuită, apelând la serviciile unui alt criminal în serie, un sociopat desăvârșit, nimeni altul decât celebrul doctor psihiatru Hannibal Lecter, aflat în izolare totală într-o închisoare de maximă securitate datorită preferințelor ”culinare” ceva mai….deosebite, care includeau, printre altele, oameni.

Exact, vorbim despre un canibal. Însă nu oarecare, din ceva trib african anonim, așa cum ați fi tentați să credeți, ci unul rafinat, înzestrat cu o capacitate extraordinară de a înțelege psihologia umană și de a o exploata în folosul intereselor sale, fiind capabil de a se transpune în pielea criminalului și de a-i intui următoarele mișcări. Acesta decide să o ajute pe Clarice în rezolvarea cazului, însă cu condiția ca aceasta să îi relateze câte un detaliu al vieții private. Astfel, aflăm că, de fapt, tânăra agentă suferă de o puternică traumă psihică apărută în copilărie, atunci când, fiind crescută de un unchi, a fugit de acasă datorită zgomotelor produse de către un abator de miei aflat în apropiere, de unde provine și titlul enigmatic al operei. ”Tăcerea mieilor” reprezintă o metaforă personificatorie, având rolul de a ilustra drumul…oarecum inițiatic, desfășurat pe două coordonate (exterior și interior) pe care protagonista feminină îl parcurge atât cu scopul de a-l prinde pe Buffalo Bill, cât și de a-și găsi liniștea spirituală prin intermediul terapiei lui Hannibal Lecter. Dacă va reuși sau nu, veți afla în paginile cărții. Iar ca să vă stârnesc oarecum interesul, să spunem că ilustrul psihiatru nu va rămâne pe parcursul întregii cărți în spatele gratiilor…

Despre roman, în general numai de bine. Evident, fiind un roman postmodern, puteți să vă așteptați pe alocuri la un limbaj ceva mai…neobișnuit. Și asta deoarece misiunea acestuia este să șocheze. Deși forțat oarecum să se supună clișeelor genului polițist, acesta reușește să iasă din tiparul obscurității atât datorită limbajului ceva mai prin intermediul personajului principal negativ, și anume Hannibal Lecter. Personaj care, în mod paradoxal, reușește să eclipseze însuși criminalul, care în urma duelului psihologic dintre cei doi protagoniști, este inteligent trecut de către autor în planul secund, fără a-i afecta însă credibilitatea. Însă cine se poate plânge de un asemenea detaliu, atunci când avem de-a face cu unul dintre cele mai terifiante personaje întâlnite în ultima jumătate de secol într-un roman? Liniștit și elegant în gesturi, afișând o jovialitate debordantă, Lecter este genul de personaj care șochează tocmai prin normalitatea pe care o afișează, constituind de fapt o reprezentare a ”nebuniei” prezente în fiecare dintre noi, izvorâtă din subconștient și pe care încercăm să o ascundem după masca rațiunii. Prin monstruozitatea calmă, prin eleganța malefică și prin cruzimea nebănuită, îndrăznesc să afirm că distinsul psihiatru își are locul în elita personajelor ”terifiante”, alături de Dracula lui Bram Stoker ori de celebrul Lestat de Louincourt din ”Interviu cu un vampir”. Este asemeni lor, dar ceva mai…uman. Hannibal există pentru a distruge și submina calitățile umane, este un rău necesar pentru a stabili un echilibru în Univers. Lucru care îl face cu atât mai groaznic, cu cât ne dăm seama că, de fapt, este vorba despre noi. Remarcăm aici totodată inteligența creativă a lui Thomas Harris, care izbutește să creeze o atmosferă terifiantă, creionând o cromatică lugubră care planează asupra întregii opere, oferind personajelor un mediu în care acestea sunt caracterizate în mod indirect, prin intermediul faptelor și acțiunilor acestora. Personajele secundare ori episodice, precum Jack Crawford, superiorul lui Clarice ori senatorul Ruth Martin nu sunt neapărat memorabile, însă sunt suficient de bine dezvoltate astfel încât să contribuie la progresia firului narativ, fiind atent introduse în poveste și cântărind decisiv în ecuația deznodământului. Care, apropo, este unul genial. Bineînțeles, tot datorită lui Lecter. Nu am să vă dau detalii în legătură cu asta, deoarece merită cu prisosință să citiți acest roman deosebit.

Deși este relativ ”tânăr”, romanul lui Thomas Harris rămâne în istorie drept o operă de referință a literaturii moderne, indiferent că ne referim la genul polițist ori la genul thriller, captivând numeroase generații de cititori atât datorită rafinamentului psihologic, cât și datorită componentei ”terifiante”, care cu siguranță nu îi va dezamăgi pe amatorii genului.

Filmul

Regizat de către Jonathan Deeme (care, din păcate, nu a mai izbutit un alt succes major), filmul omonim cărții a fost produs la doar trei ani după apariția romanului. Iar în acest caz, un thriller polițist de factură psihologică, s-a dovedit a fi unul absolut excepțional, egalând prestigiul cărții. Cu o distribuție solidă, avându-i în prim-plan pe Jodie Foster în rolul lui Clarice Starling și cu magistralul Anthony Hopkins în rolul sociopatului Hannibal Lecter, adaptarea cinematografică a romanului scris de către Thomas Harris reușește să transpună universul epic pe marile ecrane într-un mod cu totul deosebit, bucurându-se de un succes uriaș până în zilele noastre. Și nu mă refer aici neapărat la încasările din box-office (deși la vremea apariției filmului au fost uriașe), însă relativ modeste comparativ cu zilele noastre (aproximativ 270 de milioane de dolari), ci la impactul pe care ”Tăcerea mieilor” l-a avut în universul cinematografic modern. Fără efecte speciale deosebite, bazându-se parcă orbește pe jocul actoricesc și pe chimia dintre personajele principale, mizând totodată pe elementul frapant, sarcina revenindu-i lui Hannibal Lecter, filmul rămâne cunoscut până în zilele noastre drept o capodoperă a genului. Asemeni cărții, întregul film gravitează în jurul confruntării psihologice dintre Clarice și Hannibal. Și o face cu maximum de inteligență. Pe parcursul celor aproximativ două ore, filmul se dovedește a fi un adevărat periplu psihologic, o dispută la nivel mental extrem de complexă între maleficul doctor și tânăra agentă FBI. În film, asemeni cărții, criminalul cunoscut sub numele de Buffalo Bill (interpretat de către Ted Levine) este trecut pe un plan secund, planând asemeni unei ”umbre” asupra întregului univers, apariția sa având loc relativ târziu, însă având un impact major asupra desfășurării acțiunii și reamintind cinefililor de scopul final al filmului. Cu toate acestea, este unul dintre puținele filme polițiste care își permite luxul de a-și neglija oarecum criminalul, însă compensând printr-un tandem magistral.

Să revenim la cei doi protagoniști, deoarece în acest capitol este surprinsă întreaga esență a filmului. Referitor la Jodie Foster, aceasta reușește cu succes să se transpună în rolul tinerei agente FBI, oferind publicului o prestație credibilă și surprinzător de precisă, personajul interpretat de către aceasta suferind o evoluție vizibilă de-a lungul filmului. Interpretând un rol relativ dificil, actrița americană surpinde o ipostază a lui Clarice asemănătoare cu cea a personajului din roman, aflată mereu la granița subțire dintre bine și rău, într-o luptă continuă pentru păstrarea pricipiilor morale și încercând totodată să reziste amenințării venită la nivel mental din partea lui Hannibal Lecter. Alternând elegant momentele calme cu cele tensionate, Jodie oferă una dintre cele mai bune prestații ale carierei sale, bucurându-se de un prestigiu deosebit.

Iar acum să trecem la personajul principal negativ. Unde avem de-a face cu o interpretare impecabilă a lui Anthony Hopkins, căruia rolul celebrului psihiatru i se potrivește ca o mănușă, fiind interpretat cu mare talent. Acesta reușește să impresioneze în special printr-o mimică impresonantă a feței, afișând o privire atât de malefică încât aproape că hipnotizează privitorul, instalând groaza și teroarea cu fiecare cadru în care apare în lumina reflectoarelor, ilustrând într-un mod îngrozitor de autentic meschinăria și cinismul mecanismului rațional uman. Interpretarea sa este atât de naturală, încât pare că acesta a venit la filmări direct dintr-un sanatoriu. Lucru de care nu m-aș îndoi, pentru că este extrem de credibil în pielea lui Hannibal. O altă caracteristică interesantă a jocului actoricesc prestat de către Hopkins este faptul că, pe tot parcursul filmului, acesta nu clipește niciodată atunci când rostește o replică. Iar dacă asta nu vi se pare neapărat ceva înfricoșător, încercați să vă închipuiți un sociopat cu tendințe canibale care vă privește amenințător drept în ochi și vă spune următoarele: “A mai încercat o dată un specialist să mă testeze. „I-am mâncat ficatul cu niste fasole păstăi şi un vin bun de Chianti”. Exceptând faptul că replica aceasta a rămas consacrată în istoria cinematografiei mondiale, nu e tocmai cea mai grozavă priveliște din lume. Iar dacă deja vă trec fiorii, stați liniștiți. Aceasta e doar o infimă parte din ceea ce reprezintă de fapt ”doctorul” Lecter.

Desigur, cu atâtea superlative în palmares, filmul nu avea cum să treacă neobservat în ceea ce privește premiile. Astfel, filmul a fost recompensat cu nici mai mult, nici mai puțin de 5 premii Oscar, înscriindu-se într-o categorie selectă din care mai fac parte filmele ”It Happened One Night” și remarcabilul ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Printre distincțiile acordate ”Tăcerii Mieilor” se numără: Cea mai bună actriță în rol principal (în urma interpretării superbe a lui Jodie Foster), Cel mai bun actor în rol principal (oare mai are rost să menționez cine este câștigătorul și de ce?), Cel mai bun scenariu adaptat (premiu acordat scenaristului Ted Tally, care a reușit să surprindă excelent esența universului liric, adaptând-o într-un scenariu care păstrează elementele de bază din roman și oferă în același timp libertate de improvizație actorilor în momentele cheie), Cel mai bun regizor ( meritul aparținându-i în totalitate lui Jonathan Deeme, a cărui măiestrie se reflectă în fiecare cadru din film) și nu în ultimul rând, deși evident, distincția supremă: Cel mai bun film, lăsând în urmă la ani-lumină filme precum ”Frumoasa și bestia” ori ”JFK”, peliculă având în prim-plan conspirația uciderii lui John. F. Kennedy, președintele Statelor Unite. Iar să câștigi Oscarul, un premiu american, având în competiție directă un film despre unul dintre cei mai enigmatici președinți americani, e un lucru demn de laude. Pe lângă aceste realizări, filmul a mai obținut un premiu și 4 nominalizări la Globurile de Aur, 5 nominalizări la premiile BAFTA, precum și un premiu și o nominalizare în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

 

Personal, consider că tandemul carte-film ”Tăcerea mieilor” este îngrozitor de bun. Sau, mai corect spus, înfiorător de bun. În orice caz, de ținut minte. Și mai ales, e thriller. Deosebit de thriller. Cu toate acestea, filmul nu este cel mai bun din istorie, asta deoarece e imposibil de stabilit o ierarhie. Însă cu siguranță e unul dintre cele mai bune, motiv pentru care trece cu brio testul timpului. Chiar și acum, la un sfert de secol după apariție, atât cartea, cât și filmul constituie repere semnificative în evoluția genului, motiv pentru care, de dragul vremurilor în care filmele „de groază” obișnuiau să fie terifiante și nu amuzante, vă recomand această alternativă, cu speranța că, la acest capitol, lucrurile se vor schimba în bine în anii următori.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

Anunțuri

Despre Robin and the Backstabbers ar fi, la prima vedere, destul de puține de spus, deoarece o formație care a scos un singur material discografic în decurs de patru ani de zile ar putea să pară o enigmă încă destul de greu de elucidat. Însă, pe de altă parte, am auzit numai de bine la adresa lor. Motiv pentru care am decis să le acord o șansă.

Inițial îi consideram drept genul de trupă care mai are nevoie de timp până să demonstreze ceva, o himeră care se îndreaptă cu pași mărunți dar siguri spre stadiul de certitudine, însă peste vreo câțiva ani. Îi vedeam drept o formație pe care o asculți ocazional, în zilele ploioase ori în vreo după-masă monotonă de duminică. La o primă audție superficială, am descoperit o trupă îndrăzneață, cu o lirică ce părea să promită câteva experiențe plăcute la nivel intelectual, un instrumental decent spre bun și cam atât. Pe scurt, material de gâdilat orgoliul unor hipsteri. Însă, la o analiză mai atentă, am observat în acest proiect una dintre cele mai exponențiale trupe din peisajul muzical românesc apărute în lumina reflectoarelor în ultimii cinci ani. Și asta pentru că vorbim aici despre o trupă care inovează prin intermediul lirismului. Și o face într-un mod cum nu se poate mai plăcut.

Începuturi

Proiectul Robin and the Backstabbers este unul relativ tânăr. Formația a luat naștere în anul 2010, avându-l în rol principal pe Andrei Proca, un tânăr talentat și ambițios, poreclit Robin după personajul principal dintr-un videoclip al formației Radiohead. După câteva schimbări de componență în tabăra „celor care înjunghie pe la spate”, formația se prezintă în următoarea formulă: Robin (voce, chitară), Florentin Vasile (chitară), Andrei Fântână (clape, chitară, muzicuță), Vlad Feneșan (chitară bas) și Vladimir Proca, fratele lui Robin (tobe).

Începuturile trupei stau sub semnul unei ascensiuni fulminante în zona underground. În luna iunie a aceluiași an, membrii trupei au susținut un concert pe scena Arenelor Romane, în cadrul Liveland Festival, alături de nume precum The Amsterdams ori Decomposer, nume fără prea mare rezonanță în muzica românească. Iar cum în momentul în care susții un concert pe una dintre cele mai mari scene din țară, „riști” să fii remarcat de către un post de radio, Robin and the Backstabbers a atras atenția postului Radio Guerrilla, considerat „radioul intelectualității românești”, care a promovat acest nou proiect muzical prin intermediul piesei „Vânătoarea regală”, titlu preluat după un roman scris de D. R. Popescu (mai recomand și o carte cu ocazia asta). Melodia s-a bucurat de un succes extraordinar, ajungând pe primul loc în topul preferințelor ascultătorilor acestui post de radio, fenomen sinonim cu succesul. Iar precum cheia succesului este perseverența, trupa a revenit în atenția publicului cu single-urile „Iguana făcătoare de minuni”, care s-a bucurat de un succes asemănător predecesorului, precum și „Soare cu dinți” (acesta beneficiind și de un videoclip), care a luat cu asalt topul Radio Guerrilla, așezându-se comfortabil direct pe prima poziție. Însă, pentru membrii trupei, acesta avea să fie doar începutul. Șlefuind cu migală fiecare material promovat în universul distorsionat al radioului, calculând cu o precizie de lunetist fiecare vers în parte, membrii trupei au continuat să ofere publicului un produs de o calitate ireproșabilă, devenind, treptat, un nume tot mai impunător în muzica underground a anilor 2010. Însă nevoia unui album în rândul fanilor devenea tot mai evidentă. Motiv pentru care, la doi ani după înființarea trupei, apare primul și, deocamdată, singurul material discografic purtând semnătura celor de la Robin and the Backstabbers, intitulat sugestiv „Bacovia Overdrive Vol I: Stalingrad”. Un soi de „best of” pentru cei familiarizați cu muzica acestora.

Bacovia Overdrive

„Aveam multe versuri scrise și mă uitam peste ele și am dat peste „privește savant cu inima beată de iubire”. Și atunci am zis „ce bun e ăsta!”. Și l-am luat și stăteam și mi-l cântam, dar eram foarte mahmur, abia mă trezisem. Eram foarte confuz, știi cum e. Mi-am zis totuși că ceva nu-i în regulă, nu-i în regulă, nu-i în regulă. Repetam „privește savant, privește savant…” și atunci mi-am dat seama. Nu, stai puțin, ăsta e un vers din Bacovia. Mi-am adus aminte că hotărâsem între timp că piesa o să se numească „Bacovia Overdrive”, declară Robin într-un interviu despre piesa care dă numele albumului. În vârstă de 15 cântece (dintre care 3 interludii), prelucrate cu o deosebită atenție la fiecare acord și masterizate elegant, ”Bacovia Overdrive” strălucește, asemeni materialului „Acustic” al celor de la Vița de Vie, în ceea ce privește aranjamentul muzical. Ce-i drept, o face puțin mai gălăgios, dar fără a deranja, ci dimpotrivă, cu o oarecare eleganță. Apelând la o impertinență nepermisă contemporanității, materialul discografic conține 14 piese în limba română, precum și o singură piesă în limba engleză (iertată fie-le abaterea, că tare bine sună!), prezentând numeroase influențe simboliste, ilustrând o estetică modernă, semn că un anume cineva din cadrul trupei a fost foarte receptiv la orele de română din liceu. Însă punctul forte al acestui album îl reprezintă, fără doar și poate, profunzimea liricii.

Luată separat, fiecare creație reprezintă o sursă inepuizabilă de proteină pentru cerebel, lucru sesizabil în melodii precum: SPNZRTR (Aţi observat că s-a cam dus vopseaua de pe cioară?/ Ar cam trebui să ies din apa îngheţată / Şi într-un final să recunosc că v-am trădat, / Dar din cuvinte curge sânge, / Nu poţi să speli ce s-a pătat.) – poezie, nu glumă!, (În 3 minute) Mașina 682 (Am prins răsărit într-o stație de metrou / Ne-am smuls inimile căutând ceva nou / Am ciocnit pahare cu stele căzătoare / Ne-am folosit tinerețea ca pe-o barcă de salvare), Sat după sat (Bate-un ceas în altar / Latră timpu-n zadar / Viaţa-i o foaie in vânt / Smulsă dintr-un abecedar) ori Soare cu dinți (Am moştenit un fitil aprins / Şi gloanţe de argint, dar le-am uitat dinadins / A doua zi lumină ne zâmbeam stânjeniţi / Lacrimi de crododil, soare cu dinţi).

Acestea ar fi doar câteva din exemplele care rămân întipărite în memorie pentru multă vreme în mintea ascultătorului și care fac diferența între un album decent și unul bun spre foarte bun. Tocmai pentru că nimic nu e forțat. Deși versurile rimează, în momentul audiției e foarte greu de observat acest detaliu, tocmai datorită naturaleței cu care ne încântă fiecare melodie în parte. Pe restul vă las pe voi să le descoperiți, pentru că un asemenea periplu liric trebuie studiat ceva mai profund și presupune o oarecare atenție la detalii. Asta dacă nu cumva veți fi vrăjiți instantaneu de instrumental.

Privind situația dintr-o perspectivă ceva mai obiectivă, albumul e departe de a fi perfect, prezentând mici lacune pe alocuri. Însă în momentul în care comparăm Bacovia Overdrive cu alte materiale discografice de-o seamă cu acesta, observăm că, la nivelul muzicii românești, vorbim despre o diferență de ani-lumină în materie de calitate. Tocmai din acest motiv, formația a câștigat premiul „Cel mai bun rock alternativ” în cadrul festivalului On Air Music Awards în 2013, ocazie cu care a primit și premiul pentru artistul anului. Iar cum a trecut ceva vreme de la ultimul periplu muzical de o asemenea complexitate, trupa va lansa în anul 2015 cel de-al doilea material discografic din scurta lor istorie, acesta urmând a fi intitulat „Arhangel’sk”. Rămâne de văzut dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor, deși single-ul omonim albumului, lansat acum ceva vreme, promite o lirică în nota obișnuită.

Stilul

În ceea ce privește stilul formației, multe întrebări au fost puse de-a lungul timpului, acesta fiind mereu un prilej pentru dezbateri datorită numeroaselor influențe întâlnite în cele 15 piese de pe materialul „Bacovia Overdrive”. După spusele membrilor trupei, Robin and the Backstabbers este o formație de pop melodramatic. Însă nu vă lăsați păcăliți de această descriere. E rock toată ziua. E mai rock decât ceea ce e promovat în peisajul comercial drept „rock”. E distors, e vibrație, e atitudine, însă mai presus de toate, e efervescență. E un rock atât de concentrat, încât l-am putea numi ermetic, asta dacă nu ar avea alte influențe.

Totuși, e greu să încadrezi această trupă într-un stil anume, mai ales după un singur album. E clar, are influențe moderne. Rock alternativ, ar fi tentați să spună unii datorită riff-urilor alerte și ușor haotice, însă fără îndoială plăcute. Jazz, ar exclama la unison cei care-au ascultat incipitul melodiei „Când te-am cunoscut Cristina”. Să fie oare hard-rock de modă veche? Piesa „Natașa” stă drept probă incriminatorie. De ce nu indie? De la piesa „Vânătoarea regală” a început totul. Sau o vagă influență de folk? „Marele zgomot” pare să adeverească acest mit. În orice caz, numai pop melodramatic nu e, lucru demonstrat de atâtea ori în concertele live, în care, în urma unei avalanșe de influențe, băieții reușesc, în mod paradoxal, să surprindă mereu cu un sunet modern, însă totodată inedit. Și, cel mai important, e rock din creștet până-n tălpi. Însă e un rock frumos.

Robin and the Backstabbers e genul de formație care apare de nicăieri și ne uimește, în mod paradoxal, prin simplitate. E genul de formație care apare poate o dată la un deceniu și ne expune o nouă perspectivă asupra muzicii tocmai atunci când credeam că le-am auzit pe toate. Genul de formație care ne arată că, în materie de muzică, se poate și la noi, nu doar afară. Iar cu toate acestea, e o formație relativ tânără, judecând după discografie, ceea ce, teoretic, ar trebui să însemne că mai are enorm de demonstrat. O formație care are potențialul de a impune noi standarde în muzica românească în următoarele decenii și de a readuce peisajul muzical autohton spre normalitate. Până atunci, RatB rămâne o gură de aer proaspăt în industria muzicală „de la noi” și recomand această trupă oricui vrea să descopere altceva în muzica românească modernă. Poate nu neapărat mai bun din punctul vostru de vedere. Însă diferit. Doar puțin mai elegant. Și ceva mai profund în ceea ce privește lirismul.
Nu vă temeți. În ciuda numelui, nu vă vor înjunghia pe la spate. Deși nu garantez.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

Într-adevăr, titlul vi se poate părea atât haotic, cât şi copilăresc, sau poate chiar bizar, ciudat ori amuzant. Sau, de ce nu, toate acestea la un loc. Probabil că vă gândiţi ce fel de autor nebun a scris această grozăvie. Ei bine, autorul nu este tocmai nebun, însă personajele pe care le ilustrează sunt, într-adevăr, nebune. Pentru că da, în cele ce urmează a fi relatate este vorba despre nişte nebuni într-o lume normală. Aparent.

Cartea

Scrisă de către Ken Kesey în anul 1962, cartea prezintă povestea unui om care, sperând că reuşeşte să îşi evite soarta, ajunge într-un punct mai agonic decât şi-ar fi imaginat. Acţiunea romanului este plasată într-un spital de nebuni, unde „Sora Şefă”, Mildred Ratched, a instaurat un adevărat regim dictatorial prin adaptarea unei rutine zilnice, în care toţi pacienţii sunt supuşi, iar nimeni nu îndrăzneşte să îi încalce cuvântul. Cu toate că pare a fi o persoană grijulie, care ţine la sănătatea pacienţilor săi, prin intermediul acţiunilor pe care le întreprinde aceasta este caracterizată ca un tiran, comiţând teribilul delict de a răpi bolnavilor singurul lucru care era relevant în vieţile acestora: libertatea. Zilele trec la fel în ospiciu, fiecare se achită de atribuţiile sale şi totul este în tiparele normalului impus, până într-ozi, atunci când monotonia de zi cu zi este întreruptă de apariţia unui nou pacient, Randall Patrick McMurphy.

Însă McMurphy nu este bolnav, la fel ca toţi ceilalţi. De fapt, este un escroc mărunt care, din dorinţa de a scăpa de munca în folosul comunităţii, se dă drept „nebun” şi ajunge în spitalul administrat de „sora şefă”, privind această experienţă ca pe o vacanţă. Ceea ce nu ştia el însă este faptul că, în societatea pe care autorul o conturează, din închisoare se scapă, însă dintr-un sanatoriu nu se mai iasă niciodată, de asta având grijă „sistemul”. Încăpăţânat, orgolios, conturat drept un „pierde-vară”, McMurphy sesizează lâncezeala pacienţilor, lipsa de vitalitate din jurul lui, precum şi atitudinea sorei şefe, care încerca să îl introducă în tiparele standard ale spitalului. Fiindu-i imposibil să se supună şi observând rapid meschinăria caracterului sorei Ratched, eroul central găseşte o provocare în aceasta, opunându-se în mod vădit tuturor încercărilor sale de a-l „reabilita”. În acel moment izbucneşte un „război rece” între cei doi protagonişti, în care McMurphy atacă iniţial cu gesturi mărunte: deranjează ordinea, cântă şi, cel mai important, râde, lucru care îi şochează pe toţi pacienţii azilului, dat fiind faptul că râsul era în acel loc doar o amintire a vremurilor pierdute odată cu intrarea pe uşa spitalului. Treptat, acesta îşi atrage simpatia câtorva pacienţi, alături de care se angajează în acest război tacit împotriva sistemului, şi anume: Billy Bibbit, un tânăr cu probleme de dicţie (era bâlbâit, în caz că nu v-aţi dat deja seama după numele său), Chief „Şeful” Bromden, un nativ american de doi metri înălţime, considerat surdo-mut, Charles Cheswick, Martini şi Dale Harding, un om cu o vastă educaţie şi cultură. Alături de aceştia, personajul principal întreprinde numeroase acţiuni menite să o scoată din sărite pe sora Ratched: joacă poker pe bani, încearcă să schimbe orarul pacienţilor pentru a putea viziona meciurile de baseball şi cel mai important, reuşeşte să îi scoată pe cei cinci amintiţi mai sus în afara spitalului, ducându-i la o partidă de pescuit şi reamintindu-le de libertate, aceştia învăţând din nou să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Iar în ceea ce ţine de firul epic al romanului mă opresc aici, lăsându-vă pe voi să descoperiţi continuarea.

Roman subiectiv, de analiză psihologică, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este relatat prin intermediul…Şefului Bromden. Da, acel nativ american considerat surdo-mut datorită faptului că nu vorbeşte niciodată şi se preface că nu aude nimic. Suferind de drama pe care guvernul i-a provocat-o în urma distrugerii locurilor care aparţineau tribului său, viaţa acestuia se dă radical peste cap în momentul sosirii lui McMurphy în sanatoriu. Astfel, autorul apelează la acest artificiu literar prin care spune povestea prin ochii unui pacient, însă tototată autenticitatea celor narate ar putea fi pusă la îndoială, deoarece naratorul este, la urma urmei, un pacient cronic într-un spital de boli mintale, situaţie în care cititorul află toate elementele acţiunii, însă nu poate fi sigur de nimic. Aşa-zisul handicap a lui Bromden îi permite să audă tot, deoarece toate personajele vorbesc liber în prezenţa lui, nefiind considerat un potenţial pericol. Astfel, prin această tehnică narativă, Kesey realizează atât o descriere indirectă, cât şi o autocaracterizare ale personajelor sale, fiecare dintre ele, de la cele principale până la cele secundare şi episodice fiind bine individualizate, iar senzaţiile puternice, precum şocurile electrice, sunt redate într-un mod extraordinar, tocmai prin faptul că nu sunt scoase în evidenţă, ci sunt lăsate să iasă în evidenţă, stârnind emoţii care dau fiori cititorilor.

Titlul este şi el unul metaforic, dar totuşi sugestiv. „Zborul” reprezintă evadarea din sistem, aspiraţia spre libertate, în vreme ce „cuibul de cuci” nu reprezintă nimic altceva decât societatea manipulatoare din jurul nostru, care ţine în frâu întreaga populaţie şi îi absoarbe toată vitalitatea, creând adevăraţi monştri.

În urma unei observaţii mai amănunţite, am realizat că acest „război” are la bază o dispută ideologică asupra concepţiilor de „realitate” şi „libertate”, precum şi a modului în care cele două personaje principale percep aceşti termeni abstracţi. În vreme ce realitatea pacienţilor, care puteau părăsi oricând spitalul, dar totuşi nu o făceau, este inoculată de către Sora Şefă, ideea de realitate a lui McMurphy se distinge din caracterul rebel al acestuia, care totodată înţelege prin libertate ideea de dinamism, pozitivism şi sfidarea imposibilului, considerându-l element al disperării şi totodată limitând fiinţa umană. În contrast cu acesta, sora şefă consideră că ideea de „libertate” vine cu un set de norme şi reguli care trebuiesc respectate în vederea ordinii şi disciplinei în spital, insinuând pacienţilor faptul că realitatea se află exact în faţa ochilor acestora şi că evadarea din ceea ce personajul principal vedea drept un loc al condamnării era, de fapt, o chestiune banală, realitatea sorei Ratched fiind clădită pe principii ceva mai rigide, însă raţionale.

Romanul lui Ken Kesey rămâne, la peste 4 decenii de la apariţia acestuia, un subiect încă de actualitate în societatea mondială a secolului 21, concentrând lupta dintre rebeliune şi societatea inodoră, incoloră şi insipidă, opera rămânând în istorie drept un „diamant neşlefuit” al literaturii universale.

Filmul

Apărut în anul 1975, în regia cehului Milos Forman (care a mai regizat „Amadeus” şi „Fantomele lui Goya”), adaptarea cinematografică a cărţii lui Ken Kesey s-a dovedit a fi un succes total. Cu tânărul Jack Nicholson în rolul lui Randall McMurphy, probabil cel mai bun rol al carierei sale şi cu Louise Fletcher în rolul asistentei Ratched, filmul este o capodoperă cinematografică. Asemeni romanului, filmul concentrează, în cele aproximativ două ore ale sale, conflictul dintre rebelul McMurphy şi „sora şefă”, care, sub pretextul că ajută oamenii, le face mai degrabă rău, comportându-se cu ei ca şi cum ar fi nebuni, aceştia ajungând într-un final să creadă acest lucru. Din punct de vedere tehnic, filmul urmează cu stricteţe cartea, urmărind în ordine cronologică evenimentele din roman, însă, spre deosebire de opera epică, firul poveştii este urmat dintr-o perspectivă obiectivă, regizorul alegând să lase personajele să se dezvolte individual şi nu sub privirile personajului-narator, lucru care a fost foarte aproape de a împiedica producţia acestui film datorită unor opinii contradictorii. Însă totodată, acest fapt a avut şi o parte benefică, dar fiind faptul că acum veridicitatea informaţiilor nu mai putea fi pusă la îndoială, evenimentele nemaifiind relatate din perspectiva unui „bolnav cronic”

În ciuda faptului că nu a fost dorit de prea multă lume în pielea personajului McMurphy, Jack Nicholson face un rol extraordinar, pe la jumătatea filmului având chiar senzaţia că rolul acesta a fost făcut special pentru el. Acesta ilustrează magistral metamorfoza personajului, dintr-un om perfect sănătos într-un nebun măcinat de acţiunile represive ale sistemului, excelând însă în redarea caracteristicii fundamentale a personajului: râsul. Elementul care îl diferenţiază pe McMurphy de întregul sistem  este reconstituit de către Nicholson cu foarte mare talent şi expresivitate, rămânând în atenţia cinefililor şi criticilor deopotrivă şi creând momente care rămân întipărite pentru multă vreme în mintea privitorului. Totodată, Louise Fletcher se transpune excelent în personaj, surprinzând prin jocul actoricesc magnific ambivalenţa „sorei şefe”, de la aparenta grijă şi compasiune faţă de pacienţi până la sadismul ascuns în spatele intenţiei, care o desăvârşeşte ca una dintre cele mai lipsite de scrupule personaje din cinematografia secolului al 20-lea. Contrastând cu personajul principal masculin, Fletcher ascunde perfect meschinăria şi caracterul malefic al personalului ei în spatele unei măşti umane sobre, ca o trăsătură înfiorătoare a seriozităţii. Conflictul dintre cei doi se desfăşoară lent, însă fiecare acţiune aparent minoră este trăită la o intensitate maximă, fiecare detaliu fiind atent construit şi dezvăluind o nouă trăsătură de caracter a celor două părţi implicate în „război”.

În urma conflictului dintre McMurphy şi sora Ratched, cele două personaje evoluează treptat, însă mai mult decât atât, contribuie în mod direct la evoluţia celorlalte personaje (printre care amintim pe Danny DeVito în rolul lui Martini şi Will Sampson în rolul lui Bromden), care descoperă că a fi „normal” sau a fi „nebun” ţine doar de eticheta pe care societatea o atribuie indivizilor, McMurphy ajutându-i să evadeze din normalitatea care le-a fost impusă. Jocul actoricesc este demn de laude pentru fiecare membru al distribuţiei, fiecare dintre aceştia comportându-se natural şi improvizând inteligent acolo unde scenariul o cere, punând în scenă o poveste dramatică, însă reală, ilustrând realitatea zguduitoare a faptului că între cei nebuni şi cei normali este o diferenţă minusculă.

Desigur, o asemenea capodoperă a artei cinematografice nu putea fi trecută cu vederea în ceea ce priveşte premiile Oscar. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a fost cel mai premiat film al anului 1975, câştigând 5 premii de acest gen, şi anume: „Cel mai bun film” – distincţia supremă a premiilor Oscar, „Cel mai bun actor în rol principal” – magnificul Jack Nicholson, „Cea mai bună actriţă în rol principal” – Louise Fletcher, care a zdrobit concurenţa pentru statuetă cu acest rol, „Cel mai bun regizor” – Milos Forman, cu acest film afirmându-se în lumina reflectoarelor hollywoodiene şi „Cel mai bun scenariu adaptat” – Lawrence Hauben şi Bo Goldman, cei doi scenarişti ai filmului, care, inspirându-se din romanul lui Ken Kesey, au reuşit să creeze un scenariu dramatic, care pune în atenţia privitorilor atât personajele principale, cât şi cele secundare, reuşind să le contureze pe fiecare într-un mod superb, exploatându-le la maximum calităţile şi mai ales slăbiciunile şi nesiguranţa, lucru care îi individualizează în parte pe „nebuni”.

Personal, pot spune că acest film m-a ţinut captat pe toată durata acestuia, chiar dacă abia terminasem de citit cartea. Regizorul Milos Forman are deosebitul merit de a ilustra dramatismul printr-o atmosferă taciturnă, dar totuşi înfiorătoare, în care singurul lucru care alungă tăcerea este însăşi disperarea. O foarte mare atenţie la detalii este realizată în special în cadrul sesiunilor de terapie colectivă, în care fiecare personaj se află la locul său şi nimeni nu schiţează nici un gest, ilustrând astfel manipularea vădită şi teroarea mascată, în mod ironic aş spune, sub semnul falsei vindecări numită drept „terapie”. Modul în care personajele interacţionează unele cu celelalte este impecabil realizat, uitând la un moment dat că în film sunt doar nişte actori şi nu nişte nebuni autentici. Este unul dintre filmele despre care îmi place să spun că nu a avut actori care au performat „sub aşteptări”. Desigur, ca orice film, are mici greşeli, însă nu sunt atât de relevante încât să acapareze întreaga peliculă.

Capodoperă a cinematografiei americane si mondiale, considerat drept unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, asemeni romanului din care s-a inspirat, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” spune o poveste a unor oameni nebuni într-o lume normală, sau, în funcţie de interpretare, a unor oameni normali într-o lume nebună, cu îndemnul precis de a ţinti spre ideal şi de a îndrăzni să visăm, indiferent de obstacolele şi prejudecăţile impuse de către societatea meschină.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Partea cea mai bună a muzicii este că, atunci când te loveşte, nu simţi durere.” – Bob Marley

Atunci când vine vorba despre artă, fiecare naţiune scoate la lumina prezentului prăfuitele cărţi de istorie pentru a-şi justifica prestigiul internaţional cu numeroşi artişi care au adus contribuţii extraordinare la definirea conceptului de artă şi evoluţia treptată a acesteia până în forma în care o ştim astăzi. Iar muzica, în mod evident, nu face rabat de la această lege nescrisă. Noi, românii, ne mândrim în faţa întregii lumi cu George Enescu şi Ciprian Porumbescu, italienii cu Giuseppe Verdi şi Andrea Bocelli, germanii cu Sebastian Bach şi Ludwig van Beethoven, francezii cu Joe Dassin şi Céline Dion, britanicii se remarcă prin contribuţia deosebită în evoluţia muzicii rock, de la „monştri sacri” ai genului precum Pink Floyd şi Rolling Stones până la U2 şi Coldplay, americanii cu artişti de la Johnny Cash, al cărui nume se confundă practic cu stilul country, până la trupe aparent nemuritoare precum Aerosmith şi Led Zeppelin. Însă de nicăieri, dintr-o ţară de lumea a treia, despre care putem spune că istoria nu s-a deranjat să o ia în seamă, denumită Jamaica, a apărut, în a doua jumătate a secolului precedent, un artist care a schimbat radical, prin muzica sa, percepţia asupra vieţii şi societăţii. Şi totuşi, care este acel element care să situeze o asemenea ţară pe aceeaşi treaptă cu clasici şi nume uriaşe ale muzicii rock? Ei bine, răspunsul este cât se poate de simplu: muzica reggae. Îar atunci când vine vorba de acest gen muzical, ca ascultător şi consumator de muzică de orice fel, nu poţi decât să priveşti cu respect spre omul care a redefinit conceptul de muzică prin crearea acestui nou stil care „cu neruşinare” a limpezit numeroase minţi şi a deschis noi orizonturi ale gândirii prin promovarea păcii, libertăţii şi a atitudinii pozitive. Pentru unii un adevărat profet, pentru alţii model al omului rebel, dar totuşi lucid, demn de urmat. Pe scurt, părintele muzicii reggae, pe care muzica îl aminteşte sub numele Bob Marley.

                 Începuturi

Începuturile carierei sale muzicale îl găsesc pe tânărul Bob într-o periferie săracă a oraşului Kingston, capitala statului Jamaica. Simţind chemarea spre muzică încă de mic, acesta se inspiră din muzica difuzată de către posturile de radio americane care aveau în prim-plan muzica unor artişti precum Ray Charles ori Curtis Mayfield, şi, alături de un prieten, Neville Livingston, zis şi „Bunny”, începe să compună şi să cânte melodii. Însă asta nu era suficient. Ca orice tânăr talentat, trebuia să găsească o modalitate prin care să se afirme. Talentul său a fost descoperit de către Joe Higgs, un cunoscut interpret jamaican, care l-a introdus în lumea muzicii. În urma colaborării cu acesta, Bob devine prieten cu Peter Tosh, un muzician de asemenea talentat, însă care nici el nu se putea afirma de unul singur.

Contactul cu aerul tare al industriei l-a făcut pe Marley să conştientizeze faptul că drumul spre celebritate e relativ mai uşor prin intermediul unei formaţii. Fiind convins de idealul său, acesta propune ideea formaţiei lui Bunny şi lui Peter, care, având încredere în calităţile vocale ale lui Bob, acceptă ideea. Astfel a luat naştere Wailing Wailers, primul proiect muzical din cariera tânărului jamaican. Însă, datorită posibilităţilor limitate ale unei ţări precum Jamaica, precum şi stilului muzical diferit care se promova în SUA şi în Europa, acest proiect s-a dovedit a fi un eşec. Lumea nu era încă pregătită pentru muzica reggae, însă Bob nu avea timp pentru acest detaliu. A strâns din dinţi şi a mers mai departe, chiar dacă acest lucru însemna să compună melodii pentru alţi artişti cu scopul de a asigura supravieţuirea grupului într-un peisaj reggae dominat de către… absolut nimeni în mod categoric. Însă tocmai acest lucru avea să îi ofere mai târziu mult dorita expunere de care avea nevoie.

                Ascensiunea

Unul dintre artiştii pentru care Bob Marley a compus, şi anume Johnny Nash, a remarcat calităţile jamaicanului, motiv pentru care l-a invitat într-unul dintre concertele sale. Acum era momentul ca Bob să se ridice deasupra condiţiei sale. Şi a reuşit. În urma acestei reprezentaţii, a semnat un contract cu o casă de discuri din State. Şi, cum toată lumea ştie că industria muzicală americană înseamnă în mod instantaneu promovare şi celebritate, Marley nu a stat pe gânduri şi s-a pus pe treabă. Între timp însă, avuseseră loc câteva schimbări majore în ţara din Caraibe, fapt care avea să influenţeze masiv cariera interpretului jamaican. În zonă fusese readoptată mişcarea Rastafari, o amplă mişcare ideologică de factură religioasă, de care acesta se apropie treptat, lucru care s-a reflectat în muzica sa, în ideile transmise prin intermediul ei, dar şi în aspect, preluând coafura de tip „dreadlock”, folosită astăzi drept semn al rebeliunii. Convertit total la această nouă religie, Marley reia legătura cu Bunny şi cu Peter, reînfiinţând vechea trupă, însă cu un alt nume: „The Wailers”. Totodată, muzica trecea şi ea printr-o schimbare în Jamaica, ritmurile frenetice fiind înlocuite cu unele mai lente, numite rocksteady, lucru care avea să stea mai târziu la dezvoltarea stilului reggae până în faza sa finală.

Începutul a fost unul cât se poate de dificil pentru noua trupă. Lansarea primului album în Anglia, în anul 1972, a fost un eşec total, datorită faptului că mesajul social transmis de Bob şi ai săi era total diferit faţă de ceea ce se cânta în Europa acelor timpuri. Însă, asemeni tuturor ideologiilor, este nevoie de o perioadă de timp pentru a se face cunoscută şi a fi adoptată. Iar în acest caz, a fost vorba de doar un an. În 1973, trupa lansează albumul „Burnin”, care includea, pe lângă succese anterioare ale trupei precum „Duppy Conqueror” şi „Small Axe”, melodii noi precum „Get Up, Stand Up”, şi „I Shot The Sherriff”, cea din urmă fiind melodia care l-a consacrat pe Bob Marley, ajungând să ocupe, alături de Eric Clapton, primul loc la cele în categoria celor mai bine vândute single-uri în „ţara tuturor posibilităţilor”. Visul cândva tânărului jamaican devenise realitate. Acum, populaţia Statelor Unite ale Americii simţea această nouă dimensiune a muzicii şi începea să înţeleagă mesajul social din spatele versurilor. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Succesul extraordinar înregistrat în State a avut drept urmare un turneu în Anglia şi Statele Unite, în urma căruia Bob Marley şi ai săi începeau să devină, treptat, celebrităţi de calibru mondial. Însă pentru aceştia nu era neapărat importantă celebritatea, cât transmiterea muzicii reggae, a liniei melodice calme, în contrast cu rock-ul acelor vremuri, precum şi a versurilor care îndemnau la pace, optimism şi pozitivism. Iar odată începută această ascensiune spectaculoasă, nu a mai putut fi oprită. An de an, Bob Marley şi ai săi lansau album după album, revoluţionând acest stil cu fiecare material discografic nou. Reţeta succesului se repeta în fiecare an: turneu în Europa, turneu în Statele Unite. Da, am spus Europa, deoarece, pentru Bob şi The Wailers, Anglia nu mai era punctul maxim, de care nu se poate trece, ci devenise paşaportul spre întreaga Europă Occidentală. Stilul său care cu câţiva ani în urmă nu îşi găsea loc pe „Bătrânul Continent” datorită faptului că că era diferit, acum făcea ravagii. Mesajul de gândire limpede şi deschisă a fost, într-un final, înţeles şi primit cum se cuvine. Europa trăia şi simţea vibraţia pozitivă a ritmurilor jamaicane. În Milano, la un concert al lui Bob Marley şi The Wailers, s-a înregistrat o audienţă de peste 100.000 de persoane. Tânărul jamaican a reuşit să cucerească Europa. Şi nu prin violenţă, aşa cum au făcut-o atâţia înaintea lui, ci dimpotrivă: prin muzică. În ciuda tuturor provocărilor sorţii, de la imposibilitatea afirmării până la un atentat la viaţa sa, Bob a strâns din dinţi şi a luptat până la capăt, reuşind să facă istorie cu piese legendare, precum „Duppy Conqueror”, „Get Up, Stand Up”, „One Love”, „No Woman, No Cry”, „Could You Be Loved”, „Rebel Music (3’o Clock Roadblock) şi multe altele, care i-au conferit lui Bob statutul de „Legendă”.

În total, moştenirea lăsată de Bob Marley în urma sa este una imensă: 16 albume de studio şi 4 albume live alături de trupa The Wailers, cu care a scris istorie. Însă muzica lui a continuat să inspire milioane de oameni chiar şi după moartea sa, dovadă reprezentând albumul „Legend”, o compilaţie de cântece lansată post-mortem. Materialul discografic omagial a înregistrat peste 25 de milioane de exemplare, fiind considerat în unanimitate, de la critici până la simpli ascultători, cel mai bun album reggae al tuturor timpurilor.

                  Stilul

Reggae este un gen muzical care a prins contur în Jamaica anilor ’60. Linia melodică este una simplă, lentă, plăcută şi nu în ultimul rând, pozitivă, care duce cu gândul la relaxare. Versurile au o tematică foarte diversificată, incluzând printre altele iubire, credinţă, nedreptate, probleme sociale şi, nu în ultimul rând, îndemnul la pace. Prin intermediul trupei The Wailers, Bob Marley a făcut o tranziţie prin toate cele trei stadii ale genului, începând cu melodii ska, precum „Simmer Down”, trecând apoi la rocksteady şi, în perioada de maturitate a grupului, la muzica reggae, desăvârşind astfel acest stil pe plan global.

Despre acest stil s-au spus multe de-a lungul timpului, multă lume asociindu-l cu consumul de droguri, afirmaţie pe care o găsesc total greşită. Este adevărat faptul că, atunci când compunea, Bob Marley se afla sub influenţa „ierbii”, însă nu văd care este legătura cu simpli ascultători ai genului. Înainte de a ne grăbi să aruncăm cu prejudecăţi, cred că este necesar să amintim publicului că, „în timpul liber”, George Bacovia şi Nichita Stănescu se aflau într-o continuă „stare de ebrietate”, însă operele lor se studiază pentru examenul de Bacalaureat, abordând numeroase teme filozofice, iar însuşi marele poet francez Charles Baudelaire, cel care a iniţiat curentul modernismului, era văzut în societate drept un „drogat” şi catalogat drept  „dandy” datorită ţinutei sale. Dacă afirmaţia de mai sus, conform căreia judecăm artistul pentru viciile sale ar fi adevărată, atunci asta înseamnă că fiecare elev de liceu ar trebui să fie cel puţin o dată pe zi în stare de ebrietate pentru a „aprofunda” opera lirică a celor doi poeţi români, iar pentru a-l înţelege pe Baudelaire… Ridicol, nu credeţi? În plus, muzica jamaicanului îndeamnă la pace, armonie şi o minte deschisă, care să conştientizeze adevărurile din jurul ei. În rest, rămâne aşa cum menţiona Mihai Eminescu în „Scrisoarea I”: „Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

În faţa unei societăţi exemplare (negativ), care din păcate nu s-a schimbat deloc în ultimele 3 decenii (şi vorbesc aici la nivel global),  Bob Marley comite „nelegiuirea” de a educa masele şi a îndemna la pace şi o atitudine pozitivă. Melodiile sale sunt, în ceea ce priveşte contextul social, de actualitate până în zilele noastre şi ascultate în continuare de către milioane de oameni, amprenta pe care a lăsat-o în lumea muzicii fiind indiscutabil uriaşă, meritându-şi cu prisosinţă locul de onoare între marile nume ale muzicii din toate timpurile.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Sfârşitul perioadei comuniste a reprezentat, pentru poporul român, o relativă deschidere spre lumea „de afară”, mai precis din Occident, lucru reflectat şi în muzică, unde genuri precum „dance” sau „disco” au luat cu asalt muzica românească, transformând-o treptat în ceea ce este în ziua de astăzi. Totodată, aceasta a fost perioada în care s-a afirmat şi muzica „hip-hop”, născută în cartierele bucureştene şi răspândită apoi pe întreg teritoriul ţării. În vreme ce o sumedenie de alte genuri cunoşteau o dezvoltare amplă, muzica rock, prezentă încă din anii ’70 în România, a cunoscut un vădit regres, greul fiind dus în continuare de formaţii veterane precum IRIS, Cargo, Compact ori Phoenix. Era clar că era nevoie de un suflu nou, o trupă care să reanime rock-ul românesc şi să îl readucă acolo unde îi era locul, să continue moştenirea lăsată de aceste nume mari şi să inspire numeroase generaţii viitoare. Iar această schimbare, deghizată sub forma unei proiect muzical, a purtat numele „Viţa de Vie”.

Începuturi

Înfiinţată în anul 1996 şi având în componenţă pe Adi Despot (voce, chitară), Sorin Tănase (tobe) şi Sorin Dănescu (voce, clape), trupa a avut un început destul de timid, făcând primii paşi într-o industrie inexistentă la acea vreme cu albumul de debut „Rahova”. Însă lumea a sesizat rapid faptul că această formaţie mai are mult de crescut până să-şi arate adevăratul potenţial, fapt pentru care albumul nu a fost un succes imediat, comparativ cu vânzările înregistrate de formaţii dance şi hip-hop, care erau „în vogă” la acea vreme. Totuşi, albumul reuşeşte să câştige „Premiul pentru debut”, fapt care a atras atenţia unor formaţii mari precum Holograf şi Timpuri Noi. Acestea au sesizat potenţialul acestei noi trupe şi au decis să o includă în turneul „Hollywood Rock Tour”. Iar atunci când stai pe lângă formaţii de un asemenea calibru, nu poţi decât să înveţi şi, de ce nu, să „furi” meserie de la acestea.

Cu temele făcute şi dorinţă de afirmare, Viţa de Vie revine în atenţia publicului în anul 1999, cu albumul „Fenomental”, material care pune această nouă formaţie pe harta rockului românesc cu piese precum „Ce contează”, „Cântec despre un băiat” şi melodia care a rămas până în ziua de astăzi un reper al peisajului rock românesc, „Basul şi cu toba mare”, care a beneficiat şi de un videoclip, precum şi premiul pentru cea mai bună trupă rock şi cea mai bună piesă rock, amintită anterior. Tânăra trupă confirma aşteptările: rockul avea să cunoască, prin această trupă, progresul poate nu atât de mult dorit, însă categoric cel necesar.

Ascensiunea şi dezvoltarea

Stilul alternativ al formaţiei părea să se impună încet, dar sigur, pe piaţa muzicală românească. Totuşi, aceştia experimentau diferite alte stiluri, pentru a da muzicii lor un sunet inedit. Astfel că, la începutul mileniului, Viţa de Vie încorporează în rock-ul alternativ elemente de punk, hardcore, jazz, reggae şi chiar rap. Astfel, apar colaborări cu trupe cunoscute la nivel naţional precum Şuie Paparude şi Paraziţii, lucru care se va reflecta în următorul album, „Exxtra”, material primit destul de bine printre fani, bucurându-se de un real succes în peisajul rock de pe plaiurile mioritice. Treptat, distorsul chitărilor, precum şi timbrul vocal al lui Adi Despot începeau să impună o nouă „reformă” în rockul românesc, apreciată tot mai mult de către consumatorii acestui gen muzical.

În plin proces evolutiv din punct de vedere muzical, Adi Despot şi compania abordează, începând cu a doua jumătate a deceniului, o nouă tematică lirică, de la stilul ironic trecând la cel ceva mai serios şi uşor sensibil, însă îndeajuns încât să nu dăuneze stilului. Odată cu aceste schimbări, trupa ia decizia de a lansa un album discografic o dată la trei ani, pentru a fi absolut siguri de calitatea produsului pe care doresc să îl promoveze. Au ales să sacrifice lumina reflectoarelor pentru a se dedica muncii în studio, unde să lucreze intens, cu atenţie la detalii, până în momentul în care materialul final ajungea la rezultatul dorit  Dacă acest lucru poate părea absurd pentru unii, pentru ei s-a dovedit a fi de bun augur, lansând piese precum „Liber”, „Alungă tăcerea”, „Praf de stele” „Un om c-o ghitară” şi „Azi”, care a consacrat proiectul „Viţa de Vie” drept una dintre cele mai bune trupe rock din perioada post-comunistă. Era vremea ca formaţia să impună noi standarde în muzica rock românească.

Însă, în mod inevitabil, a venit vremea ca trupa să se reinventeze, să încerce o altă abordare, ceva mai matură şi o altă tematică muzicală. Era timpul ca membrii formaţiei să părăsească statutul de „muzicieni profesionişti” şi să devină „artişti” în adevăratul sens al cuvântului. Iar acel moment a avut loc la exact…trei ani după ultimul material discografic, lansat în 2010. Adică nu cu mult timp în urmă.

„Acustic” sau definiţia maturităţii muzicale

„Albumul Acustic este cel mai intens experiment muzical la care am participat până acum. Într-o lume rece, hiper tehnologizată, el reprezintă încercarea noastră de a ne întoarce la elementele simple, naturale. Am realizat zgomotul şi viteza în care trăim şi lipsa de linişte şi detaliu din viaţa noastră ne-am speriat că ne transformăm în roboţi şi atunci am zis „stop”! Trebuia să ne întoarcem în locul de unde a început totul, în punctul zero, şi să ne luăm energia de acolo. Călătoria noastră este povestea lui Adam şi a Evei, spusă invers”, mărturisea Adrian Despot, întrebat fiind despre cel mai nou material lansat în lumina reflectoarelor semnat Viţa de Vie, şi anume Acustic.

Aşa cum spuneam adineauri, în viaţa anumitor trupe vine o vreme când simt nevoia să se reinventeze, tocmai pentru a apărea mereu cu ceva nou în atenţia fanilor şi pentru a evita riscul de a-şi clişeiza muzica, lucru ce ar putea duce în mod inevitabil la o decădere. Iar membrii trupei exact asta au făcut. Au sacrificat zgomotoasele chitări electrice pe altarul muzicii, „abandonând” astfel distorsul care i-a consacrat, şi le-au înlocuit cu instrumente mai armonioase, mai naturale, precum pian, chitări acustice, flaut, violoncel ori contrabas, atenţia la detalii fiind copleşitoare. Ritmurile dinamice au fost înlocuite cu ritmuri calde şi lente, de la jazz până la blues şi swing, transpunând ascultătorul într-o stare mult superioară rockului alternativ. Şi dacă asta nu era suficient, cei de la Viţa de Vie au hotărât să reorchestreze melodiile care i-au făcut consacraţi, „îmbrăcându-le” într-o haină mult mai elegantă decât cea originală. De la „Liber” şi „Alungă tăcerea” până la „Totata” şi „Basul şi cu toba mare”, melodiile au fost, în urma unei munci titanice depusă de către membrii trupei, metamorfozate radical. Iar dacă nici asta nu era suficient, membrii trupei au decis să invite nişte nume de o relevanţă semnificativă în muzica românească pentru a-şi pune amprenta acestui album extraordinar, printre care se remarcă Răzvan Suma, Alexandrina, Florin Ochescu şi, nu în ultimul rând, Eugen Caminschi, chitaristul trupei Vama, care contribuind la armonia fiecărei piese în parte, reuşesc să impună albumului un aer sofisticat, însă în esenţă simplu.

Rezultatul? O adevărată capodoperă auditivă din prima până în ultima secundă, de o complexitate rar întâlnită, un album care transmite o sumedenie de stări şi de trăiri intense, un periplu pe cele mai înalte culmi ale muzicii româneşti din toate timpurile, altfel spus, unul dintre cele mai bune materiale discografice realizate vreodată în muzica românească. În final, tinerii nebuni ai muzicii româneşti s-au maturizat.

Atât pentru cei mai „rockeri” dintre voi, cât şi pentru cei care vor să descopere noi culmi ale muzicii româneşti din anii ’90 încoace, Viţa de Vie este reprezintă o alterativă ideală şi recomand cu plăcere această trupă.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

„Iar când noi nu vom mai fi/ Vă veţi aminti / Că a fost odată IRIS”

iris1

        O trupă care, atunci când lansa albumul „Best Of” avea „doar” 16 ani de la înfiinţare. O trupă care a scos mai multe albume după aniversarea de 20 de ani de existenţă decât înainte de această perioadă. O trupă care a ajuns să fie numită „naţionala de rock a României”. O trupă care, într-o Românie comunistă, a contribuit enorm de mult la răspândirea muzicii rock pe plaiurile mioritice, menţinând ţara noastră la acelaşi nivel cu trupele din ţările democratice în materie de muzică. O trupă care a rezistat zeci de ani, în vreme ce altele se pierdeau pe drum în urma ei. O trupă care a împărţit scena cu nume mari de „afară” precum AC/DC sau Rolling Stones. Am considerat că IRIS este o formaţie care nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare sau recomandări din partea mea, fiind o trupă legendară în muzica românească, de care toată lumea a auzit mai mult sau mai puţin. Tocmai de aceea am decis să fac cunoscut în rândul vostru acest album, pe care îl consider unul dintre cele mai bune materiale discografice pe care trupa le-a lansat în întreaga existenţă a sa, dacă nu chiar cel mai bun.

Coperta albumului

            Albumul „Cei ce vor fi” a fost lansat în anul 2007, pe data de 5 noiembrie, în cadrul unui concert aniversar organizat la Aeroportul Băneasa cu ocazia aniversării a 30 de ani de existenţă a trupei IRIS. Acesta este format din două volume şi abordează toate stilurile caracteristice formaţiei, de la rock clasic, balade şi hard rock până la rock simfonic. Remarcabilă la acest material discografic este multitudinea de artişti care au oferit o parte din talentul lor incomensurabil pentru a oferi albumului o elegantă ieşire din banal, conferindu-i totodată unicitate, stabilind un precedent în muzica românească. Acestea fiind spuse…

                        Volumul 1

            Primul volum al acestui album aniversar conţine 12 piese, majoritatea aparţinând rockului clasic ori simfonic. Primul artist de seamă este reprezentantul României la Eurovision 2008, pe numele său Vlad Miriţă, interpretând prima melodie a acestui album, intitulată „Corabia cu pânze”, fiind o reeditare a celei mai vechi melodii semnată Iris. Acesta este urmat de către o mai veche „cunoştinţă” a trupei IRIS, o persoană cu care aceştia au colaborat în diverse rânduri, realizând dueturi cu care, de-a lungul anilor, au făcut istorie. Mă refer aici, desigur, la Felicia Filip, celebra soprană română, care ne încântă cu acutele sale demne de o zeiţă în melodia „O iubire din cer”, într-o demonstraţie superbă de rock simfonic, care demonstrează din nou de ce muzica rock este considerată o artă. Tot aici regăsim un tânăr rebel, cu o voce mai mult decât interesantă, care începea să devină tot mai cunoscut în peisajul muzicii româneşti, învăţând tinerii să viseze pe nisipul fin al plajei din Vama Veche.. Pe numele său Tudor Chirilă, acesta interpretează, alături de instrumentiştii trupei Iris, melodia numită simplu, dar atât de complex „De ce?”. Următorul invitat de seamă este Mike Godoroja, cunoscutul interpret de jazz şi blues lăsându-şi amprenta muzicală pe melodia intitulată mai mult decât sugestiv „Blues pentru tine”. Imediat după el, pe piesa următoare, îl regăsim unul dintre partizanii abstracţionismului în muzica românească, şi anume Florin Chilian, într-o melodie care ar fi trebuit să fie mult mai cunoscută în rândul populaţiei majoritare decât este la ora actuală (ca întregul album, de-altfel) intitulată aparent simplu „Tu”. Pe acest volum îi mai regăsim pe Nicu Covaci, o legendă a muzicii folk româneşti, în melodia „O mie de întrebări” şi pe Adi Despot, solistul trupei Viţa de Vie, interpretând piesa numită „Ai îndoiala”. Demnă de menţionat este şi apariţia cunoscutei actriţe române Maia Morgenstern, care interpretează, la sfârşitul câtorva melodii, un monolog uşor abstract, plin de substrat, însă deloc greu de înţeles, care adaugă fiecărei melodii în parte un aer mistic, deosebit, oferind totodată un plus de dramă şi originalitate compoziţiei pieselor. În caz că vă întrebaţi dacă, totuşi, Cristi Minculescu mai are loc de atâţia artişti (pe albumul propriei sale trupe!…), răspunsul este unul afirmativ. Trupa Iris, în formula originală, interpretează, în acest volum, melodiile „Îngerii goi”, „Într-o singură zi”, „Dor stins”, „Ne irosim”şi „Descântec”, scrise şi interpretate în cunoscutul stil IRIS, de o calitate ireproşabilă a versurilor, precum şi a liniei melodice în fiecare dintre acestea, cu un Minculescu magistral ca întotdeauna. Ah, încă ceva… Înainte să trec mai departe, permiteţi-mi să vă dau un singur sfat: în caz că nu recunoaşteţi cel puţin doi dintre artiştii menţionaţi anterior, vă sugerez o amplă revizuire a ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre voi termenii de „artist”, „muzică” şi „melodie”.

                        Volumul 2

            Cel de-al doilea volum al albumului „Cei ce vor fi” conţine 14 piese, primând aici apariţia trupei Iris în detrimentul invitaţilor speciali. Totuşi, contribuţia acestora nu este deloc una de neglijat, ba dimpotrivă. Remarcăm aici un uşor surplus de hard rock, comparativ cu prima parte a materialului discografic, însă pentru cei mai pretenţioşi, sceptici sau „eu nu ascult turbate!” dintre voi, acest fapt nu este deloc unul îngrijorător (şi da, nici eu nu ascult „turbate”, aşa cum le numesc cei care au sau nu prea treabă cu fenomenul). Altfel spus, nu deranjează deloc.

            Revenind la subiect, volumul debutează cu melodia „Salturi mortale”, interpretată alături de corul Accustic. La scurtă „distanţă” îl regăsim pe Adrian „Artan” Pleşca, solistul formaţiei Timpuri Noi, lăsându-şi amprenta muzicală pe piesa „Da, da, da!…”. După un scurt recitativ al doamnei Maia Morgenstern (pe lângă alte monologuri extraordinare prezente şi în acest volum), intitulat „Stele în păr”, îi regăsim pe cei de la Voodoo (haideţi, vă rog, să trecem peste prejudecăţi) într-o colaborare intitulată „Tot zbor”. În piesa imediat următoare întâlnim o altă interpretă de seamă a muzicii româneşti, pe numele său Paula Seling, în piesa „Lasă-mi-te”. Ca o curiozitate, aceasta este singura melodie de pe întregul album în care este prezentă limba engleză, pe care o regăsim doar în refren (uite că se poate şi în română…se aude!?). Ultimii invitaţi speciali, dar nu cei din urmă, desemnaţi să încheie un album apropiat de perfecţiune, sunt cei din trupa Abis, la care se alătură actriţa mult elogiată anterior, Maia Morgenstern, în melodia intitulată „Epitaf”.

            Cât despre Cristi Minculescu, acesta îşi expune timbrul muzical de geniu în melodiile „Tempora vitae”, o interesantă abordare a existenţei, „Evadare de cinci stele”, care discută problema sistemului românesc, „Stele în păr”, o deosebită baladă rock, „Cântec infinit”, „Dorinţa”, „Te vei schimba”, „Iris Aeterna” (în jurul căreia putem spune că, într-un fel, gravitează întregul album, fiind principala piesă promovată de pe „Cei ce vor fi”) şi „Lacrimi de rouă”. De-asemenea, albumul mai conţine şi un bonus, format din două melodii, intitulate „Zbor în doi” şi „Iris”, cea din urmă fiind un tribut pentru Iris al trupei româneşti Trooper, extrasă de pe albumul „Gloria”, întregul material discografic fiind, de altfel, un omagiu adus legendarei trupe româneşti.

                        Oare ne vom aminti că a fost odată IRIS?

            Într-un peisaj muzical românesc „otrăvit” lent cu creaţii lipsite de esenţă şi originalitate denumite sec „comerciale”, avem nevoie să evadăm din banal. Avem nevoie să ne descoperim valorile în ceea ce priveşte muzica românească din trecut şi din prezent, avem nevoie să explorăm şi să cunoaştem moştenirea pe care ne-au lăsat-o marii artişti români nouă, celor ce venim din urmă, dar mai mult decât orice, avem nevoie să ne dezvoltăm gusturile şi afinităţile muzicale la fel de mult pe cât avem nevoie de a cunoaşte literatura română şi, mai ales, pe cea universală. Consider că e de datoria noastră să ascultăm tot ceea ce este mai bun, mai inteligent şi mai artistic din muzica noastră, fără a fi nevoie să ne planificăm refugiul în muzica altor naţiuni. Însă, pe măsură ce privesc tot mai adânc în viitor, realizez că o astfel de evadare devine iminentă. Şi asta nu din cauza inexistenţei potenţialului, ci din lipsa promovării acestuia. Mă gândesc cu tristeţe la faptul că, peste 50 de ani, majoritatea tinerilor de acum nu îşi vor aduce aminte de formaţii precum IRIS, Phoenix, Pasărea Colibri sau, ca să dau un exemplu mai actual, Viţa de Vie, ci de pseudoartişti precum…prefer să nu dau nume. Îi cunoaşteţi prea bine, îi vedeţi peste tot, probabil că v-aţi şi săturat deja de ei. Tocmai pentru că produsul pe care îl oferă este de o calitate jenant de ridicolă. Poate ar fi vremea să realizăm că două versuri şi un sunet artificial, creat pe calculator cu diverse programe şi repetat în mod continuu nu ajung pentru a compune o piesă muzicală. Muzica este o artă, iar arta trebuie gândită şi înţeleasă. Tocmai de aceea, vă recomand această mică operă de artă a muzicii româneşti. Atunci când simţiţi nevoia de ceva nou, de a asculta altceva decât melodiile de zi cu zi, vă recomand cu căldură să încercaţi acest album. Cu speranţa că, într-o bună zi, cândva într-un viitor recent, voi veţi deveni „Cei ce vor fi”.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 29, decembrie 2013

De câţiva ani încoace, industria muzicală românescă a început un proces continuu şi evident de degradare intelectuală a populaţiei majoritare prin creaţii muzicale lipsite de sens, ale căror versuri fie îndeamnă la consum excesiv de alcool, fie la frivolităţi, fie pur şi simplu sunt lipsite de orice fel de sens, singurul lor scop fiind acela de a fi fredonate de către amatorii genului. În căutarea de rămăşiţe ale muzicii româneşti, am descoperit o formaţie care nu numai că nu îndeamnă la toate celelalte menţionate mai sus, dar are şi „nesimţirea” de a prezenta publicului un produs de o calitate rar întâlnită în ziua de astăzi, care prin versurile lor amintesc de marii scriitori ai poporului român. Mă refer la trupa Alternosfera.

                                „Ce este Alternosfera?”

                Pentru cei dintre voi care nu sunt la curent cu subiectul acestui articol, permiteţi-mi să vă prezint următoarele: Alternosfera este o trupă de rock alternativ. Şi nu, nu e genul de formaţie cu melodii turbate la care dau toţi din cap şi îşi flutură pletele în vânt, aviz amatorilor care nu văd în depărtare! Formaţia a fost înfiinţată în anul 1998, avându-şi originile în ţara vecină din est, şi anume Republica Moldova, pentru cei care nu staţi prea grozav cu geografia. În data de 13 decembrie, doi liceeni din Chişinău înfiinţează trupa Alternosfera, în acea zi având loc prima repetiţie. Membrii fondatori, Marcel Bostan şi Marin Nicoară, fac parte până în ziua de astăzi din formaţie. În prezent, Alternosfera are următoarea componenţă: Marcel bostan – voce, clape, Marin Nicoară – chitară, clape, Sergiu Aladin – chitară, clape, Victor Coşmaparc – chitară bas şi Anatolii Pugaci – tobe.

                                „Începutul şi primele albume”

În primii ani de existenţă, trupa era într-o continuă căutare a stilului şi tematicii, experimentând diverse stiluri şi folosind numeroase instrumente, astfel reuşind să acumuleze experienţă care în timp s-a dovedit a fi extrem de benefică pentru viitorul formaţiei. Între timp puţinii membri inregistrează câteva demo-uri, iar în data de 23 noiembrie 1999, Alternosfera susţine primul concert în oraşul în care a luat naştere acest proiect, şi anume Chişinău.

                Între timp, trupa devine mai  „bogată” cu câţiva membrii, fapt care a avut ca rezultat apariţia, în mai 2005, a albumului „Oraşul 511”, numele acestuia provenind de la garajul în care formaţia îşi desfăşura repetiţiile, garaj care purta numărul…exact, v-aţi dat seama. Materialul discografic conţine în total 13 piese, dintre care 9 în limba română şi 4 în limba rusă, ca o dovadă că influenţele sovietice încă persistă în Republica Moldova. De pe acest album se remarcă în mod special piesele „1500 Zile”, „Wamintirile”, care beneficiază de un videoclip şi ceva atenţie din partea posturilor de radio şi televiziune din România (dar nu prea multă, ştiţi voi cum e…) şi „511”, care a beneficiat de-asemenea de un clip (acesta având o tentă apocaliptică), premiat cum se cuvine: locul 1 la festivalul „Cronograf 2006” şi premiul „Trombonul de aur” oferit de Muz TV Moldova, la acestea adăugându-se faptul că „Oraşul 511” a stat vreme de 4 luni în vârful „Topului 7” din ţara vecină.

                Doi ani mai târziu, trupa de peste Prut oferă publicului larg al doilea material discografic, intitulat „Visători cu plumb în ochi…sau ultima scrisoare pentru femeia nordică”. Albumul, care conţine 11 piese, toate în limba română, ne aduce un sound diferit faţă de „Oraşul 511” iar versurile, desprinse parcă din cărţile de operă lirică ale unor mari poeţi, denotă maturitatea la care a ajuns Alternosfera. Deşi tot albumul este excepţional, de pe el se remarcă melodiile „Visători cu plumb în ochi”, „Închisoarea albă”, „Ploile nu vin”, „Femeia nordică” (ultimele două beneficiind de videoclipuri) şi „Nu e nimeni vinovat”. Materialul s-a bucurat de un succes uriaş în rândul consumatorilor acestui gen şi nu numai, piesele lor reuşind să atragă mii de fani. Cu acest album, formaţia pune punct perioadei romantismului liric, o perioadă deosebită pentru muzica românească, însă era timpul ca Alternosfera să treacă la un alt nivel, cu mult superior.

                Anul următor, Alternosfera lansează EP-ul „Flori din groapa marianelor”. Ca să fim înţeleşi, EP este abrevierea de la „Extended Play”, denumire dată înregistrărilor care sunt prea lungi pentru a fi considerate single-uri, dar prea scurte pentru a fi intitulate albume. De obicei un astfel de material conţine de la 4 la 7 piese, cazul de faţă conţinând numărul minim, piesele „Mariane flori”, „Flori de mai” precum şi două remixuri la cea dintâi.

                                „Vremea schimbării”

                Anul 2012 ne aduce al treilea album al trupei, intitulat sugestiv „Virgula”. Acest material discografic este primul dintr-o trilogie numită sugestiv „ePIsodia”, ce cuprinde albumele „Virgula”, „3” şi „14”. Esenţa albumului gravitează în jurul constantei matematice PI (π), a cărei valoare este infinită. Datorită relaţiei sale cu natura cercului, această constantă este inseparabilă de sferă şi de Univers. „Virgula” reprezintă nucleul conceptului „ePIsodia”, titlu pe care îl poartă al 3-lea album, care conţine…14 piese. A treia piesă, numită „Virgula” are 3 minute şi 14 secunde. De ce virgula? Deoarece acest semn de punctuaţie este mai mult decât un simplu instrument gramatical. Virgula separă şi uneşte în acelaşi timp întregul de fracţionar, realitatea de vis, raţionalul de iraţional şi aşa mai departe. Atât prin sound, cât şi prin versuri, albumul propune o evadare spre abstract, spre ceva superior, mistic şi în acelaşi timp de natură universală. Cele mai apreciate piese de către publicul larg au fost „Aruncă-mi”, care a fost numărul 1 în TopShow Radio Guerrilla (da, e radio românesc, păcat că nu îl ascultaţi…asta dacă aţi auzit măcar de el) timp de mai multe săptămâni, iar piesa „Două Eve” se difuzează în prezent la acelaşi radio. Un amănunt interesant legat de piesa „Aruncă-mi” este faptul că melodia a fost lansată în 2007, fiind cântată pentru prima dată în data de 28 iulie într-un concert susţinut la Chişinău, însă membrii trupei au decis să includă această melodie pe albumul „Virgula” din cauză că „Visători cu plumb în ochi…” era deja lansat la acea vreme.

                Următorul album va ieşi în lumina pieţei muzicale anul acesta, urmând să fie intitulat „Epizodia”. Până în prezent au fost oferite ascultătorilor 3 piese de pe noul material discografic, acestea fiind intitulate „Singurătate”, Drumuri π (necunoscute)” şi preferata mea, „Nepoata lui Gagarin”.

                                „Stilul”

Stilul trupei Alternosfera este unul unic pe piaţa muzicală basarabeană (despre cea românească nu afirm nimic, având în vedere că mai sunt formaţii de rock alternativ în România), în care „clapa” duce toată melodia, spre deosebire de numeorase formaţii a căror „bază” este în acordurile de chitară bas sau în ritmurile de tobe. Cât despre versuri, acestea sunt în cea mai mare parte de dragoste (vezi albumul din 2007), dar au şi unele referinţe sociale sau politice. Se remarcă în mod evident influenţele bacoviene în activitatea lirică a compozitorilor formaţiei, mulţi dintre fani spunând chiar că melodiile Alternosferei nu sunt altceva decât „simple transpuneri pe instrumental ale unor poezii”. Abstracţionismul acestora este unul de natură poetică, fără a deveni însă prea complicat sau dificil de înţeles, remarcându-se cu uşurinţă pe o piaţă inundată de epave muzicale, fapt care le conferă o superioritate oricum evidentă. Cât despre instrumental, acesta este mai mult un melodic rock, fiind o varietate de influenţe, de la rock-ul alternativ al anilor ’80 până la cel reprezentativ al Seattle-ului anilor ’90.

                                „De ce îi recomand?”  

                În vreme ce posturile de televiziune transmit melodii jenante şi lipsite de orice fărâmă de calitate şi profesionalism, în timp ce radiourile promovează creaţii „fresh” şi „catchy” formate de cele mai multe ori din cel mult 5-6 versuri, Alternosfera este o alternativă excelentă pentru oricine doreşte să se refugieze în muzică adevărată. Pentru toţi cei care vor să scape de toate dezastrele muzicale promovate excesiv, pentru toţi cei care vor să audă versuri inteligente şi de calitate, Alternosfera este o alegere excelentă în materie de muzică, alegere pe care v-o recomand cu căldură.

 

Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – Numărul 28, Mai 2013