Frank Sinatra – vocea visului american

Posted: 5 Ianuarie 2015 in Muzică
Etichete:, , , , , , ,

Oare ce ar fi fost literatura în zilele noastre dacă Homer, Dostoievski sau Dumas nu ar fi scris nimic vreodată? Cum ar fi arătat oare pictura fără geniul lui Da Vinci, Van Gogh ori Claude Monet? Aparent, acestea sunt întrebări al căror răspuns este greu de imaginat, tocmai datorită contribuției enorme pe care cei amintiți au adus-o la desăvârșirea acestor expresii ale artei până în zilele noastre. Iar în ceea ce privește muzica, lucrurile sunt, în mare parte, aceeași. Privind retrospectiv în secolul al XX-lea, observăm, în Statele Unite ale Americii, o evoluție semnificativă în ceea ce privește estetica și rafinamentul artistic al muzicii, conturându-se noi dimensiuni ale eleganței și expresivității. Pe scurt, jazz-ul.

E drept, americanii au comis multe „păcate” în istoria umanității, însă contribuția lor la evoluția și dezvoltarea muzicii este indubitabilă, profunzimea și finețea caracteristică acestui nou gen muzical reușind să creeze contextul apariției unei noi generații de artiști, care au rămas cunoscuți până în zilele noastre, precum Ella Fitzgerald, Bing Crosby ori Ray Charles. Însă unul dintre cei mulți ai vremii a reușit să se ridice deasupra tuturor. Probabil cea mai autentică reprezentare a visului american, cel care a redat probabil cel mai fidel atmosfera boemă a Americii anilor ’40, inovând printr-un timbru muzical inconfundabil și o eleganță deplină, muzica sa reușind cu brio să treacă testul timpului. Nici mai mult, nici mai puțin decât o legendă. Acesta este vocea visului american, omul care a schimbat muzica „în felul lui”: Frank Sinatra.

„Începuturi”

Provenind dintr-o familie de imigranți italieni, tânărul Frank a fost nevoit să pornească de jos, lucrând mai întâi ca distribuitor de ziare, iar apoi ca reporter la publicația Hudson Observer. Însă, într-o seară a anului 1935, destinul avea să ia o turnură neașteptată pentru „reporterul” Sinatra. În acea seară, pornind radioul, a auzit vocea lui Bing Crosby, unul dintre cei mai celebri cântăreți americani din acele vremuri, interpretând una dintre celebrele sale melodii, moment în care a luat o decizie care avea, peste ani, să schimbe total cursul și evoluția muzicii până în acel moment. În vreme ce acordurile muzicii lui Crosby răsunau puternic în noapte, acesta a luat o decizie capitală. Să renunțe definitiv la viața de reporter pentru a se dedica întru totul muzicii. Ceea ce pentru un om obișnuit ar putea părea o misiune mult prea riscantă pentru a putea deveni certitudine, pentru Sinatra a reprezentat un ideal. Țelul său devenise acela de a-l depăși pe Bing Crosby, cu orice preț.

Neavând nici măcar cea mai mică idee despre notele muzicale (singurul său contact cu muzica fiind cântatul la ukulele, o chitară de dimensiuni foarte mici), fără să fi luat vreodată o lecție de canto și având un timpan perforat, însă manifestând o ambiție incredibilă și bazându-se pe firea sa descurcăreață, Sinatra s-a lovit puternic de realitățile vieții, având parte de un început dezastruos, în fața căruia orice persoană ar capitula fără drept de apel. În goana după celebritate, neexperimentatul Frank a fost nevoit să cânte pe străzi luni în șir, uneori reușind să câștige undeva în jurul „exorbitantei” sume de 10 dolari, alteori…o simplă farfurie cu mâncare. Dovedind însă o perseverență ieșită din comun, acesta nu și-a abandonat visul și a continuat să cânte, având parcă, undeva, în mintea sa, certitudinea că va reuși. În același an, talentul acestuia a fost remarcat, fiind cooptat în trupa „The Hoboken Four”, alături de care a reușit să câștige concursul „Major Bowes Amateur Hour”, susținut de către un post de radio local, câștigând primii bani ca artist amator. Soarta părea că începe să îi surâdă. Iar acesta era doar începutul.

„Ascensiunea și desăvârșirea”

Așa cum era de așteptat, perseverența tânărului american începea să dea roade. În timp, capacitățile sale vocale au cunoscut o semnificativă dezvoltare, motiv pentru care, în anul 1939, Sinatra a înregistrat piesa „Our Love”, alături de trupa lui Frank Mane, un muzician destul de apreciat la acea vreme. La scurt timp după acest prim succes, Frank este remarcat de către trompetistul Harry James, o personalitate semnificativă a industriei muzicale din anii ’30, care îl angajează în trupa sa pe postul de solist vocal, moment în care cariera de artist a lui Sinatra cunoaște o ascensiune fulminantă. Într-un interviu, Harry James afirma despre colegul său de formație următoarele: „Se consideră cel mai bun vocalist din toată lumea. Spune despre el că e cel mai grozav solist!“ Și poate că, la acea vreme, tânărul Frank avea toate atributele unei vedete de partea sa. Simțind că potențialul său este unul uriaș, iar colaborarea cu celebrul trompetist nu îi va aduce acea celebritate multvisată încă de la începuturile carierei, Sinatra părăsește formația lui James, prilej cu care se alătură, la sfârșitul anului 1939, celebrului muzician Tommy Dorsey, la adresa căruia artistul are numai cuvinte de laudă, mărturisindu-i faptul că „Ani de zile am încercat să cânt cu vocea în felul în care tu cânţi cu trombonul”. A urmat o colaborare de trei ani de zile, timp în care Sinatra devenea tot mai aproape de împlinirea idealului său. Acesta a început să câștige tot mai mulți fani, precum și recenzii pozitive în reviste de mare anvergură, precum „Down Beat” ori „Billboard”, care îl numește „Artistul anului 1941” pentru cele 29 de piese lansate de-a lungul acelui an. Însă în ciuda acestei colaborări atât de benefice, Sinatra înțelege că trebuie să își urmeze propriul drum, de unul singur, astfel că renunță la serviciile lui Dorsey.

Cu toate acestea, drumul spre succes a lui Sinatra continuă. În anul 1943, acesta înregistrează primul succes din cariera solo cu melodia „Night & Day”. În scurt timp, acesta devine o personalitate remarcabilă a muzicii americane, luând cu asalt celebrul „Top 10” din acea vreme, numărând în total 23 de piese care s-au bucurat, de-a lungul timpului, de prestigiul acordat datorită prezenței într-un astfel de clasament. Rând pe rând, piese precum „I’ve Got the World on a String”, „Angel Eyes” ori „I’ve Got You Under My Skin” l-au transformat pe Frank Sinatra într-unul dintre cei mai mari artiști ai vremii sale, devenind cunoscut drept „The Voice” (Vocea). Visul dintr-o seară din 1935 începea să prindă contur, însă Frankie, așa cum îi spuneau apropiații, era departe de a se opri. Iar rezultatul a fost unul deosebit. În anii ce au urmat, Sinatra descoperă noi dimensiuni ale succesului cu cântecele de Crăciun „Santa Claus Is Comin’ To Town” și „Let It Snow”, precum și trei dintre cele mai memorabile melodii ale secolului al XX-lea, și anume „Stranger In The Night”, vândut în milioane de exemplare, „New York, New York”, precum și legendara piesă „My Way”.

Întreaga Americă devenise fascinată de vocea sa inconfundabilă, Sinatra ajungând, în finalul carierei, să cânte chiar și 100 de piese pe zi. Emisiunile radio în care apărea înregistrau audiențe impresionante. Totodată, succesul acestuia a fost recunoscut și în afara granițelor americane. La un concert susținut în Brazilia, pe stadionul Maracana, acesta s-a bucurat de o asistență impresionantă, și anume 175.000 de persoane, record absolut pentru acea vreme, înregistrat în Cartea Recordurilor. În fața succesului magistral înregistrat de către Sinatra, Bing Crosby a capitulat, declarând plin de remușcări: „Frank este genul de artist care apare o dată în viaţă, dar de ce a trebuit să apară în a mea?“ Resemnare? Probabil. Dezamăgire? Evident. Invidie? De ce nu? În final, un lucru este cert. Plecând dintr-un punct de unde mai jos nu se poate, având drept singure atuuri perseverența și ambiția, Sinatra a reușit să devină una dintre cele mai emblematice figuri muzicale ale secolului al XX-lea, acaparând întregul peisaj muzical american și impresionând prin noi dimensiuni ale muzicii, precum și printr-un timbru muzical extrem de rafinat.

„Stilul”

De-a lungul timpului au existat numeroase controverse cu privire la genul muzical pe care Sinatra îl practica. Deși unii îl apreciau ca fiind un crooner (cântăreț de balade, interpretând într-o manieră specifică vremii), acesta nu accepta o astfel de caracterizare a modului său interpretativ din punct de vedere muzical. Nici el, nici Bing Crosby (ce coincidență, nu-i așa?). În aceste condiții, cea mai generală reprezentare a stilului muzical promovat de către ilustrul artist american își regăsește originile în muzica jazz.

Jazz-ul a luat naștere în statele sudice ale Statelor Unite ale Americii la începutul secolului al XX-lea, regăsindu-și sorgintea în muzica oamenilor „de culoare”. Acest gen se remarcă prin puternice accente de blues, precum și ecouri ale muzicii europene, iar odată cu evoluția muzicii, jazz-ul secolului 21 prezintă puternice accente rock. Revenind la muzica anilor ’40, regăsim o tonalitate care pune accent pe expresivitate, în detrimentul esteticii sunetului, iar instrumentele produc adesea sunete aspre și „nefiltrate”. Aceasta oscilează în funcție de interpret, de la o tonalitate elegantă, precum în cazul de față, până la foarte triste, în cazul trompetistului Miles Davis ori triumfală în cazul genialului Louis Armstrong. Unul dintre elementele fundamentale caracteristice acestui gen îl constituie improvizația, interpreții având libertate absolută de a influența anumite armonii după bunul plac, astfel individualizându-se în cadrul industriei muzicale. Adesea, improvizația este însoțită de repetarea schemei unui acord. În timp, jazz-ul a cunoscut o relativă divizare datorată evoluției stilului, apărând noi „stiluri” care, aparent, se opuneau reciproc. Astfel, în funcție de arealul social și de preferințele fiecărui stat în parte, de la stilul „New Orleans”, unde se presupune că a apărut primul interpret de jazz din istorie, și anume Buddy Bolden, până la stilul „Dixieland”, axat pe o muzică mai lină și ceva mai puțin expresivă ori stilul „Chicago”, care pune bazele cunoscutului și apreciatului stil blues.

Stilul care l-a consacrat pe Frank Sinatra reprezintă însă un jazz ușor „metamorfozat”, artistul american îmbinându-l atât cu influențe baladice și pop, cât și, paradoxal, cu genul swing, o „subdiviziune” a jazz-ului care punea accentul pe ritmicitate și, evident, improvizație, adăugând și o ușoară nuanță de bel canto, fapt care a conferit muzicii sale un aer deosebit. Astfel, acesta se diferenția de stilul ceva mai clasic a lui Bing Crosby și izbutea totodată să confere muzicii sale o nuanță aparte, ceva mai personală și mult mai rafinată, acaparând, în timp, aprecierea întregii țări și transformându-l pe Frankie într-un adevărat „gentleman vocal”. Acest stil i-a adus lui Sinatra, pe lângă evidenta consacrare muzicală, ceva în plus. Ceva mai…deosebit. Depinde din ce punct de vedere privim situația.

„De la Președinte la Mafie”

Succesul datorat ascensiunii fulminante a lui Frank Sinatra în industria muzicală americană l-a determinat pe acesta să ia contact cu numeroase persoane din înalta societate. Este binecunoscută publicului larg prietenia foarte strânsă pe care acesta o avea cu președintele John F. Kennedy, unul dintre cei mai apreciați președinți din istoria Statelor Unite ale Americii, care a profitat de acest lucru pentru a atrage de partea sa un număr semnificativ de alegători. La rândul său, Sinatra se declara însuși un simpatizant al Partidului Democrat în acea vreme, însă cu timpul, relația de prietenie dintre cei doi a început să se „răcească”, atingând punctul critic în timpul unei vizite a președintelui în California, în anul 192, prilej cu care Kennedy decide să înnopteze în casa lui Bing Crosby, marele său rival și republican convins, în detrimentul acestuia. Vădit deranjat de situație, Sinatra se declară din acel moment, „cu durere în inimă”, susținător al Partidului Republican, refuzând orice altă colaborare cu președintele. Din acel moment, Frankie îi va susține, rând pe rând, pe toți președinții americani de „origine” republicană, de la Richard Nixon până la Ronald Reagan ori George Bush. Și asta pentru că rivalitatea dintre Sinatra și Crosby, cel puțin pentru primul dintre aceștia, nu se limita doar la o simplă prietenie cu un președinte de stat.

În același timp, cariera muzicală a lui Sinatra a gravitat, pentru o perioadă, în jurul unor legături strânse cu numeroși membri ai unor puternice clanuri mafiote din Statele Unite. Într-o serie de documente făcute publice în 1998, este expusă prietenia artistului american cu Sam Giancana, unul dintre cei mai influenți lideri ai Mafiei din Chicago. Tot aceste documente relevă o întâlnire a acestuia cu mafiotul Lucky Luciano, în timpul unei călătorii spre Cuba, precum și faptul că Willie Moretti, un cunoscut membru al lumii interlope din New Jersey, l-ar fi susținut din umbră în perioadele mai puțin favorabile din cariera sa. Deoarece, în anii ’40, adevărații gangsteri purtau costum și ascultau numai muzică rafinată. Între timp, vremurile s-au schimbat radical, dar asta este deja altă poveste.

Ca un revers al medaliei, Frank a acceptat să devină curierul acestora, implicându-se în „relațiile economice” dintre mafia din Chicago și cea din New York. Un cunoscut episod al acestei aventuri a avut loc într-un aeroport. Artistul, având asupra sa o geantă cu 3,5 milioane de dolari, a fost rugat o deschidă pentru efectuarea unui banal control de rutină. Salvarea sa a venit din partea fanilor care, văzându-l pe acesta, au considerat că este oportunitatea ideală de a obține autografe și au năvălit de-a dreptul asupra acestuia. Constrâns de împrejurări, agentul de securitate s-a văzut nevoit să îi permită lui Frank trecerea, fără a-l mai supune percheziționării.

Cântăreț, prieten al unora dintre cei mai influenți președinți de stat din istoria Statelor Unite, curier al Mafiei. S-ar putea spune că Sinatra le-a făcut pe toate. Însă pentru el, era loc și de mai bine.

„One-Take Charlie”

Într-un interval destul de scurt de timp, Sinatra a reușit să își creeze o reputație deosebită în lumea muzicală, motiv pentru care a decis să își extindă domeniul de activitate într-o sferă cel puțin la fel de interesantă, care i-ar fi sporit semnificativ popularitatea, și anume cinematografia. Pornind pe acest nou drum în stilul său caracteristic, adică fără să aibă vreun fel de studii ori de pregătire specială care să îi asigure constanța în acest demers, Frank a decis să urmeze calea Hollywood-ului în paralel cu cea muzicală.

Așa cum era firesc, primele sale roluri au fost minore, acesta fiind preferat cu precădere în scenele muzicale, în care să facă exact ce știa mai bine: să cânte. Lucru de care se achită cu succes în filmele „Las Vegas Nights” (1941), „Ship Ahoy” (1942) şi „Higher and Higher”, ca solist în trupa lui Tommy Dorsey, unul dintre celebrii muzicieni cu care Frankie a colaborat de-a lungul carierei. Cu timpul, acesta reușește să își creeze o reputație pozitivă, fapt care acordă încredere și captează atenția a numeroși regizori din celebrul oraș al cinematografiei. Astfel, în 1945 acesta este distribuit în rolul principal în producția „Anchor’s Aweigh”, alături de Gene Kelly. Menținând prestațiile sale constante la un nivel destul de înalt, în anul 1953 Frank a fost distribuit într-un rol foarte râvnit în industria cinematografică, și anume în filmul „From Here To Eternity”, care îi aduce distincția supremă în materie de film, și anume un premiul Oscar pentru prestația sa deosebită în rolul secundar al soldatului Angello Maggio. Doi ani mai târziu, avea să obțină o altă nominalizare la Premiile Academiei pentru rolul principal din drama „The Man With The Golden Arm”, reușind totodată, de-a lungul carierei, alte roluri memorabile în filmele „Ocean’s 11” (1960) și „The Manchurian Candidate” (1962). Iar de parcă asta nu era suficient, Sinatra a decis să experimenteze o altă dimensiune a cinematografiei, cea din spatele camerelor, afirmându-se ca regizor al peliculei „None But The Brave” în 1965. Și toate acestea fără vreo specializare în domeniu.

Bilanțul carierei sale cinematografice este unul greu de egalat. În total, Frankie și-a jucat propriul rol în nu mai puțin de 136 de producții cinematografice și de televiziune, precum și alte roluri în 65 de filme, vocea sa apare pe coloanele sonore a 173 de producții, iar ca producător, acesta își pune amprenta asupra a nouă filme și spectacole de televiziune. Însă cu toate acestea, pentru Sinatra actoria a reprezentat mai mult un hobby decât o ocupație de sine stătătoare, așa cum tocmai el a declarat într-un interviu: „Prima mea intrare pe scena artistică a fost în calitate de cântăreţ şi voi ieşi din scenă tot ca interpret. Actoria s-a întâmplat între concerte. Prefer să nu-mi clasez, să nu-mi pun într-un sertar meseria, pentru că există multă actorie în muzica mea, iar cântatul m-a ajutat să fiu un bun actor”.

 

Personalitate complexă, „posesor” al trei stele pe celebrul bulevard „Hollywood Walk of Fame”, desemnat în anul 2001 drept „Vocea secolului XX” în detrimentul unor nume mari, precum Beatles, Elvis Presley ori Ella Fitzgerald, deținător al 21 de discuri de aur, platină și multi-platină, Frank Sinatra a rămas în istorie drept unul dintre cei mai emblematici muzicieni ai secolului al XX-lea, precum și un exemplu perfect al desăvârșirii unui ideal prin intermediul ambiției și perseverenței. Motiv pentru care muzica sa este în continuare, la mai bine de jumătate de secol de la apariție, ascultată și apreciată pe întreg mapamondul, continuând să exprime o eleganță sublimă și un rafinament desăvârșit. Așa cum, de altfel, se cuvine unei adevărate legende.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 31, ianuarie 2015

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s