Archive for the ‘„Aripi Tinere”’ Category

În ultima vreme, am constatat cu stupoare o denigrare masivă a termenului de ”thriller” în ceea ce privește atât domeniul literar, cât și cel cinematografic. În sensul că thriller-urile au cam lăsat-o mai moale cu tensiunea, suspansul și emoția care definesc acest gen.

Trăim în era vampirilor care strălucesc în lumină și a protagoniștilor care posedă inteligența unor noptiere, de un absurd care produce în mod neintenționant amuzamentul. Suntem martorii unui gen aflat în cădere liberă, motiv pentru care am decis ca, în acest număr al revistei, să prezint un exemplu veridic de ceea ce înseamnă cu adevărat un thriller, atât la nivel literar, cât și în domeniul cinematografic.

Cartea

Apărut în lumina tipografiei sub îndrumarea scriitorului american Thomas Harris în anul 1988, „Tăcerea Mieilor” este un roman polițist de analiză Tăcerea mieilor (sursa foto: www.carti-online.com)psihologică, al doilea dintr-o serie de cinci cărți (deși poate fi citit fără probleme ca un roman de sine stătător), având-o în prim-plan pe Clarice Starling, o tânără agentă FBI care primește din partea superiorilor săi misiunea de a rezolva cazul criminalului în serie cunoscut sub numele de ”Buffalo Bill”, datorită obiceului său bizar de a-și ”jupui” victimele. Datorită faptului că investigațiile sale nu ajung la nici un rezultat, aceasta recurge la o tactică neobișnuită, apelând la serviciile unui alt criminal în serie, un sociopat desăvârșit, nimeni altul decât celebrul doctor psihiatru Hannibal Lecter, aflat în izolare totală într-o închisoare de maximă securitate datorită preferințelor ”culinare” ceva mai….deosebite, care includeau, printre altele, oameni.

Exact, vorbim despre un canibal. Însă nu oarecare, din ceva trib african anonim, așa cum ați fi tentați să credeți, ci unul rafinat, înzestrat cu o capacitate extraordinară de a înțelege psihologia umană și de a o exploata în folosul intereselor sale, fiind capabil de a se transpune în pielea criminalului și de a-i intui următoarele mișcări. Acesta decide să o ajute pe Clarice în rezolvarea cazului, însă cu condiția ca aceasta să îi relateze câte un detaliu al vieții private. Astfel, aflăm că, de fapt, tânăra agentă suferă de o puternică traumă psihică apărută în copilărie, atunci când, fiind crescută de un unchi, a fugit de acasă datorită zgomotelor produse de către un abator de miei aflat în apropiere, de unde provine și titlul enigmatic al operei. ”Tăcerea mieilor” reprezintă o metaforă personificatorie, având rolul de a ilustra drumul…oarecum inițiatic, desfășurat pe două coordonate (exterior și interior) pe care protagonista feminină îl parcurge atât cu scopul de a-l prinde pe Buffalo Bill, cât și de a-și găsi liniștea spirituală prin intermediul terapiei lui Hannibal Lecter. Dacă va reuși sau nu, veți afla în paginile cărții. Iar ca să vă stârnesc oarecum interesul, să spunem că ilustrul psihiatru nu va rămâne pe parcursul întregii cărți în spatele gratiilor…

Despre roman, în general numai de bine. Evident, fiind un roman postmodern, puteți să vă așteptați pe alocuri la un limbaj ceva mai…neobișnuit. Și asta deoarece misiunea acestuia este să șocheze. Deși forțat oarecum să se supună clișeelor genului polițist, acesta reușește să iasă din tiparul obscurității atât datorită limbajului ceva mai prin intermediul personajului principal negativ, și anume Hannibal Lecter. Personaj care, în mod paradoxal, reușește să eclipseze însuși criminalul, care în urma duelului psihologic dintre cei doi protagoniști, este inteligent trecut de către autor în planul secund, fără a-i afecta însă credibilitatea. Însă cine se poate plânge de un asemenea detaliu, atunci când avem de-a face cu unul dintre cele mai terifiante personaje întâlnite în ultima jumătate de secol într-un roman? Liniștit și elegant în gesturi, afișând o jovialitate debordantă, Lecter este genul de personaj care șochează tocmai prin normalitatea pe care o afișează, constituind de fapt o reprezentare a ”nebuniei” prezente în fiecare dintre noi, izvorâtă din subconștient și pe care încercăm să o ascundem după masca rațiunii. Prin monstruozitatea calmă, prin eleganța malefică și prin cruzimea nebănuită, îndrăznesc să afirm că distinsul psihiatru își are locul în elita personajelor ”terifiante”, alături de Dracula lui Bram Stoker ori de celebrul Lestat de Louincourt din ”Interviu cu un vampir”. Este asemeni lor, dar ceva mai…uman. Hannibal există pentru a distruge și submina calitățile umane, este un rău necesar pentru a stabili un echilibru în Univers. Lucru care îl face cu atât mai groaznic, cu cât ne dăm seama că, de fapt, este vorba despre noi. Remarcăm aici totodată inteligența creativă a lui Thomas Harris, care izbutește să creeze o atmosferă terifiantă, creionând o cromatică lugubră care planează asupra întregii opere, oferind personajelor un mediu în care acestea sunt caracterizate în mod indirect, prin intermediul faptelor și acțiunilor acestora. Personajele secundare ori episodice, precum Jack Crawford, superiorul lui Clarice ori senatorul Ruth Martin nu sunt neapărat memorabile, însă sunt suficient de bine dezvoltate astfel încât să contribuie la progresia firului narativ, fiind atent introduse în poveste și cântărind decisiv în ecuația deznodământului. Care, apropo, este unul genial. Bineînțeles, tot datorită lui Lecter. Nu am să vă dau detalii în legătură cu asta, deoarece merită cu prisosință să citiți acest roman deosebit.

Deși este relativ ”tânăr”, romanul lui Thomas Harris rămâne în istorie drept o operă de referință a literaturii moderne, indiferent că ne referim la genul polițist ori la genul thriller, captivând numeroase generații de cititori atât datorită rafinamentului psihologic, cât și datorită componentei ”terifiante”, care cu siguranță nu îi va dezamăgi pe amatorii genului.

Filmul

Regizat de către Jonathan Deeme (care, din păcate, nu a mai izbutit un alt succes major), filmul omonim cărții a fost produs la doar trei ani după apariția romanului. Iar în acest caz, un thriller polițist de factură psihologică, s-a dovedit a fi unul absolut excepțional, egalând prestigiul cărții. Cu o distribuție solidă, avându-i în prim-plan pe Jodie Foster în rolul lui Clarice Starling și cu magistralul Anthony Hopkins în rolul sociopatului Hannibal Lecter, adaptarea cinematografică a romanului scris de către Thomas Harris reușește să transpună universul epic pe marile ecrane într-un mod cu totul deosebit, bucurându-se de un succes uriaș până în zilele noastre. Și nu mă refer aici neapărat la încasările din box-office (deși la vremea apariției filmului au fost uriașe), însă relativ modeste comparativ cu zilele noastre (aproximativ 270 de milioane de dolari), ci la impactul pe care ”Tăcerea mieilor” l-a avut în universul cinematografic modern. Fără efecte speciale deosebite, bazându-se parcă orbește pe jocul actoricesc și pe chimia dintre personajele principale, mizând totodată pe elementul frapant, sarcina revenindu-i lui Hannibal Lecter, filmul rămâne cunoscut până în zilele noastre drept o capodoperă a genului. Asemeni cărții, întregul film gravitează în jurul confruntării psihologice dintre Clarice și Hannibal. Și o face cu maximum de inteligență. Pe parcursul celor aproximativ două ore, filmul se dovedește a fi un adevărat periplu psihologic, o dispută la nivel mental extrem de complexă între maleficul doctor și tânăra agentă FBI. În film, asemeni cărții, criminalul cunoscut sub numele de Buffalo Bill (interpretat de către Ted Levine) este trecut pe un plan secund, planând asemeni unei ”umbre” asupra întregului univers, apariția sa având loc relativ târziu, însă având un impact major asupra desfășurării acțiunii și reamintind cinefililor de scopul final al filmului. Cu toate acestea, este unul dintre puținele filme polițiste care își permite luxul de a-și neglija oarecum criminalul, însă compensând printr-un tandem magistral.

Să revenim la cei doi protagoniști, deoarece în acest capitol este surprinsă întreaga esență a filmului. Referitor la Jodie Foster, aceasta reușește cu succes să se transpună în rolul tinerei agente FBI, oferind publicului o prestație credibilă și surprinzător de precisă, personajul interpretat de către aceasta suferind o evoluție vizibilă de-a lungul filmului. Interpretând un rol relativ dificil, actrița americană surpinde o ipostază a lui Clarice asemănătoare cu cea a personajului din roman, aflată mereu la granița subțire dintre bine și rău, într-o luptă continuă pentru păstrarea pricipiilor morale și încercând totodată să reziste amenințării venită la nivel mental din partea lui Hannibal Lecter. Alternând elegant momentele calme cu cele tensionate, Jodie oferă una dintre cele mai bune prestații ale carierei sale, bucurându-se de un prestigiu deosebit.

Iar acum să trecem la personajul principal negativ. Unde avem de-a face cu o interpretare impecabilă a lui Anthony Hopkins, căruia rolul celebrului psihiatru i se potrivește ca o mănușă, fiind interpretat cu mare talent. Acesta reușește să impresioneze în special printr-o mimică impresonantă a feței, afișând o privire atât de malefică încât aproape că hipnotizează privitorul, instalând groaza și teroarea cu fiecare cadru în care apare în lumina reflectoarelor, ilustrând într-un mod îngrozitor de autentic meschinăria și cinismul mecanismului rațional uman. Interpretarea sa este atât de naturală, încât pare că acesta a venit la filmări direct dintr-un sanatoriu. Lucru de care nu m-aș îndoi, pentru că este extrem de credibil în pielea lui Hannibal. O altă caracteristică interesantă a jocului actoricesc prestat de către Hopkins este faptul că, pe tot parcursul filmului, acesta nu clipește niciodată atunci când rostește o replică. Iar dacă asta nu vi se pare neapărat ceva înfricoșător, încercați să vă închipuiți un sociopat cu tendințe canibale care vă privește amenințător drept în ochi și vă spune următoarele: “A mai încercat o dată un specialist să mă testeze. „I-am mâncat ficatul cu niste fasole păstăi şi un vin bun de Chianti”. Exceptând faptul că replica aceasta a rămas consacrată în istoria cinematografiei mondiale, nu e tocmai cea mai grozavă priveliște din lume. Iar dacă deja vă trec fiorii, stați liniștiți. Aceasta e doar o infimă parte din ceea ce reprezintă de fapt ”doctorul” Lecter.

Desigur, cu atâtea superlative în palmares, filmul nu avea cum să treacă neobservat în ceea ce privește premiile. Astfel, filmul a fost recompensat cu nici mai mult, nici mai puțin de 5 premii Oscar, înscriindu-se într-o categorie selectă din care mai fac parte filmele ”It Happened One Night” și remarcabilul ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Printre distincțiile acordate ”Tăcerii Mieilor” se numără: Cea mai bună actriță în rol principal (în urma interpretării superbe a lui Jodie Foster), Cel mai bun actor în rol principal (oare mai are rost să menționez cine este câștigătorul și de ce?), Cel mai bun scenariu adaptat (premiu acordat scenaristului Ted Tally, care a reușit să surprindă excelent esența universului liric, adaptând-o într-un scenariu care păstrează elementele de bază din roman și oferă în același timp libertate de improvizație actorilor în momentele cheie), Cel mai bun regizor ( meritul aparținându-i în totalitate lui Jonathan Deeme, a cărui măiestrie se reflectă în fiecare cadru din film) și nu în ultimul rând, deși evident, distincția supremă: Cel mai bun film, lăsând în urmă la ani-lumină filme precum ”Frumoasa și bestia” ori ”JFK”, peliculă având în prim-plan conspirația uciderii lui John. F. Kennedy, președintele Statelor Unite. Iar să câștigi Oscarul, un premiu american, având în competiție directă un film despre unul dintre cei mai enigmatici președinți americani, e un lucru demn de laude. Pe lângă aceste realizări, filmul a mai obținut un premiu și 4 nominalizări la Globurile de Aur, 5 nominalizări la premiile BAFTA, precum și un premiu și o nominalizare în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

 

Personal, consider că tandemul carte-film ”Tăcerea mieilor” este îngrozitor de bun. Sau, mai corect spus, înfiorător de bun. În orice caz, de ținut minte. Și mai ales, e thriller. Deosebit de thriller. Cu toate acestea, filmul nu este cel mai bun din istorie, asta deoarece e imposibil de stabilit o ierarhie. Însă cu siguranță e unul dintre cele mai bune, motiv pentru care trece cu brio testul timpului. Chiar și acum, la un sfert de secol după apariție, atât cartea, cât și filmul constituie repere semnificative în evoluția genului, motiv pentru care, de dragul vremurilor în care filmele „de groază” obișnuiau să fie terifiante și nu amuzante, vă recomand această alternativă, cu speranța că, la acest capitol, lucrurile se vor schimba în bine în anii următori.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

Anunțuri

În ultimul secol, literatura română a cunoscut un proces complex de metamorfoză, oscilând între ideal și neant. Perioada interbelică a fost una dintre cele mai înfloritoare din istoria literaturii, evidențiindu-se prin opera distinsă a unor poeți precum Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi ori Ion Barbu, care au ajutat la procesul de sincronizare a literaturii noastre cu restul Europei, inovând totodată printr-o sumedenie de noi concepte filozofice. Însă odată cu apariția perioadei comuniste, întreaga moștenire lăsată de cei amintiți precedent a fost eradicată în totalitate, fiind promovată o cultură de tip marxist-leninistă, prezentând puternici accente socialiste, în care rolul principal îl constituie proletarul, promovat drept erou al neamului, în detrimentul intelectualului opresiv. În aceste condiții, literatura română a stagnat, iar astăzi trăiește o perioadă extrem de „confuză”, ajungând într-un punct critic, în care pare să nu își mai regăsească identitatea și dezvoltarea începută înainte de 1947.

Pentru a încerca să determinăm cauzele care afectează literatura în prezent, este necesar să aruncăm o privire în trecutul nu foarte îndepărtat, pentru a descoperi acel „ceva” datorită căruia este extrem de greu să găsim o operă românească de calitate superioară scrisă în zilele noastre.

Proletcultismul – drumul spre neant

Așa cum am menționat anterior, regimul comunist a fost impus în țara noastră la jumătatea secolului al XX-lea, în urma abdicării forțate a Regelui Mihai I. Schimbarea la nivel politic se reflectă însă în toate structurile sociale și artistice. Astfel, în anul 1948 începe o adevărată perioadă de genocid cultural, numită „perioada proletcultistă”, în care valorile artistice anterioare sunt negate, iar literatura trece printr-un proces de „epurare”. Încep atacuri la adresa unor mari poeți, precum Lucian Blaga ori Tudor Arghezi, iar mari oameni de cultură precum George Călinescu ori Nicolae Manolescu devin cenzurați. Lista se extinde până la clasici și romantici, însuși opera lui Mihai Eminescu suferind drastice schimbări, fiind acceptate doar pasajele care puteau fi exploatate ideologic. Bibliotecile lui Eliade și Eugen Lovinescu, ticsite de volume de o valoare inestimabilă, sunt confiscate și arse. În mod evident, cei care opuneau rezistență deveneau „dușmani ai regimului”, fapt pentru care erau „răsplătiți” cu excursii în spatele gratiilor ori în ocnele de sare, puțini fiind cei care au apucat să părăsească țara care se transforma cu repeziciune într-o închisoare.

În asemenea condiții, era clar că arta va avea mult de suferit, lucru care s-a și întâmplat. Conform principiului socialist, aceasta trebuia să reflecteze realizările fastuoase ale regimului, precum și izbânda proletarului, etalon al productivității. În opinia lor, arta ar fi trebuit să coboare de pe înaltul piedestal de argint și să se „integreze” în fabrici, uzine ori C.A.P-uri, deoarece experiența artistică proletară este diferită și net superioară experienței artistice burgheze. Dacă în peisajul epic s-a insistat pe o promovare intensă a proletarului, Stalin definind scriitorul drept „inginer al sufletelor” (sesizați ideea?), la nivel liric a avut loc o puternică desacralizare a poeziei, aceasta fiind deposedată de toate valorile morale și de toate caracteristicile care o desăvârșeau ca artă supremă, fiind acum doar un alt mijloc de propagandă. Acesta a fost punctul în care, poate pentru prima dată în istorie, literatura română a suferic un proces acut de involuție, ale cărui efecte constituie cauza principală a situației în care aceasta se află în zilele noastre.

Generația șaizecistă – iluzia liberalizării artistice

Odată cu anii ’60, controlul ideologic asupra literaturii se diminuează semnificativ, comuniștii revenind oarecum la sentimente mai bune față de „rebeli”, în sensul că erau liberi să scrie despre orice, atâta timp cât nu se revoltau împotriva partidului unic. În asemenea condiții, literatura română încearcă, treptat, să revină pe făgașul normalității. Primul pas, resacralizarea poeziei, o încercare de a redescoperi valorile spirituale pierdute odată cu apariția proletcultismului. Valorile estetice și spiritual sunt restaurate în cadrul genului liric, promovându-se frumosul ca element primordial în opera literară, precum și o tonalitate subiectivă, înclinând spre o poezie de tip blagiană. Astfel, în literatură apare un nou curent literar, și anume neomodernismul, precum și o nouă generație de scriitori, printre cei mai remarcați numărându-se Nichita Stănescu cel mai important poet postbelic, în viziunea lui Ștefan-Augustin Doinaș), Nicolae Labiș (ați fi surprinși să aflați ce mesaj ascunde poezia „Moartea căprioarei”!), Marin Sorescu ori Ana Blandiana, care izbutesc să promoveze o literatură aparent inofensivă, însă care, de fapt, ascundea numeroase critici la adresa regimului. Mascat cu eleganță în spatele unor figuri de stil mult prea subtile pentru membrii cenzurii, apelul la deșteptare națională a fost propagat pe întreg teritoriul României. Totodată, a început o promovare masivă a unor scriitori și poeți interziși, precum Mircea Eliade ori Lucian Blaga, prin intermediul tipăririi ilegale a operelor acestora. Românii începeau să devină familiarizați cu „arta cititului printre rânduri”, așa cum bine au remarcat Horia Patapievici și Octavian Paler în studiile lor. Părea că totul va fi bine. Însă doar părea.

În scurt timp, comuniștii au înțeles că e ceva la mijloc. Astfel, Nicolae Labiș moare călcat „din greșeală” de tramvai, iar toți acești poeți sunt ușor „dați la o parte”. Adică opera lor este oarecum acceptată, într-o anumită măsură (și aceea redusă), însă nu erau considerați parte integrantă a literaturii. În continuare, adevărata literatură se baza pe revoluția și ascensiunea partidului comunist și a principiilor sale, gravitând în jurul uzinelor și proletarilor.

Prezentul – între „nu prea” și aproximativ

Revoluția din 1989 a venit ca o descătușare, atât pentru România, cât și pentru restul Europei. Era vremea liberalizării totale, atât la nivel social, cât și literar, era începutul unei ere a exprimării libere și a unui nou și prosper început. Cenzura a fost eradicată, iar vechiul sistem de valori a fost readoptat. În literatură, lucrurile ar fi trebuit să reflecte exact acest fapt. Realitatea a fost însă cu totul alta.

Eliberarea de sub jugul socialist a adus, odată cu aceasta, o stare de confuzie la nivel general. Sincronizarea cu literatura occidentală ar fi părut, în viziunea unora, o relativă utopie. Scriitorii aserviți regimului au continuat să scrie în nota obișnuită, în vremurile ce sistemul generației șaiseciste s-a pierdut undeva pe drum. Toată lumea dispunea de libertate absolută, însă nimeni nu era absolut sigur de cum vrea s-o folosească. Unii au început, asemeni vitejilor după război, să scrie cu dispreț împotriva regimului. Majoritatea au început să explice, de la un capăt la altul, intregul sistem comunist, precum și viața într-un asemenea regim, continuând până în zilele noastre. Alții s-au apucat de scris, sperând ca între timp să găsească și un scop. Între timp, în literatură a apărut postmodernismul, curent care…nu explică prea clar ce propune și care-i sunt particularitățile. În orice caz, este un curent de factură modernă, care, asemeni celor zece curente moderne care l-au precedat, își propune să inoveze…cumva. Și să ofere libertate de exprimare, înlăturând rigorile literare…într-un fel. Toate acestea ar fi trebuit să ducă la o deosebită dezvoltare a literaturii române. Din păcate, totul s-a dovedit a fi un fiasco, ale cărui efecte se resimt încă în scrierile contemporane.

În momentul de față, cărțile se împart în două categorii: fie sunt atât de banale, încât practic nu reușesc să transmită absolut nimic (deși se vor a fi foarte elevate), fie sunt atât de abstracte încât…devin banale. Și asta deoarece toată lumea scrie. E bine, deși nu e recomandat. Asistăm la o devalorizare acută a romanului, precum și la o nouă etapă de confuzie la nivel liric, unde avem de-a face din nou cu o poezie dezumanizată, care, în ciuda eforturilor, nu transmite mai nimic. Nici măcar celebrii artiști ai cititului printre rânduri nu mai sunt capabili să descifreze această nouă operă atât de fadă, încât este lipsită de esență. Iar exemplele pozitive sunt mult mai puține decât au fost în alte vremuri, ajungând la un minim nepermis. S-a ajuns, practic, la niște vremuri în care nu mai avem ce citi deoarece tot ce se scrie lasă mult prea mult de dorit. Dintre poeții și scriitorii contemporani aș dori să adaug doar câteva nume: Marta Petreu, Ion Mureșan, Horia Gârbea, Elena Ștefoi Ion Stratan, Sorin Preda, Mircea Nedelciu și lista continuă. Ați auzit de vreunul dintre aceștia? Prea puțini au făcut-o. Asta deoarece nu au reușit să îmbogățească sau să inoveze cu nimic literatura română. Vremurile s-au schimbat, însă, din păcate, stagnarea persistentă de mai bine de jumătate de secol continuă. Nu există o direcție, un ideal, un sistem de valori. Există, în schimb, libertatea de a scrie despre orice. Dar atunci, de ce tot ceea ce se scrie în zilele noastre este de o calitate îndoielnică?

 

Probabil unii dintre voi vă întrebați care e rostul acestui articol. Ei bine, acesta are menirea de a explica de ce literatura română a zilelor noastre este, practic, inexistentă, iar prin această scurtă lecție de istorie am încercat să prezint cauzele pentru care România este, momentan, „la pământ” din punct de vedere cultural. Deoarece astăzi, literatura română s-a pierdut undeva între autobiografia Andreei Esca și „Levantul” unui Cărtărescu greu de asimilat, între ecourile pierdute ale lui Dan Puric și luptele cu morile de vânt ale lui Andrei Pleșu.

Dar poate că, la fel ca acum 25 de ani, tot noi, generația tânără, suntem cei care trebuie să luăm atitudine. Avem o literatură în comă. Se merită oare efortul de a o resuscita? Categoric.

 *Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 31, ianuarie 2015

Cu ocazia Balului Bobocilor, am realizat un scurt interviu avându-i în prim-plan pe marii câștigători ai serii de 24 Octombrie 2014, și anume Bianca Lungu (Miss Boboc), respectiv Costel Nălbaru (Mister Boboc).

R: Care consideri că a fost punctul tău forte în acest bal?
Miss: După părerea mea, punctul meu forte a fost încrederea.
Mister: Punctul meu forte a fost și este ambiția de a obține succesul în tot ceea ce îmi propun.

R: Dacă tu nu ai fi obținut premiul cel mare, cine crezi că l-ar fi meritat?
Miss: Dacă nu aș fi luat eu premiul cel mare, consider că Ana-Maria l-ar fi meritat.
Mister: Din punctul meu de vedere, premiul cel mare l-ar fi meritat Samir.

R: Care sunt, în opinia ta, principalele calități ale unui câștigător?
Miss: În opinia mea, principalele calități ale unui câștigător sunt încrederea în sine și dorința de a fi cel mai bun.
Mister: În opinia mea, prinicipalele calități ale unui câștigător sunt caracterul de învingător, dorința de a realiza ceva în plus față de ceilalți concurenți și, nu în ultimul rând, fairplay-ul.

R: S-a schimbat ceva în viața ta după bal? Dacă da, ce?
Miss: După bal au apărut în viața mea noi prieteni.
Mister: După ce am câștigat balul, viața mea s-a schimbat în bine. Pe lângă faptul că mi-am făcut noi prieteni, fetele mă văd cu alți ochi pe lângă prietenii mei.

R:În final, aș dori să adresați un mesaj cititorilor acestei reviste.
Miss: Mesajul meu pentru cititori este să rămâneți mereu încrezători, să fiți mereu voi înșivă și să nu renunțați niciodată la ceea ce v-ați propus!
Mister: Dragi cititori, vreau să vă spun să vă ascultați inima în momentele grele și să vă gândiți de două ori înainte de a face un lucru.

*Interviu publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 31, ianuarie 2015

Începutul fiecărui an școlar aduce în prim-plan, odată cu emoția unui nou început, o festivitate devenită deja celebră la nivelul întregii țări. Mă refer aici, desigur, la acel moment în care „bobocii” devin, pentru o seară, cei mai de seamă reprezentanți ai liceului, strălucind în lumina reflectoarelor și punând la bătaie toate calitățile pentru a cuceri mult-râvnitele premii de „Miss și Mister Boboc”. Din nou, Sala de festivități a Școlii Generale „Sigismund Toduță” s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru sutele de elevi și profesori deopotrivă în seara ușor răcoroasă de 24 octombrie, în care organizatorii, și anume elevii claselor a XII-a alături de doamna consilier educativ Mihaela Adam, au transformat întreaga sală într-o mașină a timpului, prin intermediul căreia am „aterizat” în anii ’80, aceasta fiind, de altfel, tematica balului de anul acesta (una extrem de creativă, îndrăznesc să spun).

Balul, prezentat cu eleganță de către elevii Emanuel Ignat și Mădălina Dărău din clasa a XII-a B, a debutat cu tradiționala probă de prezentare a perechilor. Și cum prima impresie este cea mai importantă, rând pe rând, cei 14 participanți, împărțiți în 7 perechi, au avut de convins juriul, format atât din elevi ai claselor absolvente, cât și din profesori, că merită, cel puțin prin prezența scenică, să câștige marele premiu. Pe lângă simpla prezență, bobocii au avut de prezentat, pe scurt, o personalitate a anilor ’80, lucru la care s-au prezentat mai mult decât acceptabil, primind note între 3 și 5.

Cea de-a doua probă a constat într-un colaj de melodii din diverse genuri, alternând între dance, pop și folclor, unde carismaticii boboci au demonstrat că nu întâmplător au trecut cu bine de preselecții, arătând că pot deveni oricând sufletul unei petreceri, indiferent de genul muzical, moment pe care publicul l-a gustat din plin. A treia (și proba mea preferată) a fost proba opțională, în care creativitatea tinerilor participanți este lăsată să se manifeste în cea mai liberă formă, iar talentul acestora este pus în evidență mai mult decât la orice altă probă. Sub îndrumarea absolvenților și în urma a zeci de ore de pregătire, elevii claselor a IX-a au arătat publicului o varietate de momente spectaculoase care au „prins” la public, de la scenete hazlii până la dansuri, cover-uri splendide după melodii binecunoscute publicului ori pantomimă.

„Proba surpriză” a reprezentat cea de-a patra și ultima probă a acestui bal. Aici, fiecare concurent avea de extras dintr-un bol un bilețel care conținea o anumită provocare-surpriză. Am apreciat aici atât creativitatea organizatorilor, care au ales probe precum: dansul cu o portocală ținută între frunțile a doi boboci fără ca aceasta să cadă, să introducă un pix într-o sticlă fără să-și folosească mâinile, să descopere o melodie fredonată superficial de către partener, o declarație de dragoste folosind cuvintele lănțișor, ursuleț, varză și șosete (splendid, nu alta!), să înlăture spumă de pe baloane cu ajutorul unor lame de ras și, nu în ultimul rând, să pronunțe invers cuvinte și să își recunoscă, legați la ochi, partenerii. Proba s-a lăsat cu multe hohote de râs, atât din partea bobocilor, cât și din partea juriului și publicului.

Desigur, nu putem să nu menționăm invitații speciali, care au reușit performanța de a duce balul la cu totul alt nivel. În această ediție a Balului Bobocilor am avut parte atât de talente locale, cât și de „vedete”. Rând pe rând, Mădălina Dulgheriu, Beny M., George Șoș, precum și trupa de dans Mistik au încins atmosfera cu reprezentații de excepție, de la numărul superb de beatbox a lui George până la vocea deosebită a Mădălinei și demonstrația de profesionalism a celor din Mistik. Însă principalul moment artistic al serii l-a constituit recitalul oferit de către cunoscutul artist care, cu ceva vreme în urmă, ajungea în finala concursului „Românii au talent” și se clasa pe un onorabil loc 3. Mă refer, desigur, la Valentin Dinu, care, printre altele, a interpretat piesa care l-a făcut celebru, „Cât de frumoasă ești”, precum și diverse cover-uri, de la „This Love” a celor de la Maroon 5 până la „Just the way you are” a lui Bruno Mars și celebra „Happy” a lui Pharell Williams, cucerind publicul prin carismă, prezența scenică deosebită și o voce impecabilă, care justifică apariția și menținerea sa în peisajul muzical românesc.

Finalul acestui bal a adus mult-așteptata festivitate de premiere, în care tensiunea a fost maximă, atât în rândul publicului, cât și pentru boboci. Premiul al III-lea a fost acordat elevilor Alexandra Kraska și Eduard Hulub, în vreme ce Premiul al II-lea a fost obținut de către Diana Cîrstea și de Bogdan Adam. Emoțiile au crescut, pe măsură ce prezentatorii anunțau premiile de Miss și Mister Popularitate, câștigate de către Ana Maria Dumitru (cunoscută publicului larg drept „Aneta”), respectiv Marius Almășan (cunoscut drept „Samir”), care au oferit publicului un spectacol de ținut minte. Însă în final, după o competiție acerbă, titlurile de Miss și Mister Boboc au fost acordate elevilor Bianca Lungu, respectiv Costel Nălbaru, care au reușit să fie puțin mai buni decât toți ceilalți, impresionând prin reprezentanții de excepție, de la dans până la un număr foarte reușit de beatbox. Mai multe despre ei veți putea citi în interviul alăturat acestui articol.

Privind în ansamblu, Balul Bobocilor ediția 2014 a fost o adevărată reușită, atât din punct de vedere organizatoric, cât și calitativ, impresionând prin numere atent alese și elegant executate, precum și datorită unei generații de boboci carismatici, care au dat tot ce au avut mai bun pentru desăvârșirea spectacolului. Personal, consider că aceștia s-au ridicat la nivelul așteptărilor impuse de către o astfel de festivitate, oferind în final publicului un spectacol de ținut minte. Felicitări lor!

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 31, ianuarie 2015

Începutul unui nou an aduce, odată cu perspective asupra unui viitor mai bun, reluarea anului școlar în curs. Ocazie cu care am decis să fac puțină ordine printre portofolii și caiete. Scotocind cu atenție prin ghiozdanul uitat de vreme și de timp încă din prima zi a vacanței, am găsit o poezie în limba engleză, pe care am realizat-o cu un motiv totul special. Și anume să nu iau un 2 chiar înainte de vacanță.

În spiritul sărbătorilor, doamna profesoară ne-a propus ca temă de lucru în clasă o poezie de cel puțin două strofe pe tema sărbătorilor de iarnă. În ciuda faptului că talentul meu în ceea ce privește operele cu caracter liric este total inexistent, am decis să încerc totuși. Rezultatul nu a fost deloc o artă poetică modernă și în niciun caz o odă adusă accederii omului spre idealul existențial. Poezia de mai jos reprezintă perioada Crăciunului, văzută într-o viziune ceva mai altfel, dincolo de magia colindelor și cu o înclinație spre fenomenele care, an de an, au loc în România secolului 21 în pragul sărbătorii. Plus o tentă ironică. Sper să vă placă.

The „Magic” of Christmas

 

Parking spots filled ‘till the ground,

Fireworks to buy from all around,

The authorities, surprised by the snow on the road,

Christmas, my god, the weather’s so cold!

 

„Home Alone” is on TV,

Hrușcă’s „ler” for us to see,

Fuego’s mom, decorating the tree,

It’s Christmas. Finally!

 

„Amuzantă și realistă în același timp”, a fost reacția doamnei profesoare. Vouă cum vi se pare?

P.S: Cumva, semi-tentativa mea de pamflet a reușit să prindă un loc în revista liceului. Lucru care nu poate decât să mă bucure…cred.

Acest articol se doreşte a fi un pamflet şi ar fi de preferat să-l trataţi ca atare. În cazul în care vă regăsiţi în următoarele tipologii de persoane, n-ar fi tocmai de râs, dar bucuraţi-vă. Există persoane care ar putea să râdă de voi. Poate aşa vă veţi schimba în mai bine.

Fiecare dintre noi ascultă muzică. Fie că e vorba de timpul liber, la şcoală, acasă sau pe drum, întotdeauna găsim timp să ne refugiem preţ de câteva minute bune în lumea muzicii şi să uităm de griji, să ne destindem sau să ne distrăm. În general, fiecare individ are preferinţele sale în materie de muzică. Însă în momentul în care muzica ajunge să ne definească personalitatea şi caracterul, intervine o problemă gravă, ajungând să ne transformăm în ceva ce nu suntem sau nu ne-am dori să fim. Inspirându-mă din „Atlasul de mitocănie urbană” realizat de Radio Guerrilla, vă prezint câteva tipologii de oameni pentru care muzica reprezintă o caracteristică definitorie a personalităţii. Şi nu una neapărat pozitivă. Depinde de interpretarea fiecăruia dintre voi.

  1. Metal(tr)istul

În general, este uşor de recunoscut. Are părul lung, cu un breton care-i acoperă lejer ochii atunci când bate vântul (şi nu numai). Poartă mereu acelaşi tricou slinos al unei formaţii rock, indiferent că merge la şcoală ori la aprozarul din faţa blocului. Poate în afară de weekend, pentru că orice tricou îşi găseşte maşina de spălat mai devreme sau mai târziu. Evident, ascultă doar metal (pronunţat „metăl”), cu accent pe toate subgenurile „hard” ale acestuia, de la „doom metal” până la „black metal”, „death metal” şi uneori chiar grunge (deoarece Nirvana şi Kurt Kobain) şi consideră grohăitul o artă modernă neînţeleasă şi neapreciată corespunzător. Îl detestă pe Eminescu, deoarece îl consideră mult prea banal pentru gusturile sale, poate chiar prea optimist. Îl apreciază enorm pe Bacovia, din seria sumbru şi pentru că moarte, dar n-ar fi în stare nici măcar să comenteze semnificaţia titlului poeziei „Plumb”. Încearcă să scrie poezii, dar nu-şi găseşte rima, iar proza e ceva mult prea banal pentru el. Suferă, dar nu ştie exact de ce şi nici nu îl prea interesează. E metalist şi are toate motivele. Îl fascinează moartea, pentagramele, întunericul şi sadismul, deşi aproape că plânge la orice julitură. Se consideră ateu şi dacă îl întrebi, declară că nu crede în nimic, pentru că e mai comod să spui asta. Se machiază. Este obsedat de tot ce înseamnă „gothic” şi mereu are impresia că ar putea să fie ceva mai şocant. Îi place să iasă în evidenţă, dar apoi nu înţelege de ce lumea îi aruncă priviri bizare.

Ar vrea să fie precum ceilalţi metalişti, vesel şi oarecum normal în limitele acceptabilului, dar e mulţumit aşa cum e pentru că dacă ar fi altfel şi-ar compromite credibilitatea. Pentru el viaţa e tristă, deşi nu a trăit nici măcar o decepţie majoră în viaţa lui. Pentru asta sunt responsabili părinţii săi, care au făcut tot posibilul să-i ofere o viaţă normală şi fericită. Pentru el, libertatea înseamnă să-şi facă piercing-uri în toate zonele corpului. Şi eventual nişte tatuaje. Se consideră respins de societate, deşi nimeni n-are absolut nicio treabă cu el. Ar fuma, dar n-are bani de ţigări pentru că i-a dat pe bere. Atunci când vorbeşte, are tendinţa de a urla pentru a se face înţeles şi deşi încearcă în majoritatea timpului să pară raţional, nu ezită să se transforme într-un monstru cu 8 capete atunci când se loveşte de o părere contradictorie, în special legată de muzică. Îi place înghesuiala, deoarece îi aminteşte de pogo (ceva obicei tribal de la concertele rock, în care toţi se aruncă unii în alţii, n-am înţeles nici eu prea bine fenomenul). Nu îi place să fie deranjat, mai ales în timp ce este ocupat respirând, ori ascultând metal la căşti, ori chiar făcându-le pe amândouă deodată. Singurul loc în care se simte bine, aşa cum v-aţi dat seama până acum, e la concertele rock, unde se poate manifesta în voie (asta până să leşine pe undeva, mort de beat sau „afumat”….pardon, cuprins de armonia muzicii). Dar în ciuda aspectului care dă fiori celor slabi de inimă, este un individ relativ calm, atâta vreme cât rămâne captiv în lumea lui. Şi asta pentru că există specimene mult mai detestabile decât acesta.

2. Rapper-nul

Asemeni metal(tr)istului, este uşor de recunoscut. De la distanţă, pare că se îmbracă aproape la fel ca orice altă fiinţă umană, însă are un element suprem care îl diferenţiază de cei din jur: şapca. De obicei o imitaţie second-hand luată cu banii din alocaţie. O şapcă de dimensiuni relativ mai mari decât ale capului, pentru că niciodată nu se ştie când ai nevoie de o umbrelă.  Bineînţeles, şapca nu se pune drept pe cap, pentru că atunci ce specie de rapper ar fi!? Aceasta trebuie purtată întotdeauna într-o parte. De obicei în partea din care bate ploaia, chiar şi atunci când bate soarele. Pentru că el niciodată nu se plimbă, ci întotdeauna „o arde aiurea prin cartier”.

Povestea vieţii sale este una cât se poate de simplă: ascultă rap şi în fiecare zi se plânge de greutăţile vieţii, deşi ai lui îi oferă zilnic bani ca el să meargă la şcoală şi să-şi formeze un viitor. S-a apucat de fumat pentru că toţi cei din cartier făceau asta. Încearcă din răsputeri să-şi depăşească condiţia de băiat provenit dintr-o familie bună şi face tot posibilul pentru a rămâne corigent, deoarece consideră că este mai importantă „şcoala vieţii”, pe care neapărat trebuie s-o începi de la o vârstă fragedă. Deoarece, după cum ştim, nici măcar cei mai înzestraţi intelectuali nu pot rezista să studieze la două şcoli în acelaşi timp. Pentru el, adevărata inteligenţă zace în pumni, pentru că nu este băiat de cartier dacă nu şi-a luat câteva „scatoalfe” de la băieţii din cartier ori câteva bastoane de la poliţişti, plus o amendă pe care, desigur, nu el o plăteşte, că de-aia are părinţi care muncesc. Detestă şcoala şi consideră că sistemul e de vină, deşi nu ştie de ce, dar e în regulă, din moment ce toată lumea spune asta.

Visează să devină un mare rapper, deşi n-a deschis în viaţa lui o carte. Îşi blamează mereu destinul pentru că nu-i iasă rimele atunci când încearcă să compună. Şi nici cu gramatica nu stă prea grozav. Ştie multe detalii inutile despre rapperi, mai ales ţigările pe care le fumează şi numărul de la papuci. Nu merge prea des la biserică, dar se adresează tuturor persoanelor cu „frate”. Nu are prieteni, are doar „tovarăşi”, deşi comunismul a căzut acum vreo două decenii. Nu ezită să îi critice pe „foştii săi artişti preferaţi” că ar fi devenit comerciali, că nu mai sunt „underground” ca altădată, însă nu s-a deranjat niciodată să renunţe la banii de pe un pachet de ţigări şi o brichetă pentru a cumpăra un album al acestora. Are mereu o rimă pregătită la el, indiferent că se ceartă cu cineva, merge la magazin sau se spală pe dinţi. Iar marea fatalitate a vieţii sale este că nu va putea niciodată să trăiască o „poveste fără sfârşit”.

Per ansamblu, nu este un personaj prea complex, deşi ideea l-ar încânta. Însă tocmai simplitatea sa îl face să fie mai puţin deranjant decât următorul „exemplar”.

3.Îngâmfatul cu aere de elevat

Fără îndoială, un intelectual desăvârşit, asta cel puţin până rămâne în lumea lui. Şi-a schimbat radical viaţa în momentul în care a dat click din greşeală pe Youtube la Simfonia a 5-a de Beethoven. Are un aer atât de superior, încât dacă ar lăsa nasul puţin mai jos ar avea şanse să atingă vârful Omu (deşi nu e sigur). De aceea se şi împiedică des. Consideră că a atins apogeul muzical şi nu ezită să se ia „la harţă” cu oricine îndrăzneşte să-l contrazică, aruncând mereu în discuţie o simfonie la întâmplare, de foarte multe ori aceeaşi, ca argument suprem, pentru că el, de fapt, a făcut numeroase studii de teorie muzicală (sau cel puţin asta-i place să creadă). Fără să menţionăm, desigur, că n-ar şti să citească nişte note pe un portativ nici dacă soarta lui ar depinde de asta.

Ascultă, desigur, numai muzică clasică, dar nu înainte de a-şi face curaj cu o doză de „comerciale”, pentru a fi sigur că nu adoarme cu capul pe birou. Îşi descarcă muzica de pe site-uri de torrente şi o pune pe desktop, pentru ca toată lumea să vadă ce muzică bună ascultă el şi să acopere restul hard-disk-ului care musteşte de comerciale. Îi place să asculte muzică tare, fără căşti, pentru a arăta tuturor ce muzică elevată ascultă (un fel de cocalar). Se îmbracă de parcă tocmai a aterizat din Evul Mediu, iar asta nu e neapărat ceva rău, dacă nu ar ţine morţiş să demonstreze că e un gentleman, încercând să respecte cu sfinţenie „Codul bunelor maniere”, deşi e vizibil de la o poştă că îl strâng „pantofii cafenii”, iar limbajul îi lasă de dorit. Are o privire ciudată, ridicolă, de snob, şi asta nu pentru că natura l-ar fi înzestrat astfel. Afişează mereu un zâmbet tâmp, care se vrea a fi discret şi inteligent, însă tocmai din acest motiv se fereşte de oglinzi, pentru că ştie că l-ar deconspira. Se consideră un avid cititor de cărţi, petrecându-şi cel puţin 5 minute o dată pe lună pentru a căuta pe Internet titluri de cărţi şi autori celebri, ca mai apoi să le arunce o descriere la întâmplare, chipurile subiectivă, ca lumea să vadă cât de mult citeşte, deşi nu şi-ar pierde pentru nimic în lume timpul său mult prea preţios pentru a citi măcar o carte. Este, desigur, descoperit atunci când cineva îi pune întrebări în legătură cu detalii din respectivele cărţi, argumentând că nu mai ţine bine minte exact şi revine la muzica clasică, afişând o privire triumfătoare, exact genul de persoană care pretinde că este ceea ce nu va fi niciodată.

Este primul la dat sfaturi, chiar dacă nimeni nu le cere, şi se îmbufnează mereu atunci când nimeni nu este de acord cu el. Are o părere mult prea bună despre el, având uneori senzaţia că nu are ce căuta într-o lume atât de inferioară lui. Se consideră dezgustat de tot ceea ce îl înconjoară. Este linguşitor cu profesorii, deşi deseori eşuează lamentabil, iar pentru el nu există secrete, pentru că orice dezvăluire trebuie făcută publică. Este genul de persoană de care te fereşti din cale afară după ce ai ajuns s-o întâlneşti o dată şi care este în stare să-ţi strice până şi cea mai bună zi, motiv pentru care trebuie neapărat evitată. Însă nici măcar acesta nu poate egala ipocrizia celui ce urmează a fi prezentat în continuare.

4. Hipsterul – şi cu asta am spus tot

Acesta este, probabil, cel mai simplu de recunoscut personaj din această tipologie de caractere. Este foarte simplu: dacă vreodată, în timp ce vă plimbaţi pe stradă, vedeţi pe cineva îmbrăcat exact ca o pupăză (chiar dacă e băiat) şi  nu se află în aşteptarea vreunui Făt-Frumos pe marginea şoselei, atunci e hipster. Câteodată au tendinţa de a se îmbrăca în oameni normali, pentru a nu fi descoperiţi, însă ochelarii cu lentilele cât geamurile de pe Titanic şi atitudinea mai graţioasă ca a unei foci la un festival de dans îi dau de gol. Principalul simptom manifestat este acela că au impresia că deţin cunoştinţe în absolut toate domeniile. O inteligenţă la care Einstein îndrăznea doar să viseze se consideră a fi curpinsă în rândul hipsterilor. Fie că e vorba despre principiile relativităţii, teoria cosmogonică ori literatură, aceştia au impresia că le ştiu pe toate. Se consideră atât de inteligenţi, încât toţi cei din jurul lor sunt doar nişte fiinţe banale care nu înţeleg ce se întâmplă cu societatea. Vorbesc o limbă ciudată, o combinaţie între română şi engleză, de parcă au fost plecaţi vreo 10 ani în Statele Unite ale Ipocriziei şi şi-au uitat originile, pentru că limba română e vorbită de prea mulţi oameni şi nu e tocmai cool. „Educaţi” şi ei pe Youtube, asemeni îngâmfatului menţionat anterior, au impresia că ştiu totul despre masoni, dezgropând secrete pe care nimeni nu le mai ştie în lumea asta. Înţelegeţi? Nu mai ştie absolut nimeni ce ştiu ei…deşi e totul pe Youtube şi sute de mii de oameni văd acele videoclipuri. Cei care cred că ştiu totul despre toate conspiraţiile din trecut, prezent şi viitor. Genul de oameni care spun că luptă împotriva corporaţiilor malefice, dar care au ultimul tip de smartphone-uri şi salivează la ultimele gadgeturi apărute, pentru că nu-i aşa, asta îi face inteligenţi. Desigur, în domeniul muzicii sunt cunoscătorii supremi. Da, chiar mai mari decât specimenul menţionat anterior. Şi iată de ce.

Din câte am înţeles, principala caracteristică a hipsterilor este setea de originalitate cu care se laudă atât de frenetic. Adică să asculte tot felul de formaţii anonime, muzică bună, zic ei, ceva ce nu ascultă oricine, pentru puncte bonus de originalitate. Şi nu, aici pur şi simplu n-are rost mai încerc să îi mai satirizez, pentru că au dat singuri cu bâta-n balta inteligenţei. Pentru că indiferent ce gen de muzică asculţi, fie că e vorba de comercială, pop, jazz, clasică sau rock, indiferent cât de turbat sau soft, ei mereu vor declara că ascultă muzică mai bună. Fie că e vorba de o trupă de rock alternativ de care n-a mai auzit nimeni, o trupă de garaj dintr-un cartier părăsit de la marginea unui oraş mic din SUA sau o trupă de neo-rock cu influenţe folk şi ska din Danemarca, Suedia sau orice altă ţară nordică, hipsterii vor fi mereu aceia care îţi vor aminti că muzica pe care o asculţi este prea „mainstream” şi că eşti de fapt manipulat de marile corporaţii. Pentru că aşa sunt hipsterii. Ei, care, chipurile, au făcut numeroase studii asupra muzicii şi care ascultă cea mai bună muzică din lume. Ei, ale căror cunoştinţe în domeniul muzical trec de barierele infinitului. Îi ştiţi, îi întâlniţi pretutindeni şi îi vedeţi zilnic pe stradă. Adepţi ai unei mode trecătoare, până la următorul trend social. Şi experţi. Dar nu neapărat în muzică, ci mai ales în ipocrizie. Şi nu puteţi scăpa de ei pentru că sunt mulţi.

Dar pentru că se poate şi mai rău,…

5. Amazoana sensibilă

Apare pretutindeni pe reţelele de socializare ca un ghimpe în coasta Internetului. La prima vedere pare a fi o fiinţă normală, cu calităţi şi defecte umane, însă în momentul în care îşi arată adevăraţa faţă, nimic nu îi stă în cale. În momentele ei normale, se comportă ca orice alt specimen anonim şi aparent normal: îşi face poze cu telefonul mobil în oglindă sau la propria-i faţă (selfie…sau aşa ceva), postează un citat filozofic care nu are absolut nici o treabă cu conţinutul fotografiei şi aşteaptă like-urile precum un leu îşi ţinteşte prada. Până aici, nimic anormal. Însă adevărata provocare vine atunci când îşi vede prada căzută în capcană. Un băiat. Pentru ea, pare drăguţ. E ceva între rapper-nul şi cocalar. I-a dat un like. Atunci inima ei începe să bată cu putere şi ochii îi sticlesc. Ştie că l-a prins. Este prinţul ei din poveşti şi vor trăi o idilă de vis până ce ea se va sătura de el. Vor asculta piese comerciale şi balade fără sens şi vor fi cel mai frumos cuplu al lunii. Însă în acel moment apare o mică scânteie. La început pare inofensivă, însă brusc devine o adevărată ameninţare. Exact…o fiinţă care a făcut acelaşi lucru. Acelaşi prinţ a căzut în plasa like-urilor alteia. Îşi vede visurile spulberate. Întregul ei castel din nori s-a sfărâmat. Atunci se transformă. Atunci îşi relevă adevărata identitate, iar în acel moment lumea devine un loc mai ameninţător. Atunci individa cea inocentă devine o adevărată luptătoare. Atunci ar fi în stare să dărâme şi mesele din cancelarie pentru a-şi recupera proaspăta iubire. În acel moment, părul tuturor fetelor din oraş se află sub ameninţare de cod roşu de scalpare.

În general, ascultă muzică de tip „comercial” şi tentative de balade siropoase din aceeeaşi sferă. Cu cât mai chiţăite, cu atât mai bine. Nu se sfieşte să îşi pună căşti, pentru că toată lumea trebuie să îi asculte suferinţa. Toată lumea trebuie să înţeleagă că ea „arată că poate” şi că e puternică, frumoasă şi deşteaptă, vorba unei tentative eşuate de melodie. Chiar dacă nu prezintă acele calităţi. De aici şi cauza întregului său comportament. Iar dacă asta nu e suficient, respectiva are obiceiul destul de prost de a începe să şi fredoneze. Şi nu e de parcă are cea mai dulce voce din lume, ci dimpotrivă. Are exact genul de voce pentru care ai fi în stare să iei un taur de coarne doar ca să se oprească. Deşi ea crede că are talent. Iar acolo unde nu ştie, mimează cântatul. Iar în cazuri particulare, fluieră. Şi nu e de parcă ar fi mai bine să tacă şi să înveţe tentativele alea de versuri, ci e mai de preferat să scoată nişte sunete groteşti din gât, deoarece spectacolul trebuie să continue. Pentru că n-ar fi nimeni care ar îndrăzni s-o deranjeze, s-o contrazică sau măcar să-i spună să-şi pună căştile care ocupă un loc nesemnificativ în poşeta ei. Pentru că în acel moment un tsunami ar părea un duş pe lângă urletul său devastator. E genul de persoană care atunci când urlă, tabla se zgârie singură şi pervazurile geamurilor crapă. Pentru că, în viziunea ei, ea a suferit o decepţie în dragoste şi trebuie să asculte melodii cât mai triste şi cu versuri cât mai oribile la un volum cât mai ridicat cu putinţă, ca lumea să vadă că ea suferă. Iar când nu ţipă, vorbeşte mult. Foarte mult. Atât de mult încât devine agasantă. Şi ce loc mai bun să îşi exprime frustrarea decât pe reţelele de socializare, printr-o poză şi un citat filozofic, aşteptând un like. Sesizaţi simetria?

Dar totuşi, există un personaj care îi depăşeşte pe toţi. Atât prin ipocrizie, aroganţă, cât şi prin genul de muzică pe care îl ascultă. Ultimul, dar nu cel din urmă.

6. Prima jumătate din denumirea de la Cola

El este. Inconfundabil şi imposibil de evitat. Pleava supremă a societăţii. Întâlnit pretutindeni şi răspândit mai ceva ca o molimă. Recunoscut în principiu după a sa ceafă care reproduce în cel mai mic detaliu serpentinele Transfăgărăşanului, pe care o afişează cu mândrie în cluburile „de fiţe”. Obligatoriu alături de o pereche de ochelari de soare, pentru că sunt bine cunoscute radiaţiile solare de acolo. Îmbrăcat în cele mai stridente imitaţii de haine de firmă, acesta se afişează echipat neapărat cu un lanţ  gen „sârmă de întins rufele” la gât ori o cruce masivă care i-ar lăsa cu gura căscată până şi pe mai-marii bisericii.

Nu a citit în viaţa lui alte cărţi în afară de cele de poker şi nici nu o va face vreodată. Inteligenţa lui se măsoară în numărul de euro pe care i-a obţinut din „combinaţii” şi din „ce-a adus de prin Germania”. Nu are un loc de muncă stabil, aceasta fiind a doua fobie a sa după şcoală, dar „se descurcă”. Conduce ultimul model de maşină sport, dar locuieşte într-o garsonieră şi n-ar fi rău dacă ar mai merge pe la dentist. Foloseşte claxonul cu precădere la culoarea roşie a semaforului ori pentru a atrage atenţia „amazoanelor sensibile” ori a piţipoancelor anonime. Nu uită să îşi etaleze tricepşii „musculoşi”, care de fapt reprezintă un peisaj dezolant de steroizi. Indiferent de maşina pe care o posedă, mai mult sau mai puţin legal, ţine să arate tuturor că el este, din nefericire, un individ bolnav. Acesta suferă de o dereglare acută a timpanului, care nu îi permite să audă prea bine, motiv pentru care simte nevoia să dea volumul muzicii la maxim, indiferent dacă este acasă, în trafic sau la şcoală. Indiferent de remarca celorlalţi, acesta răspunde cu un limbaj deosebit de birjar agramat, pe care l-a format cu mult efort încă din fragedă adolescenţă. Are tendinţa de a amesteca limba semi-română cu diverse dialecte africane, atât în scris cât şi oral, motiv pentru care este înţeles de un grup restrâns de oameni. Foloseşte cuvinte puţine în general, alegând să folosească limbajul banilor murdari pentru a se face înţeles. Însă este respectat în societate tocmai din această cauză. Pentru că n-are nevoie de Bacalaureat şi studii superioare, atâta vreme cât are „şcoala vieţii”, profil „băieţi deştepţi”.

Cred că aţi înţeles deja care sunt preferinţele muzicale ale respectivului. Exact, manele. Cu precădere mezeluri şi „minuni” mai mult sau mai puţin muzicale. Genul de imitaţii muzicale care îl îndeamnă la o mulţime de lucruri pozitive. Îl învaţă că banii sunt cel mai important lucru, îl învaţă că trebuie să aibă duşmani, ca să aibă cui se lăuda, şi nu în ultimul rând, îl învaţă despre „valoare”. Şi nu, nicidecum valori morale. Şi asta nu ar fi deranjant dacă ar asculta doar pentru el. Ca o fiinţă darnică ce este, simte mereu nevoia să împărtăşească gusturile sale muzicale cu toţi vecinii săi. Nu doar din bloc, ci din întregul cartier. Moment în care volumul sistemului audio din maşină sau al combinei muzicale de acasă depăşeşte nivelul de bun-simţ. Dar bunul simţ este n concept mult prea abstract pentru dânsul. Şi mai mult ca sigur nu ştie ce înseamnă „concept”. Sau „abstract”. În orice caz, consider că i-am acordat deja suficientă atenţie şi este irelevant să menţionez de ce e bine să-l evităm.

Acestea sunt doar câteva tipologii de oameni pentru care muzica reprezintă mult mai mult decât un hobby. Menţiune specială se acordă celor care nu se pot abţine să nu menţioneze un interpret de manele sau, mai rău, pe Justin cel nemuric la o melodie rock de pe internet sau în general la orice nu are treabă cu respectivii doar pentru a arăta cât de bună este muzica pe care o ascultă. Pentru că nu-i frumos să faci asta. În caz că v-aţi regăsit în vreunul dintre aceste personaje…nu-i bine. Dar există mari şanse ca într-o bună zi să vă daţi seama de asta şi să vă revizuiţi puţin atitudinea. Doar dacă nu sunteţi ultimul exemplar, pentru că atunci şansele sunt minime spre zero. Între timp, lăsaţi muzica să devină o parte din voi şi nu invers, nu încercaţi să impuneţi nimănui că muzica pe care o ascultaţi este una superioară, pentru că dacă faceţi asta, mai mult ca sigur că nu vă vor crede şi riscaţi să păreţi ipocriţi. Şi pentru numele lui Dumnezeu, folosiţi un sfert din alocaţia lunară şi cumpăraţi-vă o pereche de căşti dacă vreţi să ascultaţi muzică în public!

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Într-adevăr, titlul vi se poate părea atât haotic, cât şi copilăresc, sau poate chiar bizar, ciudat ori amuzant. Sau, de ce nu, toate acestea la un loc. Probabil că vă gândiţi ce fel de autor nebun a scris această grozăvie. Ei bine, autorul nu este tocmai nebun, însă personajele pe care le ilustrează sunt, într-adevăr, nebune. Pentru că da, în cele ce urmează a fi relatate este vorba despre nişte nebuni într-o lume normală. Aparent.

Cartea

Scrisă de către Ken Kesey în anul 1962, cartea prezintă povestea unui om care, sperând că reuşeşte să îşi evite soarta, ajunge într-un punct mai agonic decât şi-ar fi imaginat. Acţiunea romanului este plasată într-un spital de nebuni, unde „Sora Şefă”, Mildred Ratched, a instaurat un adevărat regim dictatorial prin adaptarea unei rutine zilnice, în care toţi pacienţii sunt supuşi, iar nimeni nu îndrăzneşte să îi încalce cuvântul. Cu toate că pare a fi o persoană grijulie, care ţine la sănătatea pacienţilor săi, prin intermediul acţiunilor pe care le întreprinde aceasta este caracterizată ca un tiran, comiţând teribilul delict de a răpi bolnavilor singurul lucru care era relevant în vieţile acestora: libertatea. Zilele trec la fel în ospiciu, fiecare se achită de atribuţiile sale şi totul este în tiparele normalului impus, până într-ozi, atunci când monotonia de zi cu zi este întreruptă de apariţia unui nou pacient, Randall Patrick McMurphy.

Însă McMurphy nu este bolnav, la fel ca toţi ceilalţi. De fapt, este un escroc mărunt care, din dorinţa de a scăpa de munca în folosul comunităţii, se dă drept „nebun” şi ajunge în spitalul administrat de „sora şefă”, privind această experienţă ca pe o vacanţă. Ceea ce nu ştia el însă este faptul că, în societatea pe care autorul o conturează, din închisoare se scapă, însă dintr-un sanatoriu nu se mai iasă niciodată, de asta având grijă „sistemul”. Încăpăţânat, orgolios, conturat drept un „pierde-vară”, McMurphy sesizează lâncezeala pacienţilor, lipsa de vitalitate din jurul lui, precum şi atitudinea sorei şefe, care încerca să îl introducă în tiparele standard ale spitalului. Fiindu-i imposibil să se supună şi observând rapid meschinăria caracterului sorei Ratched, eroul central găseşte o provocare în aceasta, opunându-se în mod vădit tuturor încercărilor sale de a-l „reabilita”. În acel moment izbucneşte un „război rece” între cei doi protagonişti, în care McMurphy atacă iniţial cu gesturi mărunte: deranjează ordinea, cântă şi, cel mai important, râde, lucru care îi şochează pe toţi pacienţii azilului, dat fiind faptul că râsul era în acel loc doar o amintire a vremurilor pierdute odată cu intrarea pe uşa spitalului. Treptat, acesta îşi atrage simpatia câtorva pacienţi, alături de care se angajează în acest război tacit împotriva sistemului, şi anume: Billy Bibbit, un tânăr cu probleme de dicţie (era bâlbâit, în caz că nu v-aţi dat deja seama după numele său), Chief „Şeful” Bromden, un nativ american de doi metri înălţime, considerat surdo-mut, Charles Cheswick, Martini şi Dale Harding, un om cu o vastă educaţie şi cultură. Alături de aceştia, personajul principal întreprinde numeroase acţiuni menite să o scoată din sărite pe sora Ratched: joacă poker pe bani, încearcă să schimbe orarul pacienţilor pentru a putea viziona meciurile de baseball şi cel mai important, reuşeşte să îi scoată pe cei cinci amintiţi mai sus în afara spitalului, ducându-i la o partidă de pescuit şi reamintindu-le de libertate, aceştia învăţând din nou să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Iar în ceea ce ţine de firul epic al romanului mă opresc aici, lăsându-vă pe voi să descoperiţi continuarea.

Roman subiectiv, de analiză psihologică, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este relatat prin intermediul…Şefului Bromden. Da, acel nativ american considerat surdo-mut datorită faptului că nu vorbeşte niciodată şi se preface că nu aude nimic. Suferind de drama pe care guvernul i-a provocat-o în urma distrugerii locurilor care aparţineau tribului său, viaţa acestuia se dă radical peste cap în momentul sosirii lui McMurphy în sanatoriu. Astfel, autorul apelează la acest artificiu literar prin care spune povestea prin ochii unui pacient, însă tototată autenticitatea celor narate ar putea fi pusă la îndoială, deoarece naratorul este, la urma urmei, un pacient cronic într-un spital de boli mintale, situaţie în care cititorul află toate elementele acţiunii, însă nu poate fi sigur de nimic. Aşa-zisul handicap a lui Bromden îi permite să audă tot, deoarece toate personajele vorbesc liber în prezenţa lui, nefiind considerat un potenţial pericol. Astfel, prin această tehnică narativă, Kesey realizează atât o descriere indirectă, cât şi o autocaracterizare ale personajelor sale, fiecare dintre ele, de la cele principale până la cele secundare şi episodice fiind bine individualizate, iar senzaţiile puternice, precum şocurile electrice, sunt redate într-un mod extraordinar, tocmai prin faptul că nu sunt scoase în evidenţă, ci sunt lăsate să iasă în evidenţă, stârnind emoţii care dau fiori cititorilor.

Titlul este şi el unul metaforic, dar totuşi sugestiv. „Zborul” reprezintă evadarea din sistem, aspiraţia spre libertate, în vreme ce „cuibul de cuci” nu reprezintă nimic altceva decât societatea manipulatoare din jurul nostru, care ţine în frâu întreaga populaţie şi îi absoarbe toată vitalitatea, creând adevăraţi monştri.

În urma unei observaţii mai amănunţite, am realizat că acest „război” are la bază o dispută ideologică asupra concepţiilor de „realitate” şi „libertate”, precum şi a modului în care cele două personaje principale percep aceşti termeni abstracţi. În vreme ce realitatea pacienţilor, care puteau părăsi oricând spitalul, dar totuşi nu o făceau, este inoculată de către Sora Şefă, ideea de realitate a lui McMurphy se distinge din caracterul rebel al acestuia, care totodată înţelege prin libertate ideea de dinamism, pozitivism şi sfidarea imposibilului, considerându-l element al disperării şi totodată limitând fiinţa umană. În contrast cu acesta, sora şefă consideră că ideea de „libertate” vine cu un set de norme şi reguli care trebuiesc respectate în vederea ordinii şi disciplinei în spital, insinuând pacienţilor faptul că realitatea se află exact în faţa ochilor acestora şi că evadarea din ceea ce personajul principal vedea drept un loc al condamnării era, de fapt, o chestiune banală, realitatea sorei Ratched fiind clădită pe principii ceva mai rigide, însă raţionale.

Romanul lui Ken Kesey rămâne, la peste 4 decenii de la apariţia acestuia, un subiect încă de actualitate în societatea mondială a secolului 21, concentrând lupta dintre rebeliune şi societatea inodoră, incoloră şi insipidă, opera rămânând în istorie drept un „diamant neşlefuit” al literaturii universale.

Filmul

Apărut în anul 1975, în regia cehului Milos Forman (care a mai regizat „Amadeus” şi „Fantomele lui Goya”), adaptarea cinematografică a cărţii lui Ken Kesey s-a dovedit a fi un succes total. Cu tânărul Jack Nicholson în rolul lui Randall McMurphy, probabil cel mai bun rol al carierei sale şi cu Louise Fletcher în rolul asistentei Ratched, filmul este o capodoperă cinematografică. Asemeni romanului, filmul concentrează, în cele aproximativ două ore ale sale, conflictul dintre rebelul McMurphy şi „sora şefă”, care, sub pretextul că ajută oamenii, le face mai degrabă rău, comportându-se cu ei ca şi cum ar fi nebuni, aceştia ajungând într-un final să creadă acest lucru. Din punct de vedere tehnic, filmul urmează cu stricteţe cartea, urmărind în ordine cronologică evenimentele din roman, însă, spre deosebire de opera epică, firul poveştii este urmat dintr-o perspectivă obiectivă, regizorul alegând să lase personajele să se dezvolte individual şi nu sub privirile personajului-narator, lucru care a fost foarte aproape de a împiedica producţia acestui film datorită unor opinii contradictorii. Însă totodată, acest fapt a avut şi o parte benefică, dar fiind faptul că acum veridicitatea informaţiilor nu mai putea fi pusă la îndoială, evenimentele nemaifiind relatate din perspectiva unui „bolnav cronic”

În ciuda faptului că nu a fost dorit de prea multă lume în pielea personajului McMurphy, Jack Nicholson face un rol extraordinar, pe la jumătatea filmului având chiar senzaţia că rolul acesta a fost făcut special pentru el. Acesta ilustrează magistral metamorfoza personajului, dintr-un om perfect sănătos într-un nebun măcinat de acţiunile represive ale sistemului, excelând însă în redarea caracteristicii fundamentale a personajului: râsul. Elementul care îl diferenţiază pe McMurphy de întregul sistem  este reconstituit de către Nicholson cu foarte mare talent şi expresivitate, rămânând în atenţia cinefililor şi criticilor deopotrivă şi creând momente care rămân întipărite pentru multă vreme în mintea privitorului. Totodată, Louise Fletcher se transpune excelent în personaj, surprinzând prin jocul actoricesc magnific ambivalenţa „sorei şefe”, de la aparenta grijă şi compasiune faţă de pacienţi până la sadismul ascuns în spatele intenţiei, care o desăvârşeşte ca una dintre cele mai lipsite de scrupule personaje din cinematografia secolului al 20-lea. Contrastând cu personajul principal masculin, Fletcher ascunde perfect meschinăria şi caracterul malefic al personalului ei în spatele unei măşti umane sobre, ca o trăsătură înfiorătoare a seriozităţii. Conflictul dintre cei doi se desfăşoară lent, însă fiecare acţiune aparent minoră este trăită la o intensitate maximă, fiecare detaliu fiind atent construit şi dezvăluind o nouă trăsătură de caracter a celor două părţi implicate în „război”.

În urma conflictului dintre McMurphy şi sora Ratched, cele două personaje evoluează treptat, însă mai mult decât atât, contribuie în mod direct la evoluţia celorlalte personaje (printre care amintim pe Danny DeVito în rolul lui Martini şi Will Sampson în rolul lui Bromden), care descoperă că a fi „normal” sau a fi „nebun” ţine doar de eticheta pe care societatea o atribuie indivizilor, McMurphy ajutându-i să evadeze din normalitatea care le-a fost impusă. Jocul actoricesc este demn de laude pentru fiecare membru al distribuţiei, fiecare dintre aceştia comportându-se natural şi improvizând inteligent acolo unde scenariul o cere, punând în scenă o poveste dramatică, însă reală, ilustrând realitatea zguduitoare a faptului că între cei nebuni şi cei normali este o diferenţă minusculă.

Desigur, o asemenea capodoperă a artei cinematografice nu putea fi trecută cu vederea în ceea ce priveşte premiile Oscar. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a fost cel mai premiat film al anului 1975, câştigând 5 premii de acest gen, şi anume: „Cel mai bun film” – distincţia supremă a premiilor Oscar, „Cel mai bun actor în rol principal” – magnificul Jack Nicholson, „Cea mai bună actriţă în rol principal” – Louise Fletcher, care a zdrobit concurenţa pentru statuetă cu acest rol, „Cel mai bun regizor” – Milos Forman, cu acest film afirmându-se în lumina reflectoarelor hollywoodiene şi „Cel mai bun scenariu adaptat” – Lawrence Hauben şi Bo Goldman, cei doi scenarişti ai filmului, care, inspirându-se din romanul lui Ken Kesey, au reuşit să creeze un scenariu dramatic, care pune în atenţia privitorilor atât personajele principale, cât şi cele secundare, reuşind să le contureze pe fiecare într-un mod superb, exploatându-le la maximum calităţile şi mai ales slăbiciunile şi nesiguranţa, lucru care îi individualizează în parte pe „nebuni”.

Personal, pot spune că acest film m-a ţinut captat pe toată durata acestuia, chiar dacă abia terminasem de citit cartea. Regizorul Milos Forman are deosebitul merit de a ilustra dramatismul printr-o atmosferă taciturnă, dar totuşi înfiorătoare, în care singurul lucru care alungă tăcerea este însăşi disperarea. O foarte mare atenţie la detalii este realizată în special în cadrul sesiunilor de terapie colectivă, în care fiecare personaj se află la locul său şi nimeni nu schiţează nici un gest, ilustrând astfel manipularea vădită şi teroarea mascată, în mod ironic aş spune, sub semnul falsei vindecări numită drept „terapie”. Modul în care personajele interacţionează unele cu celelalte este impecabil realizat, uitând la un moment dat că în film sunt doar nişte actori şi nu nişte nebuni autentici. Este unul dintre filmele despre care îmi place să spun că nu a avut actori care au performat „sub aşteptări”. Desigur, ca orice film, are mici greşeli, însă nu sunt atât de relevante încât să acapareze întreaga peliculă.

Capodoperă a cinematografiei americane si mondiale, considerat drept unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, asemeni romanului din care s-a inspirat, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” spune o poveste a unor oameni nebuni într-o lume normală, sau, în funcţie de interpretare, a unor oameni normali într-o lume nebună, cu îndemnul precis de a ţinti spre ideal şi de a îndrăzni să visăm, indiferent de obstacolele şi prejudecăţile impuse de către societatea meschină.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014