Archive for the ‘Muzică’ Category

Regele verii

Posted: 18 Februarie 2015 in Muzică
Etichete:, , , , , , , ,

Odată la câteva săptămâni găsesc câte un proiect, un concept, o trupă sau o melodie care să mă scoată din zona mea de comfort – alcătuită preponderent din rock, folk, jazz sau blues, cu foarte rare valențe de clasică – și să îmi readucă încrederea în dezvoltarea armonioasă a muzicii românești în toate genurile existente. De această dată este vorba de o melodie pe care o așteptam cu interes de ceva vreme, atât datorită celor implicați în realizarea acesteia, cât și a încrederii pe care o aveam în acești artiști, întemeiată strict pe profesionalismul pe care aceștia l-au demonstrat de-a lungul anilor. Mă refer aici la Gojira și Planet H, pe de o parte, doi DJ „pe treaba lor” și Robin, solistul trupei de „pop melodramatic” (de fapt, e rock toată ziua) Robin and the Backstabbers, a căror colaborare este intitulată, în plină iarnă, „Regele verii”.

Pe Gojira și Planet H am început să îi apreciez odată cu primele colaborări realizate cu DOC și Deliric, de la melodii precum „Dă-i mai tare” sau „Fac ce-mi place” până la binecunoscuta piesă „Fugi”, care a beneficiat de o amplă expunere în peisajul online românesc. Mai apoi aveam să-i regăsesc într-o colaborare neașteptată, însă foarte interesantă cu B.U.G Mafia, adevărați titani ai muzicii hip-hop românești, în cadrul melodiei „#MMDJ”, care a depășit de multă vreme milionul de vizualizări pe YouTube, ca ulterior să asist live la un spectacol de zile mari în cadrul festivalului Route68 Summerfest de anul trecut, unde cei doi mai aveau puțin și dărâmau scena (de altfel, destul de rezistentă) din temelii, realizând un show de zile mari. Deși inițial am fost destul de sceptic, însă fără îndoială încântat de această colaborare cel puțin bizară, datorată stilurilor relativ diferite pe care acești artiști le abordează, curiozitatea mea a atins cote relativ mai mari decât cele așteptate. Pentru mine, cel puțin, era clar: fie avea să fie un succes, fie un eșec de proporții semnificative.

Și am apăsat butonul de play, cu toată încrederea pe care o aveam. Obișnuit cu stilul lor ceva mai zgomotos decât ceea ce ascult eu de obicei, am fost plăcut surprins de instrumentalul din „Regele verii”. M-a plesnit cu multă eleganță un beat foarte calm, ambiental chiar în comparație cu ceea ce m-aș fi așteptat din partea celor doi, însă fără îndoială potrivit tematicii piesei. Lucru cu atât mai benefic cu cât o piesă mai „blândă” ar putea atrage o expunere semnificativ superioară într-un eșantion mult mai consistent de ascultători. În ceea ce privește componenta lirică a piesei, aceasta este una adecvată pretențiilor pe care le aveam din partea lui Robin și a celor doi DJ, îmbinând frumos metafore, simboluri și referințe într-un mesaj care necesită ceva carte citită pentru a fi înțeles pe deplin.

Un alt element pozitiv al acestei melodii este, fără îndoială, apariția grupului vocal al corului de copii radio condus de Voicu Popescu. Micile vedete ale teaserului lansat pe YouTube acum ceva vreme cântă superb, reprezentând un element esențial în ecuația melodiei, având rolul de a accentua acea stare generală în jurul căreia gravitează întreaga piesă și adăugând un plus de culoare într-o creație cu valențe relativ sumbre.

Regia și montajul au fost asigurate de către X Music and Video, echipa de producție a trupei Animal X. Apreciez intenția de a insista pe cadrele apropiate, pentru a sublinia angoasele și dezolarea generală atât a oamenilor simpli din tramvai, cât și a protagonistului, filmarea alb-negru care să accentueze atmosfera posomorâtă și decadentă, precum și micile artificii tehnice (efectul de time-lapse al oamenilor în contrast cu Planet H, precum și cele două fetițe foarte cuminți, care nu par să fie deranjate de tot haosul din jurul lor) care ilustrează efectele claustrofobice a spațiului restrâns asupra stării de spirit.

Per total, „Regele verii” a fost, în plină iarnă, o surpriză extrem de plăcută. Cu un instrumental atipic lui Gojira și Planet H, însă indubitabil plăcut, cu o lirică solidă și interesantă și beneficiind de un videoclip sugestiv, pe măsura așteptărilor, piesa de față are toate calitățile pentru a ajunge în topurile a numeroase radiouri din România. În afară de Guerrilla, care difuzează de multă vreme melodii ale acestora. Iar faptul că beneficiază de expunere din partea Roton Music reprezintă un mare avantaj pentru ei, având oportunitatea unei expuneri semnificativ mai consistente în peisajul comercial românesc, lucru care ar putea atrage un număr mai mare de ascultători spre zona underground. O zonă în care muzica are altfel de expresivitate. Acestea fiind spuse, vă doresc audiție și vizionare plăcută.

Anunțuri

Vă sună interesant?

Din nou, Internetul reușește să mă surprindă într-un mod plăcut. În urma periplului meu zilnic prin matrix-ul cel de toate zilele, am descoperit o aplicație absolut superbă a celor de la Billboard, o revistă de specialitate responsabilă cu topul oficial al industriei muzicale din SUA, precum și cu tot ceea ce „mișcă” peste ocean în materie de muzică și artiști.

Această aplicație, așa cum titlul mult prea bogat al acestui mult prea scurt articol o precizează, îți permite să vezi, în funcție de data nașterii, melodia care era pe primul loc în topul Billboard în acea zi. Selectând data nașterii (fără a adăuga nume ori alte date personale), aplicația arată melodia care ocupa prestigiosul loc fruntaș în vremea în care îți făceai maiestuoasa intrare pe scena complexă a lumii.

Aplicația se adresează și celor mai…veterani dintre voi, cuprinzând o gamă foarte largă de topuri și de piese, trecând prin cam toate genurile și extinzându-se până la începutul secolului XX. Adică până la anii 1900, inclusiv. Deși, până în anii ’40 arată doar piese, nu și topuri. Ierarhiile muzicale încep abia din anul 1940, primul top fiind din ’40 până în ’45, unde veți putea regăsi artiși precum Bing Crosby, Glen Miller, Harry James ori, desigur, Frank Sinatra. Pe lângă acest fapt, este interesant de urmărit evoluția muzicii de-a lungul deceniilor, precum și schimbarea continuă a genurilor în ierarhie, de la jazz-ul primei jumătăți a secolului trecut până la perioada rock-ului psihedelic cu puternice accente progresive și funk-ul anilor ’70, urmat de hard-ul din anii ’80, iar apoi explozia de diversitate care a luat naștere în anii ’90 și continuă până astăzi.

De asemenea, probabil din pură politețe sau ca să ne aducă minte de trecerea ireversibilă a timpului, aplicația ne arată și câte minute au trecut de la data nașterii noastre. Însă ca să se revanșeze într-un mod cât mai elegant cu putință pentru această indiscreție, aceasta oferă la dispoziție un top cu cele mai bune melodii ale anului în care ne-am născut. Probabil într-o încercare subliminală de a ne aminti că, pe vremuri, calitatea muzicii era net superioară celei de astăzi (cu excepțiile de rigoare).

Curios din fire, am testat și eu aplicația. În urma datelor pe care Universul mi le-a dăruit, aplicația mi-a spus că, la venirea mea pe lume, piesa de pe primul loc în topul Billboard era „Crossroads” de la trupa Bone Thugs N Harmony:

…ceea ce spune multe despre industria muzicală a acelor vremuri. În sensul că o astfel de melodie ar avea astăzi, probabil, șanse minime spre zero de a se afirma ori de a „ataca” primele topuri. Privind retrospectiv, industria s-a schimbat enorm.

Pentru cei curioși să afle melodia „sub semnul căreia stă ziua de naștere”, din punctul de vedere al celor de la Billboard, aplicația poate fi testată cu un simplu click pe link-ul de mai jos.

Billboard.fm | #1 Song On Your Birthday

Ce părere aveți de această aplicație? Vouă ce piesă v-a furnizat aceasta?

Oare ce ar fi fost literatura în zilele noastre dacă Homer, Dostoievski sau Dumas nu ar fi scris nimic vreodată? Cum ar fi arătat oare pictura fără geniul lui Da Vinci, Van Gogh ori Claude Monet? Aparent, acestea sunt întrebări al căror răspuns este greu de imaginat, tocmai datorită contribuției enorme pe care cei amintiți au adus-o la desăvârșirea acestor expresii ale artei până în zilele noastre. Iar în ceea ce privește muzica, lucrurile sunt, în mare parte, aceeași. Privind retrospectiv în secolul al XX-lea, observăm, în Statele Unite ale Americii, o evoluție semnificativă în ceea ce privește estetica și rafinamentul artistic al muzicii, conturându-se noi dimensiuni ale eleganței și expresivității. Pe scurt, jazz-ul.

E drept, americanii au comis multe „păcate” în istoria umanității, însă contribuția lor la evoluția și dezvoltarea muzicii este indubitabilă, profunzimea și finețea caracteristică acestui nou gen muzical reușind să creeze contextul apariției unei noi generații de artiști, care au rămas cunoscuți până în zilele noastre, precum Ella Fitzgerald, Bing Crosby ori Ray Charles. Însă unul dintre cei mulți ai vremii a reușit să se ridice deasupra tuturor. Probabil cea mai autentică reprezentare a visului american, cel care a redat probabil cel mai fidel atmosfera boemă a Americii anilor ’40, inovând printr-un timbru muzical inconfundabil și o eleganță deplină, muzica sa reușind cu brio să treacă testul timpului. Nici mai mult, nici mai puțin decât o legendă. Acesta este vocea visului american, omul care a schimbat muzica „în felul lui”: Frank Sinatra.

„Începuturi”

Provenind dintr-o familie de imigranți italieni, tânărul Frank a fost nevoit să pornească de jos, lucrând mai întâi ca distribuitor de ziare, iar apoi ca reporter la publicația Hudson Observer. Însă, într-o seară a anului 1935, destinul avea să ia o turnură neașteptată pentru „reporterul” Sinatra. În acea seară, pornind radioul, a auzit vocea lui Bing Crosby, unul dintre cei mai celebri cântăreți americani din acele vremuri, interpretând una dintre celebrele sale melodii, moment în care a luat o decizie care avea, peste ani, să schimbe total cursul și evoluția muzicii până în acel moment. În vreme ce acordurile muzicii lui Crosby răsunau puternic în noapte, acesta a luat o decizie capitală. Să renunțe definitiv la viața de reporter pentru a se dedica întru totul muzicii. Ceea ce pentru un om obișnuit ar putea părea o misiune mult prea riscantă pentru a putea deveni certitudine, pentru Sinatra a reprezentat un ideal. Țelul său devenise acela de a-l depăși pe Bing Crosby, cu orice preț.

Neavând nici măcar cea mai mică idee despre notele muzicale (singurul său contact cu muzica fiind cântatul la ukulele, o chitară de dimensiuni foarte mici), fără să fi luat vreodată o lecție de canto și având un timpan perforat, însă manifestând o ambiție incredibilă și bazându-se pe firea sa descurcăreață, Sinatra s-a lovit puternic de realitățile vieții, având parte de un început dezastruos, în fața căruia orice persoană ar capitula fără drept de apel. În goana după celebritate, neexperimentatul Frank a fost nevoit să cânte pe străzi luni în șir, uneori reușind să câștige undeva în jurul „exorbitantei” sume de 10 dolari, alteori…o simplă farfurie cu mâncare. Dovedind însă o perseverență ieșită din comun, acesta nu și-a abandonat visul și a continuat să cânte, având parcă, undeva, în mintea sa, certitudinea că va reuși. În același an, talentul acestuia a fost remarcat, fiind cooptat în trupa „The Hoboken Four”, alături de care a reușit să câștige concursul „Major Bowes Amateur Hour”, susținut de către un post de radio local, câștigând primii bani ca artist amator. Soarta părea că începe să îi surâdă. Iar acesta era doar începutul.

„Ascensiunea și desăvârșirea”

Așa cum era de așteptat, perseverența tânărului american începea să dea roade. În timp, capacitățile sale vocale au cunoscut o semnificativă dezvoltare, motiv pentru care, în anul 1939, Sinatra a înregistrat piesa „Our Love”, alături de trupa lui Frank Mane, un muzician destul de apreciat la acea vreme. La scurt timp după acest prim succes, Frank este remarcat de către trompetistul Harry James, o personalitate semnificativă a industriei muzicale din anii ’30, care îl angajează în trupa sa pe postul de solist vocal, moment în care cariera de artist a lui Sinatra cunoaște o ascensiune fulminantă. Într-un interviu, Harry James afirma despre colegul său de formație următoarele: „Se consideră cel mai bun vocalist din toată lumea. Spune despre el că e cel mai grozav solist!“ Și poate că, la acea vreme, tânărul Frank avea toate atributele unei vedete de partea sa. Simțind că potențialul său este unul uriaș, iar colaborarea cu celebrul trompetist nu îi va aduce acea celebritate multvisată încă de la începuturile carierei, Sinatra părăsește formația lui James, prilej cu care se alătură, la sfârșitul anului 1939, celebrului muzician Tommy Dorsey, la adresa căruia artistul are numai cuvinte de laudă, mărturisindu-i faptul că „Ani de zile am încercat să cânt cu vocea în felul în care tu cânţi cu trombonul”. A urmat o colaborare de trei ani de zile, timp în care Sinatra devenea tot mai aproape de împlinirea idealului său. Acesta a început să câștige tot mai mulți fani, precum și recenzii pozitive în reviste de mare anvergură, precum „Down Beat” ori „Billboard”, care îl numește „Artistul anului 1941” pentru cele 29 de piese lansate de-a lungul acelui an. Însă în ciuda acestei colaborări atât de benefice, Sinatra înțelege că trebuie să își urmeze propriul drum, de unul singur, astfel că renunță la serviciile lui Dorsey.

Cu toate acestea, drumul spre succes a lui Sinatra continuă. În anul 1943, acesta înregistrează primul succes din cariera solo cu melodia „Night & Day”. În scurt timp, acesta devine o personalitate remarcabilă a muzicii americane, luând cu asalt celebrul „Top 10” din acea vreme, numărând în total 23 de piese care s-au bucurat, de-a lungul timpului, de prestigiul acordat datorită prezenței într-un astfel de clasament. Rând pe rând, piese precum „I’ve Got the World on a String”, „Angel Eyes” ori „I’ve Got You Under My Skin” l-au transformat pe Frank Sinatra într-unul dintre cei mai mari artiști ai vremii sale, devenind cunoscut drept „The Voice” (Vocea). Visul dintr-o seară din 1935 începea să prindă contur, însă Frankie, așa cum îi spuneau apropiații, era departe de a se opri. Iar rezultatul a fost unul deosebit. În anii ce au urmat, Sinatra descoperă noi dimensiuni ale succesului cu cântecele de Crăciun „Santa Claus Is Comin’ To Town” și „Let It Snow”, precum și trei dintre cele mai memorabile melodii ale secolului al XX-lea, și anume „Stranger In The Night”, vândut în milioane de exemplare, „New York, New York”, precum și legendara piesă „My Way”.

Întreaga Americă devenise fascinată de vocea sa inconfundabilă, Sinatra ajungând, în finalul carierei, să cânte chiar și 100 de piese pe zi. Emisiunile radio în care apărea înregistrau audiențe impresionante. Totodată, succesul acestuia a fost recunoscut și în afara granițelor americane. La un concert susținut în Brazilia, pe stadionul Maracana, acesta s-a bucurat de o asistență impresionantă, și anume 175.000 de persoane, record absolut pentru acea vreme, înregistrat în Cartea Recordurilor. În fața succesului magistral înregistrat de către Sinatra, Bing Crosby a capitulat, declarând plin de remușcări: „Frank este genul de artist care apare o dată în viaţă, dar de ce a trebuit să apară în a mea?“ Resemnare? Probabil. Dezamăgire? Evident. Invidie? De ce nu? În final, un lucru este cert. Plecând dintr-un punct de unde mai jos nu se poate, având drept singure atuuri perseverența și ambiția, Sinatra a reușit să devină una dintre cele mai emblematice figuri muzicale ale secolului al XX-lea, acaparând întregul peisaj muzical american și impresionând prin noi dimensiuni ale muzicii, precum și printr-un timbru muzical extrem de rafinat.

„Stilul”

De-a lungul timpului au existat numeroase controverse cu privire la genul muzical pe care Sinatra îl practica. Deși unii îl apreciau ca fiind un crooner (cântăreț de balade, interpretând într-o manieră specifică vremii), acesta nu accepta o astfel de caracterizare a modului său interpretativ din punct de vedere muzical. Nici el, nici Bing Crosby (ce coincidență, nu-i așa?). În aceste condiții, cea mai generală reprezentare a stilului muzical promovat de către ilustrul artist american își regăsește originile în muzica jazz.

Jazz-ul a luat naștere în statele sudice ale Statelor Unite ale Americii la începutul secolului al XX-lea, regăsindu-și sorgintea în muzica oamenilor „de culoare”. Acest gen se remarcă prin puternice accente de blues, precum și ecouri ale muzicii europene, iar odată cu evoluția muzicii, jazz-ul secolului 21 prezintă puternice accente rock. Revenind la muzica anilor ’40, regăsim o tonalitate care pune accent pe expresivitate, în detrimentul esteticii sunetului, iar instrumentele produc adesea sunete aspre și „nefiltrate”. Aceasta oscilează în funcție de interpret, de la o tonalitate elegantă, precum în cazul de față, până la foarte triste, în cazul trompetistului Miles Davis ori triumfală în cazul genialului Louis Armstrong. Unul dintre elementele fundamentale caracteristice acestui gen îl constituie improvizația, interpreții având libertate absolută de a influența anumite armonii după bunul plac, astfel individualizându-se în cadrul industriei muzicale. Adesea, improvizația este însoțită de repetarea schemei unui acord. În timp, jazz-ul a cunoscut o relativă divizare datorată evoluției stilului, apărând noi „stiluri” care, aparent, se opuneau reciproc. Astfel, în funcție de arealul social și de preferințele fiecărui stat în parte, de la stilul „New Orleans”, unde se presupune că a apărut primul interpret de jazz din istorie, și anume Buddy Bolden, până la stilul „Dixieland”, axat pe o muzică mai lină și ceva mai puțin expresivă ori stilul „Chicago”, care pune bazele cunoscutului și apreciatului stil blues.

Stilul care l-a consacrat pe Frank Sinatra reprezintă însă un jazz ușor „metamorfozat”, artistul american îmbinându-l atât cu influențe baladice și pop, cât și, paradoxal, cu genul swing, o „subdiviziune” a jazz-ului care punea accentul pe ritmicitate și, evident, improvizație, adăugând și o ușoară nuanță de bel canto, fapt care a conferit muzicii sale un aer deosebit. Astfel, acesta se diferenția de stilul ceva mai clasic a lui Bing Crosby și izbutea totodată să confere muzicii sale o nuanță aparte, ceva mai personală și mult mai rafinată, acaparând, în timp, aprecierea întregii țări și transformându-l pe Frankie într-un adevărat „gentleman vocal”. Acest stil i-a adus lui Sinatra, pe lângă evidenta consacrare muzicală, ceva în plus. Ceva mai…deosebit. Depinde din ce punct de vedere privim situația.

„De la Președinte la Mafie”

Succesul datorat ascensiunii fulminante a lui Frank Sinatra în industria muzicală americană l-a determinat pe acesta să ia contact cu numeroase persoane din înalta societate. Este binecunoscută publicului larg prietenia foarte strânsă pe care acesta o avea cu președintele John F. Kennedy, unul dintre cei mai apreciați președinți din istoria Statelor Unite ale Americii, care a profitat de acest lucru pentru a atrage de partea sa un număr semnificativ de alegători. La rândul său, Sinatra se declara însuși un simpatizant al Partidului Democrat în acea vreme, însă cu timpul, relația de prietenie dintre cei doi a început să se „răcească”, atingând punctul critic în timpul unei vizite a președintelui în California, în anul 192, prilej cu care Kennedy decide să înnopteze în casa lui Bing Crosby, marele său rival și republican convins, în detrimentul acestuia. Vădit deranjat de situație, Sinatra se declară din acel moment, „cu durere în inimă”, susținător al Partidului Republican, refuzând orice altă colaborare cu președintele. Din acel moment, Frankie îi va susține, rând pe rând, pe toți președinții americani de „origine” republicană, de la Richard Nixon până la Ronald Reagan ori George Bush. Și asta pentru că rivalitatea dintre Sinatra și Crosby, cel puțin pentru primul dintre aceștia, nu se limita doar la o simplă prietenie cu un președinte de stat.

În același timp, cariera muzicală a lui Sinatra a gravitat, pentru o perioadă, în jurul unor legături strânse cu numeroși membri ai unor puternice clanuri mafiote din Statele Unite. Într-o serie de documente făcute publice în 1998, este expusă prietenia artistului american cu Sam Giancana, unul dintre cei mai influenți lideri ai Mafiei din Chicago. Tot aceste documente relevă o întâlnire a acestuia cu mafiotul Lucky Luciano, în timpul unei călătorii spre Cuba, precum și faptul că Willie Moretti, un cunoscut membru al lumii interlope din New Jersey, l-ar fi susținut din umbră în perioadele mai puțin favorabile din cariera sa. Deoarece, în anii ’40, adevărații gangsteri purtau costum și ascultau numai muzică rafinată. Între timp, vremurile s-au schimbat radical, dar asta este deja altă poveste.

Ca un revers al medaliei, Frank a acceptat să devină curierul acestora, implicându-se în „relațiile economice” dintre mafia din Chicago și cea din New York. Un cunoscut episod al acestei aventuri a avut loc într-un aeroport. Artistul, având asupra sa o geantă cu 3,5 milioane de dolari, a fost rugat o deschidă pentru efectuarea unui banal control de rutină. Salvarea sa a venit din partea fanilor care, văzându-l pe acesta, au considerat că este oportunitatea ideală de a obține autografe și au năvălit de-a dreptul asupra acestuia. Constrâns de împrejurări, agentul de securitate s-a văzut nevoit să îi permită lui Frank trecerea, fără a-l mai supune percheziționării.

Cântăreț, prieten al unora dintre cei mai influenți președinți de stat din istoria Statelor Unite, curier al Mafiei. S-ar putea spune că Sinatra le-a făcut pe toate. Însă pentru el, era loc și de mai bine.

„One-Take Charlie”

Într-un interval destul de scurt de timp, Sinatra a reușit să își creeze o reputație deosebită în lumea muzicală, motiv pentru care a decis să își extindă domeniul de activitate într-o sferă cel puțin la fel de interesantă, care i-ar fi sporit semnificativ popularitatea, și anume cinematografia. Pornind pe acest nou drum în stilul său caracteristic, adică fără să aibă vreun fel de studii ori de pregătire specială care să îi asigure constanța în acest demers, Frank a decis să urmeze calea Hollywood-ului în paralel cu cea muzicală.

Așa cum era firesc, primele sale roluri au fost minore, acesta fiind preferat cu precădere în scenele muzicale, în care să facă exact ce știa mai bine: să cânte. Lucru de care se achită cu succes în filmele „Las Vegas Nights” (1941), „Ship Ahoy” (1942) şi „Higher and Higher”, ca solist în trupa lui Tommy Dorsey, unul dintre celebrii muzicieni cu care Frankie a colaborat de-a lungul carierei. Cu timpul, acesta reușește să își creeze o reputație pozitivă, fapt care acordă încredere și captează atenția a numeroși regizori din celebrul oraș al cinematografiei. Astfel, în 1945 acesta este distribuit în rolul principal în producția „Anchor’s Aweigh”, alături de Gene Kelly. Menținând prestațiile sale constante la un nivel destul de înalt, în anul 1953 Frank a fost distribuit într-un rol foarte râvnit în industria cinematografică, și anume în filmul „From Here To Eternity”, care îi aduce distincția supremă în materie de film, și anume un premiul Oscar pentru prestația sa deosebită în rolul secundar al soldatului Angello Maggio. Doi ani mai târziu, avea să obțină o altă nominalizare la Premiile Academiei pentru rolul principal din drama „The Man With The Golden Arm”, reușind totodată, de-a lungul carierei, alte roluri memorabile în filmele „Ocean’s 11” (1960) și „The Manchurian Candidate” (1962). Iar de parcă asta nu era suficient, Sinatra a decis să experimenteze o altă dimensiune a cinematografiei, cea din spatele camerelor, afirmându-se ca regizor al peliculei „None But The Brave” în 1965. Și toate acestea fără vreo specializare în domeniu.

Bilanțul carierei sale cinematografice este unul greu de egalat. În total, Frankie și-a jucat propriul rol în nu mai puțin de 136 de producții cinematografice și de televiziune, precum și alte roluri în 65 de filme, vocea sa apare pe coloanele sonore a 173 de producții, iar ca producător, acesta își pune amprenta asupra a nouă filme și spectacole de televiziune. Însă cu toate acestea, pentru Sinatra actoria a reprezentat mai mult un hobby decât o ocupație de sine stătătoare, așa cum tocmai el a declarat într-un interviu: „Prima mea intrare pe scena artistică a fost în calitate de cântăreţ şi voi ieşi din scenă tot ca interpret. Actoria s-a întâmplat între concerte. Prefer să nu-mi clasez, să nu-mi pun într-un sertar meseria, pentru că există multă actorie în muzica mea, iar cântatul m-a ajutat să fiu un bun actor”.

 

Personalitate complexă, „posesor” al trei stele pe celebrul bulevard „Hollywood Walk of Fame”, desemnat în anul 2001 drept „Vocea secolului XX” în detrimentul unor nume mari, precum Beatles, Elvis Presley ori Ella Fitzgerald, deținător al 21 de discuri de aur, platină și multi-platină, Frank Sinatra a rămas în istorie drept unul dintre cei mai emblematici muzicieni ai secolului al XX-lea, precum și un exemplu perfect al desăvârșirii unui ideal prin intermediul ambiției și perseverenței. Motiv pentru care muzica sa este în continuare, la mai bine de jumătate de secol de la apariție, ascultată și apreciată pe întreg mapamondul, continuând să exprime o eleganță sublimă și un rafinament desăvârșit. Așa cum, de altfel, se cuvine unei adevărate legende.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 31, ianuarie 2015

Despre Robin and the Backstabbers ar fi, la prima vedere, destul de puține de spus, deoarece o formație care a scos un singur material discografic în decurs de patru ani de zile ar putea să pară o enigmă încă destul de greu de elucidat. Însă, pe de altă parte, am auzit numai de bine la adresa lor. Motiv pentru care am decis să le acord o șansă.

Inițial îi consideram drept genul de trupă care mai are nevoie de timp până să demonstreze ceva, o himeră care se îndreaptă cu pași mărunți dar siguri spre stadiul de certitudine, însă peste vreo câțiva ani. Îi vedeam drept o formație pe care o asculți ocazional, în zilele ploioase ori în vreo după-masă monotonă de duminică. La o primă audție superficială, am descoperit o trupă îndrăzneață, cu o lirică ce părea să promită câteva experiențe plăcute la nivel intelectual, un instrumental decent spre bun și cam atât. Pe scurt, material de gâdilat orgoliul unor hipsteri. Însă, la o analiză mai atentă, am observat în acest proiect una dintre cele mai exponențiale trupe din peisajul muzical românesc apărute în lumina reflectoarelor în ultimii cinci ani. Și asta pentru că vorbim aici despre o trupă care inovează prin intermediul lirismului. Și o face într-un mod cum nu se poate mai plăcut.

Începuturi

Proiectul Robin and the Backstabbers este unul relativ tânăr. Formația a luat naștere în anul 2010, avându-l în rol principal pe Andrei Proca, un tânăr talentat și ambițios, poreclit Robin după personajul principal dintr-un videoclip al formației Radiohead. După câteva schimbări de componență în tabăra „celor care înjunghie pe la spate”, formația se prezintă în următoarea formulă: Robin (voce, chitară), Florentin Vasile (chitară), Andrei Fântână (clape, chitară, muzicuță), Vlad Feneșan (chitară bas) și Vladimir Proca, fratele lui Robin (tobe).

Începuturile trupei stau sub semnul unei ascensiuni fulminante în zona underground. În luna iunie a aceluiași an, membrii trupei au susținut un concert pe scena Arenelor Romane, în cadrul Liveland Festival, alături de nume precum The Amsterdams ori Decomposer, nume fără prea mare rezonanță în muzica românească. Iar cum în momentul în care susții un concert pe una dintre cele mai mari scene din țară, „riști” să fii remarcat de către un post de radio, Robin and the Backstabbers a atras atenția postului Radio Guerrilla, considerat „radioul intelectualității românești”, care a promovat acest nou proiect muzical prin intermediul piesei „Vânătoarea regală”, titlu preluat după un roman scris de D. R. Popescu (mai recomand și o carte cu ocazia asta). Melodia s-a bucurat de un succes extraordinar, ajungând pe primul loc în topul preferințelor ascultătorilor acestui post de radio, fenomen sinonim cu succesul. Iar precum cheia succesului este perseverența, trupa a revenit în atenția publicului cu single-urile „Iguana făcătoare de minuni”, care s-a bucurat de un succes asemănător predecesorului, precum și „Soare cu dinți” (acesta beneficiind și de un videoclip), care a luat cu asalt topul Radio Guerrilla, așezându-se comfortabil direct pe prima poziție. Însă, pentru membrii trupei, acesta avea să fie doar începutul. Șlefuind cu migală fiecare material promovat în universul distorsionat al radioului, calculând cu o precizie de lunetist fiecare vers în parte, membrii trupei au continuat să ofere publicului un produs de o calitate ireproșabilă, devenind, treptat, un nume tot mai impunător în muzica underground a anilor 2010. Însă nevoia unui album în rândul fanilor devenea tot mai evidentă. Motiv pentru care, la doi ani după înființarea trupei, apare primul și, deocamdată, singurul material discografic purtând semnătura celor de la Robin and the Backstabbers, intitulat sugestiv „Bacovia Overdrive Vol I: Stalingrad”. Un soi de „best of” pentru cei familiarizați cu muzica acestora.

Bacovia Overdrive

„Aveam multe versuri scrise și mă uitam peste ele și am dat peste „privește savant cu inima beată de iubire”. Și atunci am zis „ce bun e ăsta!”. Și l-am luat și stăteam și mi-l cântam, dar eram foarte mahmur, abia mă trezisem. Eram foarte confuz, știi cum e. Mi-am zis totuși că ceva nu-i în regulă, nu-i în regulă, nu-i în regulă. Repetam „privește savant, privește savant…” și atunci mi-am dat seama. Nu, stai puțin, ăsta e un vers din Bacovia. Mi-am adus aminte că hotărâsem între timp că piesa o să se numească „Bacovia Overdrive”, declară Robin într-un interviu despre piesa care dă numele albumului. În vârstă de 15 cântece (dintre care 3 interludii), prelucrate cu o deosebită atenție la fiecare acord și masterizate elegant, ”Bacovia Overdrive” strălucește, asemeni materialului „Acustic” al celor de la Vița de Vie, în ceea ce privește aranjamentul muzical. Ce-i drept, o face puțin mai gălăgios, dar fără a deranja, ci dimpotrivă, cu o oarecare eleganță. Apelând la o impertinență nepermisă contemporanității, materialul discografic conține 14 piese în limba română, precum și o singură piesă în limba engleză (iertată fie-le abaterea, că tare bine sună!), prezentând numeroase influențe simboliste, ilustrând o estetică modernă, semn că un anume cineva din cadrul trupei a fost foarte receptiv la orele de română din liceu. Însă punctul forte al acestui album îl reprezintă, fără doar și poate, profunzimea liricii.

Luată separat, fiecare creație reprezintă o sursă inepuizabilă de proteină pentru cerebel, lucru sesizabil în melodii precum: SPNZRTR (Aţi observat că s-a cam dus vopseaua de pe cioară?/ Ar cam trebui să ies din apa îngheţată / Şi într-un final să recunosc că v-am trădat, / Dar din cuvinte curge sânge, / Nu poţi să speli ce s-a pătat.) – poezie, nu glumă!, (În 3 minute) Mașina 682 (Am prins răsărit într-o stație de metrou / Ne-am smuls inimile căutând ceva nou / Am ciocnit pahare cu stele căzătoare / Ne-am folosit tinerețea ca pe-o barcă de salvare), Sat după sat (Bate-un ceas în altar / Latră timpu-n zadar / Viaţa-i o foaie in vânt / Smulsă dintr-un abecedar) ori Soare cu dinți (Am moştenit un fitil aprins / Şi gloanţe de argint, dar le-am uitat dinadins / A doua zi lumină ne zâmbeam stânjeniţi / Lacrimi de crododil, soare cu dinţi).

Acestea ar fi doar câteva din exemplele care rămân întipărite în memorie pentru multă vreme în mintea ascultătorului și care fac diferența între un album decent și unul bun spre foarte bun. Tocmai pentru că nimic nu e forțat. Deși versurile rimează, în momentul audiției e foarte greu de observat acest detaliu, tocmai datorită naturaleței cu care ne încântă fiecare melodie în parte. Pe restul vă las pe voi să le descoperiți, pentru că un asemenea periplu liric trebuie studiat ceva mai profund și presupune o oarecare atenție la detalii. Asta dacă nu cumva veți fi vrăjiți instantaneu de instrumental.

Privind situația dintr-o perspectivă ceva mai obiectivă, albumul e departe de a fi perfect, prezentând mici lacune pe alocuri. Însă în momentul în care comparăm Bacovia Overdrive cu alte materiale discografice de-o seamă cu acesta, observăm că, la nivelul muzicii românești, vorbim despre o diferență de ani-lumină în materie de calitate. Tocmai din acest motiv, formația a câștigat premiul „Cel mai bun rock alternativ” în cadrul festivalului On Air Music Awards în 2013, ocazie cu care a primit și premiul pentru artistul anului. Iar cum a trecut ceva vreme de la ultimul periplu muzical de o asemenea complexitate, trupa va lansa în anul 2015 cel de-al doilea material discografic din scurta lor istorie, acesta urmând a fi intitulat „Arhangel’sk”. Rămâne de văzut dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor, deși single-ul omonim albumului, lansat acum ceva vreme, promite o lirică în nota obișnuită.

Stilul

În ceea ce privește stilul formației, multe întrebări au fost puse de-a lungul timpului, acesta fiind mereu un prilej pentru dezbateri datorită numeroaselor influențe întâlnite în cele 15 piese de pe materialul „Bacovia Overdrive”. După spusele membrilor trupei, Robin and the Backstabbers este o formație de pop melodramatic. Însă nu vă lăsați păcăliți de această descriere. E rock toată ziua. E mai rock decât ceea ce e promovat în peisajul comercial drept „rock”. E distors, e vibrație, e atitudine, însă mai presus de toate, e efervescență. E un rock atât de concentrat, încât l-am putea numi ermetic, asta dacă nu ar avea alte influențe.

Totuși, e greu să încadrezi această trupă într-un stil anume, mai ales după un singur album. E clar, are influențe moderne. Rock alternativ, ar fi tentați să spună unii datorită riff-urilor alerte și ușor haotice, însă fără îndoială plăcute. Jazz, ar exclama la unison cei care-au ascultat incipitul melodiei „Când te-am cunoscut Cristina”. Să fie oare hard-rock de modă veche? Piesa „Natașa” stă drept probă incriminatorie. De ce nu indie? De la piesa „Vânătoarea regală” a început totul. Sau o vagă influență de folk? „Marele zgomot” pare să adeverească acest mit. În orice caz, numai pop melodramatic nu e, lucru demonstrat de atâtea ori în concertele live, în care, în urma unei avalanșe de influențe, băieții reușesc, în mod paradoxal, să surprindă mereu cu un sunet modern, însă totodată inedit. Și, cel mai important, e rock din creștet până-n tălpi. Însă e un rock frumos.

Robin and the Backstabbers e genul de formație care apare de nicăieri și ne uimește, în mod paradoxal, prin simplitate. E genul de formație care apare poate o dată la un deceniu și ne expune o nouă perspectivă asupra muzicii tocmai atunci când credeam că le-am auzit pe toate. Genul de formație care ne arată că, în materie de muzică, se poate și la noi, nu doar afară. Iar cu toate acestea, e o formație relativ tânără, judecând după discografie, ceea ce, teoretic, ar trebui să însemne că mai are enorm de demonstrat. O formație care are potențialul de a impune noi standarde în muzica românească în următoarele decenii și de a readuce peisajul muzical autohton spre normalitate. Până atunci, RatB rămâne o gură de aer proaspăt în industria muzicală „de la noi” și recomand această trupă oricui vrea să descopere altceva în muzica românească modernă. Poate nu neapărat mai bun din punctul vostru de vedere. Însă diferit. Doar puțin mai elegant. Și ceva mai profund în ceea ce privește lirismul.
Nu vă temeți. În ciuda numelui, nu vă vor înjunghia pe la spate. Deși nu garantez.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

„Vocea României va fi rock” – Tudor Chirilă, înainte de sezonul 4 din Vocea României

Chiriluță, ai făcut-o lată și distorsionată!

Mă așteptam să schimbe ceva. Dar nu tocmai din prima încercare.

Dintre toate sezoanele concursului Vocea României, acest al patrulea sezon a primit la început cea mai mică atenție din partea mea, în ciuda unei schimbări semnificative în cadrul juriului. Am prins foarte puține momente din audițiile pe nevăzute și, sincer, nu îmi mai amintesc pe cine am văzut. Dar aveam încredere în capacitățile celor patru antrenori, motiv pentru care mi-am spus că oricum vom avea parte de un periplu benefic într-ale muzicii. Acum parcă țin minte că era un rocker pe care Tudor Chirilă, noul membru al juriului, îl dorea cu disperare în echipa lui, iar acesta a ales echipa lui Smiley. Nici nu mai țin minte ce a cântat. Ei, asta e, ar fi fost interesant, dar viața merge înainte, face el ceva și scoate un concurent mai de Doamne-ajută din joben și se învârte de un prim sezon decent, mă gândeam atunci. Până la urmă, e greu să nu găsești, din atâția concurenți talentați care se perindează pe la audiții, câțiva care să poată cânta și transmite rock în același timp. Nu neapărat perfecți. De asta se ocupă antrenorul, cum de altfel a declarat.

În ceea ce privește faza a doua, aceea de dueluri, am urmărit competiția cu un dram de atenție în plus. Multe dueluri bune, iar altele care lăsau mult de dorit, oferind noi prilejuri pentru polemici între patru antrenori grozavi, dar atât de diferiți în aspirații și gândire la nivel muzical. Și ceva rock. Printre altele, „Born to be wild”. Deci ar cam trebui să fie bun. Că doar Steppenwolf, Smiley antrenor, vorba aia… Moment îl care îl regăsesc pe tânărul timid, pletos și puțin palid al lui Smiley, și nu al lui Chirilă, în duel cu un anume Vladimir Pocorschi, despre care am aflat ulterior că e fiul unui mare cântăreț autohton. Scuzată-mi fie lipsa de cultură muzicală, precum și vârsta fragedă, însă de tatăl acestui concurent cu chitara nu auzisem până la acea vreme. Am aflat ulterior cine este Mihai Pocorschi și m-am liniștit. Revenind la ideea de bază, am avut plăcerea de a vedea un duel foarte echilibrat, între două voci extrem de interesante. Ca ascultător neprofesionist, aș fi înclinat balanța în favoarea lui Tiberiu, deși mă așteptam ca Vladimir să iasă învingător din confruntare, atât datorită performanței, care a fost într-adevăr una electrizantă, cât și datorită unui element pe care l-am menționat deja. Pe scurt, câștigă Pocorschi pentru că e bun, are prezență scenică, are chitară și e fiul tatălui său. Tiberiu, în schimb, nu prea are prezență scenică și mai are de lucrat la capitolul „voce”. Însă acesta din urmă mi s-a părut mai bun. Cam asta era percepția mea generală asupra unui duel în care un fiu de muzician a fost egalul unui tânăr aspirant, care nu practică muzica decât ca hobby. Personal, am considerat că Vladimir era egalul lui Tiberiu, și nu invers. Însă, în final, Smiley a fost cel care a observat evoluția ambilor concurenți pe parcursul repetițiilor și care a observat punctele forte și dezavantajele fiecăruia, fiind singurul îndreptățit să facă diferența între cei doi concurenți, motiv pentru care i-am respectat decizia, deși nu am fost de acord cu ea. Asta e, poate l-o lua Chirilă, mi-am spus. Ei, ce surpriză total neașteptată și absolut surprinzătoare! Uite că l-a luat. Măcar știe ce să-i dea să cânte și cum să-l perfecționeze. Eventual puțin șlefuit și lucrat la detalii și face din el un concurent serios la titlu. Am mai văzut apoi și alte câteva dueluri, câteva persoane interesante, spectacol, totul la fel ca în sezoanele trecute, voci bune și cam atât.

Timpul a trecut și au început live-urile. Peste care am trecut cu foarte multă indiferență. Până când, în mod total întâmplător, dau pe YouTube de interpretarea piesei „Dream On” de la Aerosmith.

Piele de găină. Instantaneu. Sau, cum spun englezii, goosebumps. Un moment orchestrat extraordinar, de la riff-ul de chitară de la început până la finalul „pe cap” a lui Tiberiu. Îmi era foarte greu să îmi amintesc ce făcusem cu o seară înainte și de ce am ratat un astfel de moment. Parcă fusesem plecat sau așa ceva. Am ascultat a doua oară, să fiu sigur că nu cumva . Probabil sunt ușor de impresionat în ceea ce privește muzica, însă toată aventura asta de trei minute suna extraordinar pentru mine. Chirilă trăia momentul din plin și comunica intens cu publicul, ca și cum ar fi vrut să spună că asta înseamnă, de fapt, rock-ul. Atitudine, trăiri, energie, toate într-un cover mult mai intens decât originalul, de care probabil până și Steven Tyler ar fi fost mulțumit. Momentul se încheie frumos, cu un Tiberiu calm, relaxat, repetând primul vers al piesei. Ceilalți antrenori erau reduși la tăcere. Tudor se apropie de concurentul său, îi face un semn discret lui Pavel Bartoș și își arată recunoștința față de Tiberiu. Bartoș îi dă cuvântul lui Moga, moment în care aplauzele copleșesc întregul peisaj. Acesta se vede nevoit să își acopere elegant nemulțumirea vădită cu un zâmbet.

„Mai are rost să vorbească antrenorii?” întreabă retoric același Pavel. Chirilă se urcă din nou pe scaun și privește energic spre publicul din spatele său. Era deja clar, publicul avea un nou favorit. E foarte posibil să fi asistat la unul dintre momentele-cheie ale concursului, unul care, îndrăznesc să spun, a influențat într-o mare măsură deznodământul acestei competiții. În acel moment, publicul și-a dat seama că are de-a face cu un concurent care, după multă vreme are puterea să se diferențieze și să se afirme printr-un talent deosebit. Voci bune au fost vreme de trei sezoane, însă, în final, câștigătorul trebuie să aibă acel factor deosebit care face diferența. Și nu neapărat prezență scenică. Din câte am aflat, Tiberiu a mers echipa lui Smiley tocmai pentru a-și dezvolta acest lucru. În timpul momentului „Dream On”, mi s-a părut că nu prea știa ce să facă pe scenă. Acolo intervine momentul de „nu-mi pasă, fac ce știu eu mai bine”. Și exact asta a făcut. A lăsat la o parte detaliul vizual și s-a axat pe cel auditiv. Spectacolul era oricum garantat, de la lumini până la artificii și alte mici detalii. Așa că s-a lăsat dus de val. Iar din câte se pare, destinul a fost în favoarea lui.

Am ascultat ulterior și „Rock and Roll” de la Led Zeppelin. Foarte ok, însă alta era melodia de la celebra formație pe care am vrut s-o aud interpretată de Tiberiu. Ajungem și acolo.

În semifinală am zis că trebuie să prind „în direct” la televizor măcar o interpretare a tânărului rocker. Din fericire, le-am prins pe ambele. Inițial am să mă refer pe scurt la „Cântec prost”, melodie interpretată alături de Ligia Hojda și Tudor Chirilă. Momentul a fost foarte frumos, însă mă așteptam mai mult din partea celor doi concurenți, despre care știam că sunt capabili de prestații mult mai convingătoare. Un moment simplu și de efect, care a avut rolul de a-i „încălzi” pe cei doi concurenți pentru momentele individuale, unde Tibi a avut de interpretat celebra piesă „You Shook Me All Night Long” a celor de la AC/DC.

Recunosc, am fost puțin sceptic atunci când am aflat ce melodie are de interpretat tânărul membru al echipei Chirilă. Nu eram ferm convins că Tiberiu poate duce până la capăt o melodie atât de complexă și dificilă din punct de vedere vocal, însă aveam încredere că Tudor știe ce face și știe cum să îl ajute să transforme actul într-unul memorabil. Și mă bucur că mi-au fost înșelate așteptările. Scena a luat foc. Atmosfera devenise electrizantă, așa cum ar trebui să fie în timpul unei melodii AC/DC. O armată de note invadau întregul platou, transformându-l într-o provincie rock and roll. Parcă îl vedeam pe Brian Johnson cu vreo câțiva ani mai tânăr. Atâta vitalitate, atâta sete de rock și atâta energie transmisă într-o singură melodie nu am mai auzit de foarte multă vreme în vocea unui novice într-ale muzicii. Parcă acesta nu mai semăna cu băiatul timid și retras pe care îl știam din confruntări. Aveam în fața ochilor un om stăpân pe sine și pe muzica sa, capabil să susțină concerte de mare anvergură, care mi-a reamintit de ce ascult și apreciez acest gen muzical. La final o scurtă reverență și clipa a luat sfârșit.

Dintre opiniile antrenorilor, am reținut-o pe cea a lui Smiley, care și-ar fi dorit să-l audă pe tânărul din Orăștie abordând și alte genuri muzicale, considerând că un artist cu stofă de câștigător trebuie să fie un artist complet, care poate oscila între numeroase genuri. Altfel spus, să cânte și altceva în afară de hard rock. Totodată, consider că și afirmația lui Tudor, conform căreia talentul trebuie exploatat în forma sa cea mai pură și nealterată, este una relativ adevărată. Ca simplu privitor, aveam vreo patru idei de piese pentru Tiberiu, în funcție de ceea ce îmi doream să aud de la el. Am zis că fie i-aș da Stairway to Heaven a celor din Led Zeppelin, piesă care conține atât o parte de baladă, cât și elemente de hard rock, fie Bohemian Rhapsody de la Queen, mergând pe același principiu (deși aici era extrem de complicat cu partea de operă), Smoke On The Water de la Deep Purple ori, într-un punct baladic extrem, Right Here Waiting a lui Richard Marx. Doar că aceasta din urmă nu s-ar fi potrivit prea bine cu stilul său, iar în finala unui asemenea concurs nu e loc de experimente, ci doar de certitudini. Plus că nu știam ce alte surprize mai pregătește Chirilă, așa că mi-am pus încrederea în el, convins că va ieși ceva frumos.

Și a venit finala, rezultat al muncii intense depuse de către cei patru antrenori de-a lungul acestui sezon. Smiley s-a afișat cu deosebita Aliona Munteanu, Loredana a mizat pe Maria Hojda, o voce foarte interesantă, Marius Moga a ieșit la rampă cu Anda Dumitriu, concurentă a cărei performanțe le-am apreciat în semifinale, iar Tudor Chirilă l-a avut drept reprezentant, în urma votului oferit de către public, pe Tiberiu Albu. Datorită formatului inspirat al acestui concurs, concurenții au avut de cântat trei piese: una alături de antrenor, una alături de un invitat special, cea de-a treia constând într-o reprezentație individuală. Prima sa reprezentație, alături de soprana Irina Baianț, a fost un moment extraordinar, pe care, evident, nu l-am prins live. Tiberiu Albu a avut o prestație frumoasă în rolul Fantomei de la Operă. Se vede că a învățat ceva meserie de la actorul Tudor Chirilă, lucru care i-a prins de minune pe scenă. Finalul este absolut genial.

A urmat duetul alături de antrenor, concretizat prin piesa cu nume atât de simplu, „Ana”. O piesă care, privind retrospectiv, îmi trezește amintiri plăcute, din zilele când descopeream, piesă cu piesă, trupa Vama Veche. O masă de biliard, târziu în noapte, afară furtună, iar înăuntru liniște. Și Vama Veche… În fine. Cred că nu am mai ascultat melodia asta de vreo…3, poate chiar 4 ani de zile, însă am fost surprins să aflu că încă mai cunosc destul de bine versurile. Cât despre duet, acesta a fost unul de excepție. Vocile celor doi s-au îmbinat armonios într-un moment sensibil, elegant, urmat de aplauze frenetice din partea publicului care i-a scandat numele vreme de câteva secunde bune. Cu acest prilej, tânărul din Orăștie a arătat publicului din toată țara acea latură mai…emoțională, acel „altceva” pe care Smiley l-a cerut din partea lui Tiberiu în semifinale, acea demonstrație că poate cânta și alte genuri. Din perspectiva aceasta, pot spune că Tiberiu este capabil și de interpretări jazz, blues ori, de ce nu, pop-rock, însuși Marius Moga declarându-se, în final, mulțumit de prestația tânărului rocker. Am apreciat în special povestea non-verbală spusă de către cei doi interpreți. Pe de o parte îl avem pe Tudor, privind iubirea din perspectiva unui adult, un romantic a cărui suferință pricinuită de o despărțire nepotrivită îl afectează puternic, impunând o emoție ceva mai accentuată în interpretare. De partea cealaltă îl avem pe Tiberiu, un adolescent timid, ușor rațional, interpretând calm, cu o ușoară încântare în glas, bucurându-se cuminte de moment. Per ansamblu, întreagul moment, așa cum Chirilă a afirmat, a fost realizat de către „doi necunoscuți, care au pierdut un avion într-un aeroport undeva, în lume, s-au întâlnit și au zis <<Bă, tu ai o chitară?>>, <<Da, tu dai o bere?>>, <<Da.>> <<Hai, bă, să cântăm un cântec împreună>>”. Și asta a fost.

Iar ce-a fost mai bun, Tiberiu și Tudor au păstrat la urmă, pentru marele final. Ultima reverență. O maiestuoasă ieșire din tot acest periplu nebun de frumos numit „Vocea României”. Culmea, tot printr-o baladă. Însă ce baladă…

Elegant. Vântul îi bate ușor în plete, anticipând parcă ceea ce va urma. Câteva reflectoare și o voce calmă, liniștită. Liniștea dinaintea furtunii. De nicăieri, un break de tobe și se „instaurează” un crescendo cam până pe la jumătatea piesei. Publicul freamătă nerăbdător și așteaptă explozia decisivă. Chirilă privește încrezător. Știe ce poate elevul său. Brusc, puternice vocalize apărute parcă, de nicăieri, acaparează piesa. Un scurt moment de nebunie instrumentală și dezlănțuirea se produce. Reflectoarele o iau razna, sunt peste tot. A început furtuna. Eliberat din cușca în care a stat închis întreaga seară, monstrul rock și-a pus în gând să dărâme scena din temelii. Iar la câtă pasiune și energie pune în ceea ce face, tare mă tem că nu va mai rămâne nimic din aceasta până la final. Începe să se joace cu vocile. Apoi, de nicăieri, toată această nebunie ia sfârșit. Aplauze necontenite. Scena capitulează în lupta cu titanul. Tiberiu privește încrezător în forțele proprii și, cu siguranța felinei care și-a răpus prada, reia cel de-al treilea vers. „And she’s buying a stairway to heaven”, adaugă după o performanță de excepție. De fiecare dată când ascult, am impresia că momentul nu depășește un minut și jumătate, deși în realitate acesta trece de trei minute. La sfârșitul primei audiții, mi s-a părut un moment prea scurt, comparativ cu alte prestații din cadrul finalei. Însă un moment atât de concentrat și atât de intens, încât m-a ridicat de pe canapeaua din care priveam atât de curios și am simțit un fior puternic acaparându-mi simțul auditiv. Era rock în forma sa cea mai pură și mai desăvârșită, cea mai bună prestație a lui Tiberiu de la „Dream On” încoace. Acum nu mi se mai părea că îl aud pe Brian Johnson ori Steve Tyler, nici măcar pe Robert Plant, deși sunt sigur că ar fi fost capabil să reproducă unele caracteristici ale acestuia, de la voce la prezență scenică. De această dată a fost Tiberiu, manifestându-și propria personalitate și simțindu-se liber pe scenă. Făcând ceea ce știe cel mai bine. Să cânte și să ridice publicul în picioare. Pentru a nu știu câta oară în cadrul acestui concurs. Deoarece asta face un artist adevărat, indiferent de genul muzical pe care îl abordează. În final, Stairway To Heaven încheie un parcurs fenomenal pentru Tiberiu la Vocea României, presărat cu multe reușite, o tonă de aplauze și o evoluție excepțională din punct de vedere muzical, Tudor Chirilă reușind să transforme acest tânăr timid într-o adevărate personalitate a muzicii rock românești, prin intermediul unor prestații de mare clasă. Lucru care, în final, s-a dovedit a fi decisiv în ecuația victoriei.

Lăsându-l la o parte pe marele câștigător pentru moment, aș dori să spun câteva cuvinte despre o prestație care m-a ținut cu sufletul la gură și care m-a impresionat în mod deosebit pe toată durata acesteia. Un moment de excepție din seara finalei. Mă refer aici la duetul excepțional, pus la cale de către Marius Moga, dintre maestrul Gheorghe Zamfir și Anda Dimitriu. „Lie Ciocârlie” un omagiu adus cunoscutei interprete Maria Tănase, un moment magistral, de pus în ramă și prezentat generațiilor viitoare drept etalon al culturii muzicale românești. Un moment de un rafinament deosebit și de o eleganță desăvârșită, cum nu speram să regăsesc în prime-time-ul românesc.

În concluzie, am avut o seară cu momente de rock, operă, folk și peste toate, naiul lui Zamfir. La care s-au uitat câteva milioane de români. Suntem cumva într-un univers paralel? Sau se arată semne de revenire la normalitate?

În altă ordine de idei, am observat că, după fiecare sezon, Marius Moga este foarte preocupat de soarta concurenților după Vocea României. Aici am tendința să-i dau dreptate pentru simplul motiv că, din cele trei sezoane, niciun câștigător n-a reușit să se afirme în mod special, fiecare având cam un scurt moment de strălucire și…cam atât. Ștefan Stan s-a pierdut pe drum, Julie Mayaya mai are o cântare ici și colo, mult prea puțin pentru câștigătorul unui concurs de asemenea anvergură, iar câștigătorul sezonului al treilea…Mihai Chițu, parcă așa îl cheamă… Cam la asta se rezumă, pentru câștigători, viața dincolo de acest concurs. În mare parte, anonimatul. Și aș fi mai înțelegător dacă acest show nu ar fi transmis la nivel național, concurând la pretențiosul statut superlativ de „cel mai bun talent-show vocal”. Desigur, să nu uităm că toți cei trei au câștigat o sumă foarte substanțială în urma performanțelor acestora în cadrul „Vocii”, motiv pentru care, probabil, își permit un program ceva mai lejer. Uneori, să cânți în turneu cu Brenciu nu e tocmai suficient, deși alții doar visează la asta. Iar pentru ca Smiley să te promoveze cu succes peste tot, trebuie și puțin interes. Odată cu cel de-al patrulea sezon, tind să cred că la acest capitol s-au făcut o serie de îmbunătățiri majore. Conjuctură favorabilă sau talent, rămâne de văzut, însă ceva mă face să cred că avem un caz mai deosebit. E posibil să mă înșel, însă asta vom descoperi cu timpul. Cert este că, după multă vreme, am regăsit în acest „Prâslea”, așa cum Chirilă îl alintase, un concurent de care să-mi pese chiar și după terminarea concursului. Și ceva îmi spune că Tiberiu Albu este un nume de care cu siguranță vom mai auzi în viitor. Pentru simplul motiv că o voce precum a lui nu prea are cum să se zbată în anonimat. Nici măcar în România.

Acum, că acest concurs a luat sfârșit, aș dori să îi urez lui Tiberiu mult succes în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport Timișoara. Deocamdată este destul de greu de anticipat viitorul carierei sale muzicale. Are nevoie de un band solid și experimentat, cântece, albume, concerte, succes, experiență, lucruri care se acumulează de-a lungul anilor. Însă, în timp, poate că acesta va evolua din punct de vedere muzical suficient de mult încât să fie considerat o voce reprezentativă a peisajului rock românesc. Totodată, victoria sa în cadrul unui asemenea concurs mă face să cred că multe voci rock bune din România vor ieși la lumină și se vor bucura de o expunere semnificativă în cadrul industriei muzicale românești. Cât despre marele câștigător, totul depinde de el și de persoanele din jurul său. Pentru moment, este pe val. A confirmat că poate. Rămâne să continue în aceeași manieră.

Să cânte trompetele!

Posted: 18 Decembrie 2014 in Muzică
Etichete:, , , , ,

Probabil ar fi fost mai potrivit să îmi exprim punctul de vedere undeva în viitor, după ce toate cele trei piese promise de către B.U.G Mafia vor fi fost lansate. Însă ceea ce mi-a fost dat să aud mi-a plăcut mult, motiv pentru care am decis să adresez acum câteva cuvinte legate de acest nou material.

În final, a ajuns în atenția ascultătorilor și este exact așa cum ar trebui să fie. Mă refer, desigur, la piesa pe care toți fanii B.U.G Mafia au ascultat-o de cel puțin două ori până la ora scrierii acestui scurt articol, și anume deja cunoscuta producție marca Tataee, Uzzi și Caddillac, a cărei denumire o cunoașteți deja. După surprinzătorul, însă destul de interesantul experiment numit „MMDJ”, în compania lui Gojira, respectiv Planet H, băieții din Pantelimon au revenit la stilul care i-a consacrat în cei 21 de ani de activitate (cei mai veterani dintre voi cu siguranță știu mai bine decât mine ce înseamnă asta), printr-o nouă melodie așteptată cu mare interes încă de la primul teaser, publicat pe contul oficial de YouTube al trupei acum aproximativ o săptămână.

Personal, pot spune că așteptarea a meritat cu prisosință. Deși în această perioadă, gândurile și prioritățile populației majoritare sunt îndreptate spre alte activități, această piesă ne amintește tocmai acum, într-o lună de o semnificație aparte pentru poporul român, de faptul că noua generație își face tot mai tare vocea auzită pe plaiurile noastre. Mulțumim, Tataee, că ne readuci aminte de asta! Mesajul piesei este unul puternic, așa cum se cuvine unei trupe de un asemenea calibru precum Mafia,reamintindu-ne cât de vital este spiritul de sacrificiu în drumul spre succes. E adevărat, acești băieți sunt un rău necesar într-o societate autohtonă de-a dreptul perfectă. Însă, într-un fel, avem nevoie de mesajul lor, propagat prin astfel de piese, pentru a ne readuce aminte ce înseamnă cu adevărat să fii puternic, indiferent de prejudecăți și obstacole.

Despre instrumental, numai de bine. Frumos aranjamentul muzical, iar trompetele conferă piesei acel element elegant și underground totodată, oferind un sunet inedit și plăcut în același timp. Complimentele mele lui Cristi Dobrică pentru mix și masterizare.

Totodată, demnă de menționat este și prezența surprinzătoare a unei plăcute voci feminine, și anume Feli, care se potrivește de minune pe refrenul piesei. După destul de  piesă „Cine te crezi?”, tânăra artistă demonstrează din nou că deține calități vocale necesare unei cariere de succes în industria muzicală românească. Prin această colaborare,  Feli se înscrie într-o categorie destul de selectă a unor artiste feminine care au colaborat cu B.U.G Mafia de-a lungul anilor, precum Cătălina, Adriana Vlad ori Loredana Groza. Asta pe lângă faptul că și-a mărit considerabil numărul de admiratori odată cu această colaborare, lucru cu atât mai benefic pentru ea. Aștept cu interes evoluția carierei sale în anul următor.

În rest, să cânte trompetele. Nu de alta, dar în urma unei cariere atât de longevive și presărată cu suficiente succese de-a lungul anilor, în ciuda faptului că au plecat din cel mai „jos” punct posibil, aceasta fiind oarecum ideea principală a piesei, presupun că membrii trupei merită să își confere acest drept. Una peste alta, e bine. Altceva decât ce auzim de obicei în această perioadă a anului, dar plăcut.

Mai jos aveți piesa. Audiție plăcută și mențineți volumul la cote relativ decente!

Acest articol se doreşte a fi un pamflet şi ar fi de preferat să-l trataţi ca atare. În cazul în care vă regăsiţi în următoarele tipologii de persoane, n-ar fi tocmai de râs, dar bucuraţi-vă. Există persoane care ar putea să râdă de voi. Poate aşa vă veţi schimba în mai bine.

Fiecare dintre noi ascultă muzică. Fie că e vorba de timpul liber, la şcoală, acasă sau pe drum, întotdeauna găsim timp să ne refugiem preţ de câteva minute bune în lumea muzicii şi să uităm de griji, să ne destindem sau să ne distrăm. În general, fiecare individ are preferinţele sale în materie de muzică. Însă în momentul în care muzica ajunge să ne definească personalitatea şi caracterul, intervine o problemă gravă, ajungând să ne transformăm în ceva ce nu suntem sau nu ne-am dori să fim. Inspirându-mă din „Atlasul de mitocănie urbană” realizat de Radio Guerrilla, vă prezint câteva tipologii de oameni pentru care muzica reprezintă o caracteristică definitorie a personalităţii. Şi nu una neapărat pozitivă. Depinde de interpretarea fiecăruia dintre voi.

  1. Metal(tr)istul

În general, este uşor de recunoscut. Are părul lung, cu un breton care-i acoperă lejer ochii atunci când bate vântul (şi nu numai). Poartă mereu acelaşi tricou slinos al unei formaţii rock, indiferent că merge la şcoală ori la aprozarul din faţa blocului. Poate în afară de weekend, pentru că orice tricou îşi găseşte maşina de spălat mai devreme sau mai târziu. Evident, ascultă doar metal (pronunţat „metăl”), cu accent pe toate subgenurile „hard” ale acestuia, de la „doom metal” până la „black metal”, „death metal” şi uneori chiar grunge (deoarece Nirvana şi Kurt Kobain) şi consideră grohăitul o artă modernă neînţeleasă şi neapreciată corespunzător. Îl detestă pe Eminescu, deoarece îl consideră mult prea banal pentru gusturile sale, poate chiar prea optimist. Îl apreciază enorm pe Bacovia, din seria sumbru şi pentru că moarte, dar n-ar fi în stare nici măcar să comenteze semnificaţia titlului poeziei „Plumb”. Încearcă să scrie poezii, dar nu-şi găseşte rima, iar proza e ceva mult prea banal pentru el. Suferă, dar nu ştie exact de ce şi nici nu îl prea interesează. E metalist şi are toate motivele. Îl fascinează moartea, pentagramele, întunericul şi sadismul, deşi aproape că plânge la orice julitură. Se consideră ateu şi dacă îl întrebi, declară că nu crede în nimic, pentru că e mai comod să spui asta. Se machiază. Este obsedat de tot ce înseamnă „gothic” şi mereu are impresia că ar putea să fie ceva mai şocant. Îi place să iasă în evidenţă, dar apoi nu înţelege de ce lumea îi aruncă priviri bizare.

Ar vrea să fie precum ceilalţi metalişti, vesel şi oarecum normal în limitele acceptabilului, dar e mulţumit aşa cum e pentru că dacă ar fi altfel şi-ar compromite credibilitatea. Pentru el viaţa e tristă, deşi nu a trăit nici măcar o decepţie majoră în viaţa lui. Pentru asta sunt responsabili părinţii săi, care au făcut tot posibilul să-i ofere o viaţă normală şi fericită. Pentru el, libertatea înseamnă să-şi facă piercing-uri în toate zonele corpului. Şi eventual nişte tatuaje. Se consideră respins de societate, deşi nimeni n-are absolut nicio treabă cu el. Ar fuma, dar n-are bani de ţigări pentru că i-a dat pe bere. Atunci când vorbeşte, are tendinţa de a urla pentru a se face înţeles şi deşi încearcă în majoritatea timpului să pară raţional, nu ezită să se transforme într-un monstru cu 8 capete atunci când se loveşte de o părere contradictorie, în special legată de muzică. Îi place înghesuiala, deoarece îi aminteşte de pogo (ceva obicei tribal de la concertele rock, în care toţi se aruncă unii în alţii, n-am înţeles nici eu prea bine fenomenul). Nu îi place să fie deranjat, mai ales în timp ce este ocupat respirând, ori ascultând metal la căşti, ori chiar făcându-le pe amândouă deodată. Singurul loc în care se simte bine, aşa cum v-aţi dat seama până acum, e la concertele rock, unde se poate manifesta în voie (asta până să leşine pe undeva, mort de beat sau „afumat”….pardon, cuprins de armonia muzicii). Dar în ciuda aspectului care dă fiori celor slabi de inimă, este un individ relativ calm, atâta vreme cât rămâne captiv în lumea lui. Şi asta pentru că există specimene mult mai detestabile decât acesta.

2. Rapper-nul

Asemeni metal(tr)istului, este uşor de recunoscut. De la distanţă, pare că se îmbracă aproape la fel ca orice altă fiinţă umană, însă are un element suprem care îl diferenţiază de cei din jur: şapca. De obicei o imitaţie second-hand luată cu banii din alocaţie. O şapcă de dimensiuni relativ mai mari decât ale capului, pentru că niciodată nu se ştie când ai nevoie de o umbrelă.  Bineînţeles, şapca nu se pune drept pe cap, pentru că atunci ce specie de rapper ar fi!? Aceasta trebuie purtată întotdeauna într-o parte. De obicei în partea din care bate ploaia, chiar şi atunci când bate soarele. Pentru că el niciodată nu se plimbă, ci întotdeauna „o arde aiurea prin cartier”.

Povestea vieţii sale este una cât se poate de simplă: ascultă rap şi în fiecare zi se plânge de greutăţile vieţii, deşi ai lui îi oferă zilnic bani ca el să meargă la şcoală şi să-şi formeze un viitor. S-a apucat de fumat pentru că toţi cei din cartier făceau asta. Încearcă din răsputeri să-şi depăşească condiţia de băiat provenit dintr-o familie bună şi face tot posibilul pentru a rămâne corigent, deoarece consideră că este mai importantă „şcoala vieţii”, pe care neapărat trebuie s-o începi de la o vârstă fragedă. Deoarece, după cum ştim, nici măcar cei mai înzestraţi intelectuali nu pot rezista să studieze la două şcoli în acelaşi timp. Pentru el, adevărata inteligenţă zace în pumni, pentru că nu este băiat de cartier dacă nu şi-a luat câteva „scatoalfe” de la băieţii din cartier ori câteva bastoane de la poliţişti, plus o amendă pe care, desigur, nu el o plăteşte, că de-aia are părinţi care muncesc. Detestă şcoala şi consideră că sistemul e de vină, deşi nu ştie de ce, dar e în regulă, din moment ce toată lumea spune asta.

Visează să devină un mare rapper, deşi n-a deschis în viaţa lui o carte. Îşi blamează mereu destinul pentru că nu-i iasă rimele atunci când încearcă să compună. Şi nici cu gramatica nu stă prea grozav. Ştie multe detalii inutile despre rapperi, mai ales ţigările pe care le fumează şi numărul de la papuci. Nu merge prea des la biserică, dar se adresează tuturor persoanelor cu „frate”. Nu are prieteni, are doar „tovarăşi”, deşi comunismul a căzut acum vreo două decenii. Nu ezită să îi critice pe „foştii săi artişti preferaţi” că ar fi devenit comerciali, că nu mai sunt „underground” ca altădată, însă nu s-a deranjat niciodată să renunţe la banii de pe un pachet de ţigări şi o brichetă pentru a cumpăra un album al acestora. Are mereu o rimă pregătită la el, indiferent că se ceartă cu cineva, merge la magazin sau se spală pe dinţi. Iar marea fatalitate a vieţii sale este că nu va putea niciodată să trăiască o „poveste fără sfârşit”.

Per ansamblu, nu este un personaj prea complex, deşi ideea l-ar încânta. Însă tocmai simplitatea sa îl face să fie mai puţin deranjant decât următorul „exemplar”.

3.Îngâmfatul cu aere de elevat

Fără îndoială, un intelectual desăvârşit, asta cel puţin până rămâne în lumea lui. Şi-a schimbat radical viaţa în momentul în care a dat click din greşeală pe Youtube la Simfonia a 5-a de Beethoven. Are un aer atât de superior, încât dacă ar lăsa nasul puţin mai jos ar avea şanse să atingă vârful Omu (deşi nu e sigur). De aceea se şi împiedică des. Consideră că a atins apogeul muzical şi nu ezită să se ia „la harţă” cu oricine îndrăzneşte să-l contrazică, aruncând mereu în discuţie o simfonie la întâmplare, de foarte multe ori aceeaşi, ca argument suprem, pentru că el, de fapt, a făcut numeroase studii de teorie muzicală (sau cel puţin asta-i place să creadă). Fără să menţionăm, desigur, că n-ar şti să citească nişte note pe un portativ nici dacă soarta lui ar depinde de asta.

Ascultă, desigur, numai muzică clasică, dar nu înainte de a-şi face curaj cu o doză de „comerciale”, pentru a fi sigur că nu adoarme cu capul pe birou. Îşi descarcă muzica de pe site-uri de torrente şi o pune pe desktop, pentru ca toată lumea să vadă ce muzică bună ascultă el şi să acopere restul hard-disk-ului care musteşte de comerciale. Îi place să asculte muzică tare, fără căşti, pentru a arăta tuturor ce muzică elevată ascultă (un fel de cocalar). Se îmbracă de parcă tocmai a aterizat din Evul Mediu, iar asta nu e neapărat ceva rău, dacă nu ar ţine morţiş să demonstreze că e un gentleman, încercând să respecte cu sfinţenie „Codul bunelor maniere”, deşi e vizibil de la o poştă că îl strâng „pantofii cafenii”, iar limbajul îi lasă de dorit. Are o privire ciudată, ridicolă, de snob, şi asta nu pentru că natura l-ar fi înzestrat astfel. Afişează mereu un zâmbet tâmp, care se vrea a fi discret şi inteligent, însă tocmai din acest motiv se fereşte de oglinzi, pentru că ştie că l-ar deconspira. Se consideră un avid cititor de cărţi, petrecându-şi cel puţin 5 minute o dată pe lună pentru a căuta pe Internet titluri de cărţi şi autori celebri, ca mai apoi să le arunce o descriere la întâmplare, chipurile subiectivă, ca lumea să vadă cât de mult citeşte, deşi nu şi-ar pierde pentru nimic în lume timpul său mult prea preţios pentru a citi măcar o carte. Este, desigur, descoperit atunci când cineva îi pune întrebări în legătură cu detalii din respectivele cărţi, argumentând că nu mai ţine bine minte exact şi revine la muzica clasică, afişând o privire triumfătoare, exact genul de persoană care pretinde că este ceea ce nu va fi niciodată.

Este primul la dat sfaturi, chiar dacă nimeni nu le cere, şi se îmbufnează mereu atunci când nimeni nu este de acord cu el. Are o părere mult prea bună despre el, având uneori senzaţia că nu are ce căuta într-o lume atât de inferioară lui. Se consideră dezgustat de tot ceea ce îl înconjoară. Este linguşitor cu profesorii, deşi deseori eşuează lamentabil, iar pentru el nu există secrete, pentru că orice dezvăluire trebuie făcută publică. Este genul de persoană de care te fereşti din cale afară după ce ai ajuns s-o întâlneşti o dată şi care este în stare să-ţi strice până şi cea mai bună zi, motiv pentru care trebuie neapărat evitată. Însă nici măcar acesta nu poate egala ipocrizia celui ce urmează a fi prezentat în continuare.

4. Hipsterul – şi cu asta am spus tot

Acesta este, probabil, cel mai simplu de recunoscut personaj din această tipologie de caractere. Este foarte simplu: dacă vreodată, în timp ce vă plimbaţi pe stradă, vedeţi pe cineva îmbrăcat exact ca o pupăză (chiar dacă e băiat) şi  nu se află în aşteptarea vreunui Făt-Frumos pe marginea şoselei, atunci e hipster. Câteodată au tendinţa de a se îmbrăca în oameni normali, pentru a nu fi descoperiţi, însă ochelarii cu lentilele cât geamurile de pe Titanic şi atitudinea mai graţioasă ca a unei foci la un festival de dans îi dau de gol. Principalul simptom manifestat este acela că au impresia că deţin cunoştinţe în absolut toate domeniile. O inteligenţă la care Einstein îndrăznea doar să viseze se consideră a fi curpinsă în rândul hipsterilor. Fie că e vorba despre principiile relativităţii, teoria cosmogonică ori literatură, aceştia au impresia că le ştiu pe toate. Se consideră atât de inteligenţi, încât toţi cei din jurul lor sunt doar nişte fiinţe banale care nu înţeleg ce se întâmplă cu societatea. Vorbesc o limbă ciudată, o combinaţie între română şi engleză, de parcă au fost plecaţi vreo 10 ani în Statele Unite ale Ipocriziei şi şi-au uitat originile, pentru că limba română e vorbită de prea mulţi oameni şi nu e tocmai cool. „Educaţi” şi ei pe Youtube, asemeni îngâmfatului menţionat anterior, au impresia că ştiu totul despre masoni, dezgropând secrete pe care nimeni nu le mai ştie în lumea asta. Înţelegeţi? Nu mai ştie absolut nimeni ce ştiu ei…deşi e totul pe Youtube şi sute de mii de oameni văd acele videoclipuri. Cei care cred că ştiu totul despre toate conspiraţiile din trecut, prezent şi viitor. Genul de oameni care spun că luptă împotriva corporaţiilor malefice, dar care au ultimul tip de smartphone-uri şi salivează la ultimele gadgeturi apărute, pentru că nu-i aşa, asta îi face inteligenţi. Desigur, în domeniul muzicii sunt cunoscătorii supremi. Da, chiar mai mari decât specimenul menţionat anterior. Şi iată de ce.

Din câte am înţeles, principala caracteristică a hipsterilor este setea de originalitate cu care se laudă atât de frenetic. Adică să asculte tot felul de formaţii anonime, muzică bună, zic ei, ceva ce nu ascultă oricine, pentru puncte bonus de originalitate. Şi nu, aici pur şi simplu n-are rost mai încerc să îi mai satirizez, pentru că au dat singuri cu bâta-n balta inteligenţei. Pentru că indiferent ce gen de muzică asculţi, fie că e vorba de comercială, pop, jazz, clasică sau rock, indiferent cât de turbat sau soft, ei mereu vor declara că ascultă muzică mai bună. Fie că e vorba de o trupă de rock alternativ de care n-a mai auzit nimeni, o trupă de garaj dintr-un cartier părăsit de la marginea unui oraş mic din SUA sau o trupă de neo-rock cu influenţe folk şi ska din Danemarca, Suedia sau orice altă ţară nordică, hipsterii vor fi mereu aceia care îţi vor aminti că muzica pe care o asculţi este prea „mainstream” şi că eşti de fapt manipulat de marile corporaţii. Pentru că aşa sunt hipsterii. Ei, care, chipurile, au făcut numeroase studii asupra muzicii şi care ascultă cea mai bună muzică din lume. Ei, ale căror cunoştinţe în domeniul muzical trec de barierele infinitului. Îi ştiţi, îi întâlniţi pretutindeni şi îi vedeţi zilnic pe stradă. Adepţi ai unei mode trecătoare, până la următorul trend social. Şi experţi. Dar nu neapărat în muzică, ci mai ales în ipocrizie. Şi nu puteţi scăpa de ei pentru că sunt mulţi.

Dar pentru că se poate şi mai rău,…

5. Amazoana sensibilă

Apare pretutindeni pe reţelele de socializare ca un ghimpe în coasta Internetului. La prima vedere pare a fi o fiinţă normală, cu calităţi şi defecte umane, însă în momentul în care îşi arată adevăraţa faţă, nimic nu îi stă în cale. În momentele ei normale, se comportă ca orice alt specimen anonim şi aparent normal: îşi face poze cu telefonul mobil în oglindă sau la propria-i faţă (selfie…sau aşa ceva), postează un citat filozofic care nu are absolut nici o treabă cu conţinutul fotografiei şi aşteaptă like-urile precum un leu îşi ţinteşte prada. Până aici, nimic anormal. Însă adevărata provocare vine atunci când îşi vede prada căzută în capcană. Un băiat. Pentru ea, pare drăguţ. E ceva între rapper-nul şi cocalar. I-a dat un like. Atunci inima ei începe să bată cu putere şi ochii îi sticlesc. Ştie că l-a prins. Este prinţul ei din poveşti şi vor trăi o idilă de vis până ce ea se va sătura de el. Vor asculta piese comerciale şi balade fără sens şi vor fi cel mai frumos cuplu al lunii. Însă în acel moment apare o mică scânteie. La început pare inofensivă, însă brusc devine o adevărată ameninţare. Exact…o fiinţă care a făcut acelaşi lucru. Acelaşi prinţ a căzut în plasa like-urilor alteia. Îşi vede visurile spulberate. Întregul ei castel din nori s-a sfărâmat. Atunci se transformă. Atunci îşi relevă adevărata identitate, iar în acel moment lumea devine un loc mai ameninţător. Atunci individa cea inocentă devine o adevărată luptătoare. Atunci ar fi în stare să dărâme şi mesele din cancelarie pentru a-şi recupera proaspăta iubire. În acel moment, părul tuturor fetelor din oraş se află sub ameninţare de cod roşu de scalpare.

În general, ascultă muzică de tip „comercial” şi tentative de balade siropoase din aceeeaşi sferă. Cu cât mai chiţăite, cu atât mai bine. Nu se sfieşte să îşi pună căşti, pentru că toată lumea trebuie să îi asculte suferinţa. Toată lumea trebuie să înţeleagă că ea „arată că poate” şi că e puternică, frumoasă şi deşteaptă, vorba unei tentative eşuate de melodie. Chiar dacă nu prezintă acele calităţi. De aici şi cauza întregului său comportament. Iar dacă asta nu e suficient, respectiva are obiceiul destul de prost de a începe să şi fredoneze. Şi nu e de parcă are cea mai dulce voce din lume, ci dimpotrivă. Are exact genul de voce pentru care ai fi în stare să iei un taur de coarne doar ca să se oprească. Deşi ea crede că are talent. Iar acolo unde nu ştie, mimează cântatul. Iar în cazuri particulare, fluieră. Şi nu e de parcă ar fi mai bine să tacă şi să înveţe tentativele alea de versuri, ci e mai de preferat să scoată nişte sunete groteşti din gât, deoarece spectacolul trebuie să continue. Pentru că n-ar fi nimeni care ar îndrăzni s-o deranjeze, s-o contrazică sau măcar să-i spună să-şi pună căştile care ocupă un loc nesemnificativ în poşeta ei. Pentru că în acel moment un tsunami ar părea un duş pe lângă urletul său devastator. E genul de persoană care atunci când urlă, tabla se zgârie singură şi pervazurile geamurilor crapă. Pentru că, în viziunea ei, ea a suferit o decepţie în dragoste şi trebuie să asculte melodii cât mai triste şi cu versuri cât mai oribile la un volum cât mai ridicat cu putinţă, ca lumea să vadă că ea suferă. Iar când nu ţipă, vorbeşte mult. Foarte mult. Atât de mult încât devine agasantă. Şi ce loc mai bun să îşi exprime frustrarea decât pe reţelele de socializare, printr-o poză şi un citat filozofic, aşteptând un like. Sesizaţi simetria?

Dar totuşi, există un personaj care îi depăşeşte pe toţi. Atât prin ipocrizie, aroganţă, cât şi prin genul de muzică pe care îl ascultă. Ultimul, dar nu cel din urmă.

6. Prima jumătate din denumirea de la Cola

El este. Inconfundabil şi imposibil de evitat. Pleava supremă a societăţii. Întâlnit pretutindeni şi răspândit mai ceva ca o molimă. Recunoscut în principiu după a sa ceafă care reproduce în cel mai mic detaliu serpentinele Transfăgărăşanului, pe care o afişează cu mândrie în cluburile „de fiţe”. Obligatoriu alături de o pereche de ochelari de soare, pentru că sunt bine cunoscute radiaţiile solare de acolo. Îmbrăcat în cele mai stridente imitaţii de haine de firmă, acesta se afişează echipat neapărat cu un lanţ  gen „sârmă de întins rufele” la gât ori o cruce masivă care i-ar lăsa cu gura căscată până şi pe mai-marii bisericii.

Nu a citit în viaţa lui alte cărţi în afară de cele de poker şi nici nu o va face vreodată. Inteligenţa lui se măsoară în numărul de euro pe care i-a obţinut din „combinaţii” şi din „ce-a adus de prin Germania”. Nu are un loc de muncă stabil, aceasta fiind a doua fobie a sa după şcoală, dar „se descurcă”. Conduce ultimul model de maşină sport, dar locuieşte într-o garsonieră şi n-ar fi rău dacă ar mai merge pe la dentist. Foloseşte claxonul cu precădere la culoarea roşie a semaforului ori pentru a atrage atenţia „amazoanelor sensibile” ori a piţipoancelor anonime. Nu uită să îşi etaleze tricepşii „musculoşi”, care de fapt reprezintă un peisaj dezolant de steroizi. Indiferent de maşina pe care o posedă, mai mult sau mai puţin legal, ţine să arate tuturor că el este, din nefericire, un individ bolnav. Acesta suferă de o dereglare acută a timpanului, care nu îi permite să audă prea bine, motiv pentru care simte nevoia să dea volumul muzicii la maxim, indiferent dacă este acasă, în trafic sau la şcoală. Indiferent de remarca celorlalţi, acesta răspunde cu un limbaj deosebit de birjar agramat, pe care l-a format cu mult efort încă din fragedă adolescenţă. Are tendinţa de a amesteca limba semi-română cu diverse dialecte africane, atât în scris cât şi oral, motiv pentru care este înţeles de un grup restrâns de oameni. Foloseşte cuvinte puţine în general, alegând să folosească limbajul banilor murdari pentru a se face înţeles. Însă este respectat în societate tocmai din această cauză. Pentru că n-are nevoie de Bacalaureat şi studii superioare, atâta vreme cât are „şcoala vieţii”, profil „băieţi deştepţi”.

Cred că aţi înţeles deja care sunt preferinţele muzicale ale respectivului. Exact, manele. Cu precădere mezeluri şi „minuni” mai mult sau mai puţin muzicale. Genul de imitaţii muzicale care îl îndeamnă la o mulţime de lucruri pozitive. Îl învaţă că banii sunt cel mai important lucru, îl învaţă că trebuie să aibă duşmani, ca să aibă cui se lăuda, şi nu în ultimul rând, îl învaţă despre „valoare”. Şi nu, nicidecum valori morale. Şi asta nu ar fi deranjant dacă ar asculta doar pentru el. Ca o fiinţă darnică ce este, simte mereu nevoia să împărtăşească gusturile sale muzicale cu toţi vecinii săi. Nu doar din bloc, ci din întregul cartier. Moment în care volumul sistemului audio din maşină sau al combinei muzicale de acasă depăşeşte nivelul de bun-simţ. Dar bunul simţ este n concept mult prea abstract pentru dânsul. Şi mai mult ca sigur nu ştie ce înseamnă „concept”. Sau „abstract”. În orice caz, consider că i-am acordat deja suficientă atenţie şi este irelevant să menţionez de ce e bine să-l evităm.

Acestea sunt doar câteva tipologii de oameni pentru care muzica reprezintă mult mai mult decât un hobby. Menţiune specială se acordă celor care nu se pot abţine să nu menţioneze un interpret de manele sau, mai rău, pe Justin cel nemuric la o melodie rock de pe internet sau în general la orice nu are treabă cu respectivii doar pentru a arăta cât de bună este muzica pe care o ascultă. Pentru că nu-i frumos să faci asta. În caz că v-aţi regăsit în vreunul dintre aceste personaje…nu-i bine. Dar există mari şanse ca într-o bună zi să vă daţi seama de asta şi să vă revizuiţi puţin atitudinea. Doar dacă nu sunteţi ultimul exemplar, pentru că atunci şansele sunt minime spre zero. Între timp, lăsaţi muzica să devină o parte din voi şi nu invers, nu încercaţi să impuneţi nimănui că muzica pe care o ascultaţi este una superioară, pentru că dacă faceţi asta, mai mult ca sigur că nu vă vor crede şi riscaţi să păreţi ipocriţi. Şi pentru numele lui Dumnezeu, folosiţi un sfert din alocaţia lunară şi cumpăraţi-vă o pereche de căşti dacă vreţi să ascultaţi muzică în public!

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014