În ultima vreme, am constatat cu stupoare o denigrare masivă a termenului de ”thriller” în ceea ce privește atât domeniul literar, cât și cel cinematografic. În sensul că thriller-urile au cam lăsat-o mai moale cu tensiunea, suspansul și emoția care definesc acest gen.

Trăim în era vampirilor care strălucesc în lumină și a protagoniștilor care posedă inteligența unor noptiere, de un absurd care produce în mod neintenționant amuzamentul. Suntem martorii unui gen aflat în cădere liberă, motiv pentru care am decis ca, în acest număr al revistei, să prezint un exemplu veridic de ceea ce înseamnă cu adevărat un thriller, atât la nivel literar, cât și în domeniul cinematografic.

Cartea

Apărut în lumina tipografiei sub îndrumarea scriitorului american Thomas Harris în anul 1988, „Tăcerea Mieilor” este un roman polițist de analiză Tăcerea mieilor (sursa foto: www.carti-online.com)psihologică, al doilea dintr-o serie de cinci cărți (deși poate fi citit fără probleme ca un roman de sine stătător), având-o în prim-plan pe Clarice Starling, o tânără agentă FBI care primește din partea superiorilor săi misiunea de a rezolva cazul criminalului în serie cunoscut sub numele de ”Buffalo Bill”, datorită obiceului său bizar de a-și ”jupui” victimele. Datorită faptului că investigațiile sale nu ajung la nici un rezultat, aceasta recurge la o tactică neobișnuită, apelând la serviciile unui alt criminal în serie, un sociopat desăvârșit, nimeni altul decât celebrul doctor psihiatru Hannibal Lecter, aflat în izolare totală într-o închisoare de maximă securitate datorită preferințelor ”culinare” ceva mai….deosebite, care includeau, printre altele, oameni.

Exact, vorbim despre un canibal. Însă nu oarecare, din ceva trib african anonim, așa cum ați fi tentați să credeți, ci unul rafinat, înzestrat cu o capacitate extraordinară de a înțelege psihologia umană și de a o exploata în folosul intereselor sale, fiind capabil de a se transpune în pielea criminalului și de a-i intui următoarele mișcări. Acesta decide să o ajute pe Clarice în rezolvarea cazului, însă cu condiția ca aceasta să îi relateze câte un detaliu al vieții private. Astfel, aflăm că, de fapt, tânăra agentă suferă de o puternică traumă psihică apărută în copilărie, atunci când, fiind crescută de un unchi, a fugit de acasă datorită zgomotelor produse de către un abator de miei aflat în apropiere, de unde provine și titlul enigmatic al operei. ”Tăcerea mieilor” reprezintă o metaforă personificatorie, având rolul de a ilustra drumul…oarecum inițiatic, desfășurat pe două coordonate (exterior și interior) pe care protagonista feminină îl parcurge atât cu scopul de a-l prinde pe Buffalo Bill, cât și de a-și găsi liniștea spirituală prin intermediul terapiei lui Hannibal Lecter. Dacă va reuși sau nu, veți afla în paginile cărții. Iar ca să vă stârnesc oarecum interesul, să spunem că ilustrul psihiatru nu va rămâne pe parcursul întregii cărți în spatele gratiilor…

Despre roman, în general numai de bine. Evident, fiind un roman postmodern, puteți să vă așteptați pe alocuri la un limbaj ceva mai…neobișnuit. Și asta deoarece misiunea acestuia este să șocheze. Deși forțat oarecum să se supună clișeelor genului polițist, acesta reușește să iasă din tiparul obscurității atât datorită limbajului ceva mai prin intermediul personajului principal negativ, și anume Hannibal Lecter. Personaj care, în mod paradoxal, reușește să eclipseze însuși criminalul, care în urma duelului psihologic dintre cei doi protagoniști, este inteligent trecut de către autor în planul secund, fără a-i afecta însă credibilitatea. Însă cine se poate plânge de un asemenea detaliu, atunci când avem de-a face cu unul dintre cele mai terifiante personaje întâlnite în ultima jumătate de secol într-un roman? Liniștit și elegant în gesturi, afișând o jovialitate debordantă, Lecter este genul de personaj care șochează tocmai prin normalitatea pe care o afișează, constituind de fapt o reprezentare a ”nebuniei” prezente în fiecare dintre noi, izvorâtă din subconștient și pe care încercăm să o ascundem după masca rațiunii. Prin monstruozitatea calmă, prin eleganța malefică și prin cruzimea nebănuită, îndrăznesc să afirm că distinsul psihiatru își are locul în elita personajelor ”terifiante”, alături de Dracula lui Bram Stoker ori de celebrul Lestat de Louincourt din ”Interviu cu un vampir”. Este asemeni lor, dar ceva mai…uman. Hannibal există pentru a distruge și submina calitățile umane, este un rău necesar pentru a stabili un echilibru în Univers. Lucru care îl face cu atât mai groaznic, cu cât ne dăm seama că, de fapt, este vorba despre noi. Remarcăm aici totodată inteligența creativă a lui Thomas Harris, care izbutește să creeze o atmosferă terifiantă, creionând o cromatică lugubră care planează asupra întregii opere, oferind personajelor un mediu în care acestea sunt caracterizate în mod indirect, prin intermediul faptelor și acțiunilor acestora. Personajele secundare ori episodice, precum Jack Crawford, superiorul lui Clarice ori senatorul Ruth Martin nu sunt neapărat memorabile, însă sunt suficient de bine dezvoltate astfel încât să contribuie la progresia firului narativ, fiind atent introduse în poveste și cântărind decisiv în ecuația deznodământului. Care, apropo, este unul genial. Bineînțeles, tot datorită lui Lecter. Nu am să vă dau detalii în legătură cu asta, deoarece merită cu prisosință să citiți acest roman deosebit.

Deși este relativ ”tânăr”, romanul lui Thomas Harris rămâne în istorie drept o operă de referință a literaturii moderne, indiferent că ne referim la genul polițist ori la genul thriller, captivând numeroase generații de cititori atât datorită rafinamentului psihologic, cât și datorită componentei ”terifiante”, care cu siguranță nu îi va dezamăgi pe amatorii genului.

Filmul

Regizat de către Jonathan Deeme (care, din păcate, nu a mai izbutit un alt succes major), filmul omonim cărții a fost produs la doar trei ani după apariția romanului. Iar în acest caz, un thriller polițist de factură psihologică, s-a dovedit a fi unul absolut excepțional, egalând prestigiul cărții. Cu o distribuție solidă, avându-i în prim-plan pe Jodie Foster în rolul lui Clarice Starling și cu magistralul Anthony Hopkins în rolul sociopatului Hannibal Lecter, adaptarea cinematografică a romanului scris de către Thomas Harris reușește să transpună universul epic pe marile ecrane într-un mod cu totul deosebit, bucurându-se de un succes uriaș până în zilele noastre. Și nu mă refer aici neapărat la încasările din box-office (deși la vremea apariției filmului au fost uriașe), însă relativ modeste comparativ cu zilele noastre (aproximativ 270 de milioane de dolari), ci la impactul pe care ”Tăcerea mieilor” l-a avut în universul cinematografic modern. Fără efecte speciale deosebite, bazându-se parcă orbește pe jocul actoricesc și pe chimia dintre personajele principale, mizând totodată pe elementul frapant, sarcina revenindu-i lui Hannibal Lecter, filmul rămâne cunoscut până în zilele noastre drept o capodoperă a genului. Asemeni cărții, întregul film gravitează în jurul confruntării psihologice dintre Clarice și Hannibal. Și o face cu maximum de inteligență. Pe parcursul celor aproximativ două ore, filmul se dovedește a fi un adevărat periplu psihologic, o dispută la nivel mental extrem de complexă între maleficul doctor și tânăra agentă FBI. În film, asemeni cărții, criminalul cunoscut sub numele de Buffalo Bill (interpretat de către Ted Levine) este trecut pe un plan secund, planând asemeni unei ”umbre” asupra întregului univers, apariția sa având loc relativ târziu, însă având un impact major asupra desfășurării acțiunii și reamintind cinefililor de scopul final al filmului. Cu toate acestea, este unul dintre puținele filme polițiste care își permite luxul de a-și neglija oarecum criminalul, însă compensând printr-un tandem magistral.

Să revenim la cei doi protagoniști, deoarece în acest capitol este surprinsă întreaga esență a filmului. Referitor la Jodie Foster, aceasta reușește cu succes să se transpună în rolul tinerei agente FBI, oferind publicului o prestație credibilă și surprinzător de precisă, personajul interpretat de către aceasta suferind o evoluție vizibilă de-a lungul filmului. Interpretând un rol relativ dificil, actrița americană surpinde o ipostază a lui Clarice asemănătoare cu cea a personajului din roman, aflată mereu la granița subțire dintre bine și rău, într-o luptă continuă pentru păstrarea pricipiilor morale și încercând totodată să reziste amenințării venită la nivel mental din partea lui Hannibal Lecter. Alternând elegant momentele calme cu cele tensionate, Jodie oferă una dintre cele mai bune prestații ale carierei sale, bucurându-se de un prestigiu deosebit.

Iar acum să trecem la personajul principal negativ. Unde avem de-a face cu o interpretare impecabilă a lui Anthony Hopkins, căruia rolul celebrului psihiatru i se potrivește ca o mănușă, fiind interpretat cu mare talent. Acesta reușește să impresioneze în special printr-o mimică impresonantă a feței, afișând o privire atât de malefică încât aproape că hipnotizează privitorul, instalând groaza și teroarea cu fiecare cadru în care apare în lumina reflectoarelor, ilustrând într-un mod îngrozitor de autentic meschinăria și cinismul mecanismului rațional uman. Interpretarea sa este atât de naturală, încât pare că acesta a venit la filmări direct dintr-un sanatoriu. Lucru de care nu m-aș îndoi, pentru că este extrem de credibil în pielea lui Hannibal. O altă caracteristică interesantă a jocului actoricesc prestat de către Hopkins este faptul că, pe tot parcursul filmului, acesta nu clipește niciodată atunci când rostește o replică. Iar dacă asta nu vi se pare neapărat ceva înfricoșător, încercați să vă închipuiți un sociopat cu tendințe canibale care vă privește amenințător drept în ochi și vă spune următoarele: “A mai încercat o dată un specialist să mă testeze. „I-am mâncat ficatul cu niste fasole păstăi şi un vin bun de Chianti”. Exceptând faptul că replica aceasta a rămas consacrată în istoria cinematografiei mondiale, nu e tocmai cea mai grozavă priveliște din lume. Iar dacă deja vă trec fiorii, stați liniștiți. Aceasta e doar o infimă parte din ceea ce reprezintă de fapt ”doctorul” Lecter.

Desigur, cu atâtea superlative în palmares, filmul nu avea cum să treacă neobservat în ceea ce privește premiile. Astfel, filmul a fost recompensat cu nici mai mult, nici mai puțin de 5 premii Oscar, înscriindu-se într-o categorie selectă din care mai fac parte filmele ”It Happened One Night” și remarcabilul ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Printre distincțiile acordate ”Tăcerii Mieilor” se numără: Cea mai bună actriță în rol principal (în urma interpretării superbe a lui Jodie Foster), Cel mai bun actor în rol principal (oare mai are rost să menționez cine este câștigătorul și de ce?), Cel mai bun scenariu adaptat (premiu acordat scenaristului Ted Tally, care a reușit să surprindă excelent esența universului liric, adaptând-o într-un scenariu care păstrează elementele de bază din roman și oferă în același timp libertate de improvizație actorilor în momentele cheie), Cel mai bun regizor ( meritul aparținându-i în totalitate lui Jonathan Deeme, a cărui măiestrie se reflectă în fiecare cadru din film) și nu în ultimul rând, deși evident, distincția supremă: Cel mai bun film, lăsând în urmă la ani-lumină filme precum ”Frumoasa și bestia” ori ”JFK”, peliculă având în prim-plan conspirația uciderii lui John. F. Kennedy, președintele Statelor Unite. Iar să câștigi Oscarul, un premiu american, având în competiție directă un film despre unul dintre cei mai enigmatici președinți americani, e un lucru demn de laude. Pe lângă aceste realizări, filmul a mai obținut un premiu și 4 nominalizări la Globurile de Aur, 5 nominalizări la premiile BAFTA, precum și un premiu și o nominalizare în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

 

Personal, consider că tandemul carte-film ”Tăcerea mieilor” este îngrozitor de bun. Sau, mai corect spus, înfiorător de bun. În orice caz, de ținut minte. Și mai ales, e thriller. Deosebit de thriller. Cu toate acestea, filmul nu este cel mai bun din istorie, asta deoarece e imposibil de stabilit o ierarhie. Însă cu siguranță e unul dintre cele mai bune, motiv pentru care trece cu brio testul timpului. Chiar și acum, la un sfert de secol după apariție, atât cartea, cât și filmul constituie repere semnificative în evoluția genului, motiv pentru care, de dragul vremurilor în care filmele „de groază” obișnuiau să fie terifiante și nu amuzante, vă recomand această alternativă, cu speranța că, la acest capitol, lucrurile se vor schimba în bine în anii următori.

*Articol care era planificat să apară în revista „Aripi Tinere”, numărul 31, ianuarie 2015, dar care nu a mai avut loc în ediția tipărită datorită lipsei de spațiu necesar. Asta e.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s