Archive for the ‘Activitate literară’ Category

*eseu realizat cu ocazia participării la un concurs național de creație literară

Din punct de vedere cultural, România se află într-o stare de incertitudine, cumulată cu o stare de deziluzie la nivel general, acesta fiind un efect al unei perioade care a secat din temelii conștiința și identitatea națională, cunoscută în istoria literaturii autohtone drept „perioada proletcultistă”. Un genocid cultural, început în anul 1947 odată cu preluarea puterii de către comuniști, ca urmare a expansiunii sovieticilor asupra jumătății răsăritene a continentului european, al cărui scop era de „epurare” a literaturii interbelice și a valorilor promovate și înlocuirea acesteia cu o literatură aservită noului regim, promovând noi principii și un sistem de valori de sorginte socialistă. Vechii intelectuali, precum și toți oamenii de cultură au fost arestați și închiși, fiind înlocuiți cu noi intelectuali, ale căror datorite era de a ilustra, în operele acestora, realizările fastuoase ale noului sistem politic implementat, precum și izbânda proletarului, fiind catalogat drept un „etalon al productivității”. La nivel liric a avut loc o desacralizare masivă, profunzimea filosofică, valorile morale și artistice, precum și toate inovațiile aduse în cadrul modernismului deveniseră acum simple iluzii ale unei utopii mult prea îndepărtate. Arta, în totalitatea ei, devenise un alt banal mijloc de propagandă, fiind deposedată de toate caracteristicile care îi confereau desăvârșirea.

Ca reacție împotriva acestei crime cu sânge rece la adresa evoluției intelectuale, precum și ca efect al unei relative liberalizări în spațiul românesc a apărut un nou curent literar, care își propune să readucă literatura pe făgașul normalității după decenii întregi de stagnare, și anume curentul neomodernist. Contrar tuturor valorilor comuniste, acesastă nouă mișcare culturală își propunea o revigorare a poeziei, precum și o revenire la toate elementele culturale specifice perioadei interbelice. Poezia revine la o formă reflexivă, unde predomină limbajul metaforizat, cu anumite referințe extrem de subtile, precum și întoarcerea la valorificarea și reinterpretarea miturilor și a intelectualismului. Limbajul suferă o accentuată liberalizare, ambiguitatea fiind împinsă până la aparența de nonsens, chiar de absurd. Sensurile infinite promovate în poezie marchează o expansiune nelimitată a imaginației, odată cu un lirism al cunoașterii și existenței. Această nouă amplă mișcare este susținută de un val de scriitori tineri, care își propun o revigorare a literaturii române și a evadării de sub jugul marxist-leninist impus la nivel artistic. Printre cei mai de seamă poeți se numără „generația șaizecistă”, alcătuită din poeți preponderent tineri, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ori Ștefan Augustin-Doinaș, care au dus literatura română la un nivel superior și care au reușit să impună valori estetice firești într-o literatură muribundă, aproape inexistentă și în mod categoric și neverosimil epurată de orice funcție artistică. În această perioadă, se remarcă în mod deosebit tânăra scriitoare Ana Blandiana, a cărei operă, axată în sfera lirică, reușește să confere poeziei românești prestigiul cândva pierdut prin profundele sale idei filosofice. În opera ei se remarcă îndeosebi volumul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, în care ilustra poetă își propune reprezentarea abstractului în formă concretă, precum și întoarcerea în Univers, în „marele tot” și de a deveni una cu existența universală, având ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.

Prin intermediul acestui nou volum, publicat în anul 1972, poeta neomodernistă intenționează o schimbare semnificativă de paradigmă în peisajul literar românesc. Principala temă în jurul căruia gravitează întregul volum este iubirea, acest nobil sentiment fiind văzut din perspectiva unui rit nupțial, un delir de natură mistică, al cărei scop este de a preceda momentul ineorabil al morții, privit drept o contopire cu natura. Prima ipostază în care este surprinsă ciclicitatea vieții este poezia „Mamă”, în care Ana Blandiana ilustrează viața drept un proces masiv și complex de trecere în abstract, prin intermediul mamei sale, având aici rolul de ființă teandrică, atât om, cât și divinitate: „Mamă, întâiul meu mormânt, / Beznă fierbinte (…) Îmi vei ierta vreodată învierea, / Grăbita înviere ce mă rupea de tine /
Pentru ca, din lumină în lumină, / Să mă apropie de-o altă moarte? ”. Ipoteza vieții și a morții suferă o schimbare de perspectivă, fiind ilustrată sub forma unei contopiri post-mortem cu întregul Univers, privit drept un tot unitar, un echilibru de forțe dinamice, capabile să încludă în sfera lor materială concepte abstracte și imateriale precum eternitatea, în cadrul unei armonii om-natură desăvârșite. Moartea devine astfel o simplă stare vegetativă, în cadrul căreia omul se uniformizează, însă totodată devine una cu absolutul prin intermediul acestui proces. Astfel, prin intermediul motivului morții, Ana Blandiana redă forma cea mai desăvârșită a dragostei, reușind astfel să creeze un paradox cu valențe spirituale, care transcede sentimentul desăvârșit și îl plasează pe cele mai înalte culmi ale acestui fantastic absurd, atât de specific neomodernismului. O altă poezie în care ilustra poetă valorifică acest concept este „Dacă ne-am ucide unul pe altul”, în care dorința nestăvilită a eului liric pentru persoana iubită este motivată de o contopire extraordinară cu natura vie într-o absolută exaltare a simțurilor: „Tu, cel născut din cuvânt, / Vei cunoaşte gust de pământ, / Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile / Împletindu-ţi prin ele mâinile”. Un alt element al iubirii este mitul androginului, întâlnit cu precădere în poezia „Cuplu”: „Unii te văd numai pe tine, / Alţii mă văd numai pe mine, / Ne suprapunem atât de perfect / Încât nimeni nu ne poate zări deodată”, în care despărțirea celor doi are efecte nefaste, moartea unuia dintre cei doi însemnând inevitabila soartă omonimă a celuilalt partener: „Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, / Jertfindu-se pentru o singură privire, / Ar vedea numai spatele din care s-a smuls / Însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt.”

O altă temă specifică acestui volum de poezii este toamna, privită din perspectiva unui spațiu dezolant, al dezintegrării fizice și spirituale. Odată cu venirea nemiloasă a acestui anotimp neverosimil, întregul univers liric ilustrat în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” suferă o transformare semnificativă, starea generală de angoasă existențială acaparând atât planul fizic, cu valențe reale, cât și pe cel spiritual, cu valențe abstracte. Primul și, probabil, cel mai elocvent exemplu este poezia care deschide volumul de poezii, intitulat „Despre țara în care trăim”, în care eul liric manifestă o stare contemplativă odată cu sosirea toamnei (cel mai probabil, spațiul Octombrie), reprezentată prin motivul frunzei, care năruiește fragilitatea universului liric, ilustrată aici prin motivul verii, care „E o patrie fragilă / Pe care orice frunză, / Căzând, o poate stinge.”. Prefigurarea morții apare, de asemenea, și în poezia „Adorm, adormi” unde mirosul de struguri, specific toamnei, devine un mesager al marii treceri: „Mirosul strugurilor ne pătrunde. / Adormi, / Nu te speria”. Această temă este reiterată în poezia „Leagăn”, unde „verdele devine galben”, vitalitatea devine muribund, iar odată cu această schimbare semnificativă are loc un colaps de natură extatică, în care „îngeri se dezbracă şi-şi aruncă / Hainele mototolite pe pământ”, într-un haos la care participă întregul Univers. De asemenea, poezia „Dacă ne-am ucide unul pe altul” prefigurează moartea persoanei iubite, odată cu venirea toamnei, ilustrând totodată o ușoară nuanță religioasă pentru o stare extatică, de natură spirituală, cu sopul de a accentua acest proces de degradare fizică: „Iubita mea cu frunte de octombrie / Cuprinsă ca-n icoane / De nimb rotund de moarte”.

Contactul cu Divinitatea este, de asemenea, cuprins în multitudinea de teme care alcătuiesc acest volum, unde Ana Blandiana expune zădărnicia omului de rând, incapabil, în ciuda iubirii nemăsurate, datorită limitărilor sale, să instituie o relație cu Creatorul absolut, fiind captiv în această lume marcată de venirea toamnei și, implicit, a dezolării. Un exemplu elocvent îl reprezintă poezia „Sunt ca un ochi de cal”, în care ilustra poetă redă, printr-o extraordinară și totodată neașteptată comparație cu un exemplar cabalin, care prezintă deficiențe ale vederii periferice. Prin această comparație, eul liric ilustrează imposibilitatea privirii vieții dintr-o multitudine de perspective, fiind restrânsă unui drum banal, monoton, ambiguu: „Să nu mă-ntrebi / Când o să-ajung la tine, / Ce arbori şi ce flori / Am întâlnit.”. În ciuda mesajelor transmise de către Divinul absolut, eul liric este incapabil de a le descifra, deși conștientizează prezența lor, paradoxul existențial creând aici o stare subliminală de angoasă: „Umbrele norilor, / Transmiţându-mi mesaje / Pe care nu le înţeleg”. În funcție de interpretare, această poezie poate fi, de asemenea, înțeleasă drept un subtil atac la adresa regimului comunist și a restricțiilor sale sociale și culturale. Totodată, este valabilă și reciproca situației, așa cum regăsim în poezia „Fără tine”, în care eul liric, surprins în fața colapsului existențial, se regăsește în ipostaza omului damnat, părăsit de sprijinul divin, lăsat în voia sorții: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”. Adeseori, rugăciunile se adresează îngerilor, surprinși drept mesageri ai Absolutului, pe care eul liric îi adulează cu o credință extraordinară, în poezia „Cine din mine ți se-nchină”: „Cu scârbă-l alung şi cu mare mirare / Pe cine din mine nu ţi se prosternă, / Sub bezna cea limpede şi cântătoare / A ochiului stins de pleoapa eternă”. Eul liric așteaptă moartea ca pe o izbăvire, o infimă speranță de a putea simți atingerea divină a îngerului, un risc asumat fără prejudecăți și fără certitudinea împlinirii idealului, așa cum regăsim în ultima strofă: „Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean / Fără ieşire şi fără plângere, / Unde visându-te o dată pe an / Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.” Nu în ultimul rând, într-o ipostază divină este surprinsă mama, ființa eternă, alfa și omega, care, pe lângă faptul că asigură ciclicitatea vieții, reprezintă moartea și învierea, suferința și izbăvirea, paroxismul și idealul: „E-atâta depărtare pân’ la tine, / Că s-ar putea-nălţa biserici / Să mijlocească rugile-ntre noi”.

Ultima, dar nu cea din urmă temă reprezentativă a acestui volum de poezii este iarna, privită drept un spațiu de tranziție între lumea concretă și lumea abstractă. Decembrie vine aici ca un purgatoriu izbăvitor, față de care eul liric menține o atitudine contemplativă într-un haos organizat, un paradox al creației, o încleștare de trăiri. Un prin exemplu este poezia „Tu ești somnul”, în care eul liric prefigurează, odată cu venirea zăpezii, iminența momentului cel din urmă al vieții, amânându-l temporar: „Ninsoarea îmi cere şi mie să ning. / Dar eu trec prin zăpadă dormind”. Convins de imposibilitatea evitării acestui moment de colaps, acesta așteaptă, în aparenta liniște din mijlocul haosului, trecerea spre judecata supremă: „Trec dincolo cuprinsă de zăpadă, / Spre inima celui din urmă labirint”. Aceeași astrucare spirituală a ființei are loc în poezia „Îți aduci aminte plaja?” în care plaja, loc al agoniei supreme, devine un spațiu al contemplării pentru eul liric, vizibil marcat de venirea ninsorii, care aduce cu sine moartea universului înconjurător: „Ninsoarea / Se stingea / Amestecată cu păsări / În apă, / Cu o aproape bucuroasă disperare”. Acceași temă o regăsim și în poeziile „Fără tine”, în care căderea zăpezii echivalează cu paroxismul trăirilor, datorat absenței puterii divine: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni.” și „Adorm, adormi” în care ninsoarea este înzestrată cu valențe pozitive, moartea fiind privită ca o binecuvântare, o evadare, o contopire cu absolutul: „În curând frunzele ne vor înveli / În auriul omăt. / Niciodată n-am semănat mai mult”.

La mai bine de trei decenii de la publicarea acestui volum, versul Anei Blandiana cuprins în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” rămâne un punct de referință în istoria literaturii române datorită originialității și profunzimii conceptelor filosofice abordate în cadrul celor șaptesprezece poezii, datorită „îndrăznelii” de a înfrunta, prin intermediul artei, un regim dezumanizant atât la nivel social, cât și moral și, totodată, prin „neglijenta impertinență” de a restaura culturii române și, implicit, întregii patrii carpato-danubiano-pontice, prestigiul cuvenit și obținut de-a lungul deceniilor în fața Europei și a întregii lumi. Aflată încă în plină activitate literară, Ana Blandiana reprezintă o punte între două lumi total distincte, cea zbuciumată și dezumanizată a celor care au cunsoscut tirania unui regim inutil și cea de astăzi, a tinerilor iluzorii și rătăciți între valori de sticlă și speranța unei mediocrități asumate. De aceea, pentru a demonstra că România nu și-a uitat încă toate valorile, se cuvine să oferim un pios elogiu celei care, în plin comunism, a îndrăznit să combată regimul ceaușist, a comis impertinența de a contribui la revigorarea literaturii române muribunde a anilor ’60 și ’70 și care, nu în ultimul rând, a îndrăznit să fie contemporană cu noi, ca o dovadă vie a unor vremuri sumbre, învinse doar prin intermediul intelectualității și conștiinței naționale.

* eseu realizat pentru participarea la un concurs național de creație literară

Somnul din somn

Mi-e somn de mine,
îmi e somn de vis,
până la os,
până la sânge,
până la moarte-n Paradis,
până cuvântu-i respirare,
până cu aer este scris –

mi-e somnul însă interzis.

Mi-e somn de mine,
scris-am,
nu am zis!

În ciuda liberalizării absolute obținută în decembrie 1989, literatura română se află în continuare într-o stare latentă, marcată de incertitudine și ambiguitate stilistică dusă până la ridicol. Scriitori de duzină și poeți ridicoli umplu zeci, chiar sute de pagini de opere fade, lipsite de esență, într-o încercare vagă de a menție în viață o literatură muribundă. Însă odată la câțiva ani, dintre „cei mulți umili” se întâmplă să apară câte un poet sau un scriitor care să readucă scrierile românești de pe această pantă ascendentă în care ne complacem de mai bine de două decenii în normalitatea de care ne îndepărtăm tot mai mult, izbutind, prin scrierile sale, să ne reamintească faptul că literatura noastră poate egala în profunzime scrierile occidentale. În era postmodernistă românească, acest Don Quijote prea puțin cunoscut al literaturii române poartă numele de Nicolae Băciuț.

Începându-și activitatea literară asemeni oricărui tânăr dornic de afirmare, și anume la publicația facultății unde își desfășoară studiile (în cazul de față revista „Echinox” din Cluj-Napoca), tânărul Nicolae Băciuț devine redactor, iar mai apoi secretar de redacție, între 1978 și 1982. Fire ambițioasă, însă fără îndoială calculată, Băciuț își continuă activitatea intelectuală, izbutind să atragă atenția, prin intermediul operelor sale, unor mari nume din cultura română, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Nicolae Steinhardt, care l-au elogiat în diverse rânduri. Rând pe rând, acesta devine Membru în Consiliul de Administrație al TVR, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș, Membru al Uniunii Scriitorilor din România și doctorand în litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o teză care cuprinde scrierile lui Caragiale, Cehov și Ibsen. În 2014, acesta își încununează deosebita și, totodată, ampla activitate literară, care cuprinde aproximativ 30 de scrieri (printre care volume de poezii, interviuri, publicistică și jurnale) prin antologia „Despărțirea de înger”, prefațată de un concis, însă extraordinar laudatio al domnului Valentin Marica. Se remarcă în această antologie o poezie ce poate constitui o artă poetică a ilustrului poet, intitulată „Somnul din somn”, redactată în aerul puternic și proaspăt de munte din Predealul anului 2003, în data de 30 martie.

Titlul poeziei este sugestiv, amintind de expresionismul universului liric blagian, promovat în cadrul volumului intitulat „Lauda somnului”. „Somnul din somn” reprezintă aspirația eului liric spre desăvârșirea absolută, transcendența spre ideal încercând să anuleze sentimentul de memento mori care cotropește ființa umană din temelii. Tema poeziei este complexă, de factură modernă și exprimă condiția poetului în raport cu sacrificiul suprem, manifestat în numele artei, pe care acesta încearcă să îl realizeze pentru a transcede în eternitate. În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea într-o viziune abstractă a conceptului de ideal, în care concretul devine absolut prin intermediul sacrificiului suprem. Compozițional, poezia poate fi divizată în trei secvențe lirice, prima dintre acestea cuprinzând primele șapte versuri, a doua secvență fiind compusă din al optulea vers, care exprimă un concept de sine stătător prin ideea promovată, iar ultima secvență lirică se compune din ultimele trei versuri, care constituie epilogul existențial.

Încă din primele versuri, Băciuț demonstrează un profund talent literar, trasând principalele idei în jurul cărora gravitează întreaga esență a universului liric manifestat în această poezie prin două metafore revelatorii extrem de sugestive: „Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis”. Ingambamentul vine în spirijinul oniricului din al doilea vers, accentuând ideea evadării în abstract prin intermediul visului. Somnul apare aici ca o introspecție a eului liric, o dorință pătimașă de eternitate și de contopire cu materialul și imaterialul, de altfel cu întregul Univers. În următoarele versuri, cu oarecare reminescențe stănesciene, eul liric ilustrează „dezîncarnarea” ființei și dezintegrarea sa în numele sacrificiului pentru artă, prin repetarea cuvântului „până” realizând un elogiu al absurdului: „până la os, / până la sânge”, barbarismul acestui proces fiind susținut de o patimă nebună pentru posteritate. Efectul acestui act se răsfrânge asupra întregului Univers, afectând chiar și Divinitatea, precum și frumosul ca idee, atât filosofic cât și estetic, într-un acces de furie oarbă, simbolistă, rezultat al procesului de autodistrugere al eului liric, ajungând în pragul paroxismului: „până la moarte-n Paradis”. În final, actul de sacrificiu prin intermediul artei ia forma unui logos cu valențe demiurgice (o posibilă influență argheziană), însetat de existența desăvârșită, care se propagă prin sacrificiu și din sacrificiu, manifestând desăvârșirea acestei patimi în numele creației. Actul de autodistrugere devine imaterial, atingând un nou pas spre abstract, spre lumea ideilor: „până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris”.

A doua secvență, formată dintr-un singur vers, este o lovitură de grație dată eului liric. Absurdul atinge cote paradoxale. Accederea spre ideal nu poate fi realizată, iar sacrificiul se dovedește a fi zadarnic: „mi-e somnul însă interzis”. Moartea Paradisului, dezintegrarea carnală, fizică, precum și cea spirituală devin inutile, „interzise”, liniștea conferită de accederea spre ideal fiind acum spulberată de o dramă existențială. Această secvență, deși semnificativ redusă din punct de vedere structural, are un rol semnificativ în cadrul conceptului de sacrificiu în numele artei, în care poetul trebuie să se sacrifice pe sine pentru ca arta lui să rămână eternă. „Somnul interzis” reprezintă un proces incomplet de sacrificiu, necesitând un singur lucru pentru a desăvârși lucrarea eului liric.
Ultimele versuri reprezintă o ultimă încercare a eului liric de a accede spre ideal, de a conferi sacrificului său un oarecare scop, pentru a-i justifica existența, prin reiterarea primului vers-ideologie, cu rol de metaforă revelatorie: „Mi-e somn de mine”.

Conștientizând puterea extraordinară a poeziei, acesta decide că ultimul pas spre eternitate este transpunerea logosului cu valențe demiurgice din oral în scris, acesta fiind ultimul pas spre desăvârșirea sa și a artei sale. Eul liric, deloc ezitant și conștientizând că aceasta este singura cale pentru ca el și arta sa să transceadă spre eternitate, alege să se sacrifice. Poezia se încheie cu actul de concepere al artei, geneza poeziei reprezentând sfârșitul eului liric și al patimilor suferite în numele perfecțiunii și desăvârșirii: „scris-am, / nu am zis!”.

Într-o eră a dezumanizării literare dusă până la paroxism, Nicolae Băciuț rămâne un punct de reper în istoria literaturii române contemporane, opera sa izbutind să transceadă limitele existențiale, înscriindu-se cu succes în categoria poeților români de excepție însă, din păcate, prea puțin mediatizați ai secolului XXI. Supraviețuitor printre confuzii și susținător al cauzei naționale, cu o fervoare demonică și totuși echilibrată în scriere, acest poet român rămâne cunoscut drept o oază de normalitate într-o literatură atipică, apatică și ambiguă, însă care nu încetează niciodată să ofere excepții de la această lege nescrisă. În era noastră, această distincție îi revine domnului Băciuț. Chapeau, monsieur!

Începutul unui nou an aduce, odată cu perspective asupra unui viitor mai bun, reluarea anului școlar în curs. Ocazie cu care am decis să fac puțină ordine printre portofolii și caiete. Scotocind cu atenție prin ghiozdanul uitat de vreme și de timp încă din prima zi a vacanței, am găsit o poezie în limba engleză, pe care am realizat-o cu un motiv totul special. Și anume să nu iau un 2 chiar înainte de vacanță.

În spiritul sărbătorilor, doamna profesoară ne-a propus ca temă de lucru în clasă o poezie de cel puțin două strofe pe tema sărbătorilor de iarnă. În ciuda faptului că talentul meu în ceea ce privește operele cu caracter liric este total inexistent, am decis să încerc totuși. Rezultatul nu a fost deloc o artă poetică modernă și în niciun caz o odă adusă accederii omului spre idealul existențial. Poezia de mai jos reprezintă perioada Crăciunului, văzută într-o viziune ceva mai altfel, dincolo de magia colindelor și cu o înclinație spre fenomenele care, an de an, au loc în România secolului 21 în pragul sărbătorii. Plus o tentă ironică. Sper să vă placă.

The „Magic” of Christmas

 

Parking spots filled ‘till the ground,

Fireworks to buy from all around,

The authorities, surprised by the snow on the road,

Christmas, my god, the weather’s so cold!

 

„Home Alone” is on TV,

Hrușcă’s „ler” for us to see,

Fuego’s mom, decorating the tree,

It’s Christmas. Finally!

 

„Amuzantă și realistă în același timp”, a fost reacția doamnei profesoare. Vouă cum vi se pare?

P.S: Cumva, semi-tentativa mea de pamflet a reușit să prindă un loc în revista liceului. Lucru care nu poate decât să mă bucure…cred.

Jurnalistul demn și imparțial în mass-media românească

Reproducere după „Capriciu”, de Marin Sorescu

 

În fiecare lună

Strâng de prin lume

Toate subiectele interesante

Și le dedic articole.


Subiectele sunt foarte maleabile

În articole

Dacă știi cum să le expui obiectiv.


De aceea

Eu mă apuc și scriu,

Și timp de câteva ore

Le povestesc

Ce frumos a murit cariera mea jurnalistică

Peste zi.


Întâlnirile noastre

Sunt de obicei date la o parte,

Necitite,

Fără vizualizări.


În orice caz,

Înseamnă că fiecare

Ne-am făcut datoria

Și putem continua

În anonimat.

Încă puţin. Doar câteva zile neînsemnate ne despart de Crăciun. Sărbătoarea aceea, închinată naşterii Domnului Iisus Hristos…dar oare câţi oameni se mai gândesc la asta? Sincer să fiu, în ultimii ani, Crăciunul n-a mai fost la fel. Totul se schimbă, spiritul Crăciunului dispare…

 

Brusc, mi-am adus aminte de un articol pe care l-am publicat cam anul trecut pe vremea asta (sau…mai repede?) în revista Clopoţel, revista Şcolii Generale „Sigismund Toduţă” Simeria. Articolul se numeşte, după cum puteţi vedea în titlu, „Spiritul Crăciunului, pe cale de dispariţie” şi ilustrează transformarea pe care o suferă această sărbătoare. Pentru cei curioşi, articolul abordează următoarele subiecte:

 

– Diferenţa dintre „dar” şi „cadou”

– Materialele pirotehnice, noile distracţii periculoase

– Colindătorii

– La sat, tradiţia continuă

 

Pentru cei şi mai curioşi, puteţi descărca articolul cu un click pe link-ul de mai jos:

 

 

Spiritul Craciunului, pe cale de disparitie

 

 

Păreri?

Am aşteptat aproape un semestru pentru a se întâmpla. Iar tocmai acum, cu câteva săptămâni înainte de a intra în vacanţă, a apărut. Ce anume? Revista liceului, „Aripi Tinere”, publicaţia unde îmi desfăşor în prezent activitatea. Este primul număr al revistei în care contribui cu articole (şi pot spune că este un număr foarte reuşit al revistei, nu doar pentru că apar articole scrise de mine).  Şi, cel mai probabil, nu va fi ultimul. Trecând peste scurta vorbăreală inutilă, pentru cei curioşi să afle ce articole scrise de mine au apărut în acest număr al revistei, vă prezint:

 

 

INvoluţia limbii române – Un articol care înfăţişează degradarea limbii române prin diverse mijloace. Îl puteţi descărca de aici .

 

Interviu cu Miss Boboc, Cristina Pandelea – Click aici .

 

Şi ultimul, dar nu cel din urmă, interviul cu Mister Boboc, Mişu Indrei – Click aici .

 

 

 

Păreri?

Mulţumită doamnei profesoare de limba şi literatura română, am aflat că astăzi, în jurul orei 17:00, urma să aibă loc, la Primăria Oraşului Simeria, o prezentare de carte. N-am stat pe gânduri şi am decis că trebuie să fiu prezent acolo. După puţină documentare (un afiş pe care l-am zărit din întâmplare, în timp ce mă plimbam prin oraş), am aflat că autorul se numea Dumitru Tâlvescu, iar cartea, romanul mai exact, purta numele „Gysella”. Datele acestea m-au făcut mult mai curios decât eram înainte, şi eram convins că va fi ceva frumos.

 

 

Am ajuns acolo fără întârziere, ba chiar cu câteva minute mai devreme.  O sală primitoare, cu multe scaune aşezate de-a lungul unei mese în formă de U, dar şi în alte zone ale sălii. Oarecum timid, intru alături de colegii mei cu care am venit la acest eveniment, şi ocup un loc. La venirea mea, sala avea un număr destul de mare de locuri libere, dar până la ora începerii prezentării, a fost nevoie de scaune în plus. Am fost extrem de plăcut surprins să văd elevi de clasa a V-a (şi nu puţini!) dornici să cunoască mai multe despre literatură de la un scriitor foarte renumit în judeţul nostru (Hunedoara).

 

Prezentarea începe cu un mic discurs, bine realizat, susţinut de editorul acestui roman (să-mi fie ruşine că nu am reţinut numele invitaţilor!). Aceasta a cedat locul unui scriitor cunoscut, care a făcut o caracterizare a operei, prezentând şi părţi ale acţiunii. De la acesta am aflat că Gysella era o fată din Ungaria, care a prins sfârşitul Primului Război Mondial. Aceasta ajunge să lucreze într-o mină de aur, îl cunoaşte pe Stănilă…dar mai multe detalii veţi afla dacă veţi citi cartea! (regula principală este să vă intereseze…). Am mai aflat de la acesta (dar şi de la autor) că acţiunea se petrece în localităţi precum: Deva, Zam, Simeria, Arad, Zlatna sau…Szeged.

 

Cu o mică întârziere, din câte am înţeles, a preluat cuvântul un invitat nou.Nici măcar nu am observat când a apărut (poate şi datorită faptului că ocupam un loc relativ depărtat). Însă am avut marea plăcere să constat că el era deputat, şi a participat la discursul Regelui Mihai I, care a avut loc acum câteva zile. Preţ de câteva minute, acesta ne-a povestit despre emoţiile pe care le-a simţit fiecare persoană prezentă în Palatul Parlamentului. Pentru că, după 64 de ani, Regele s-a întors în această maiestuoasă clădire, cu o semnificaţie aparte pentru ţara noastră.

 

Şi cum am îndrăznit să uit tocmai de autor… nu am uitat, doar că l-am lăsat la urmă. Cu o voce plăcută, acesta a rămas foarte plăcut surprins de numărul mare de elevi prezenţi la acest eveniment (aş putea spune, fără nicio exagerare, că au fost prezenţi mai mulţi elevi decât…adulţi!), după care a vorbit atât despre cartea cea nouă, cât şi despre altele, lansate de-a lungul timpului. Din câte am aflat, acesta a debutat cu cartea-jurnal „Anul şi copiii lui”, ( moment în care mi-am dat seama că aceasta este cartea pe care am primit-o eu drept premiu în clasa a VII-a). O altă carte cunoscută a dânsului este „Stăpân peste iluzii”, carte care s-a bucurat de un mare succes.

 

După aproximativ o oră, prezentarea s-a terminat. Uşor somnoros, am părăsit Primăria cu un bagaj puţin mai mare de cunoştinţe. Aceasta a fost prima prezentare de carte la care am participat (şi sunt convins că nu va fi ultima!). Recunosc, m-am plictisit puţin, însă am avut ce învăţa.

 

După un mic search pe net, am dat de un interviu cu dânsul. Materialul îl puteţi citi aici.

 

Vă mulţumesc pentru că aţi avut răbdarea necesară parcurgerii acestui post.