Într-adevăr, titlul vi se poate părea atât haotic, cât şi copilăresc, sau poate chiar bizar, ciudat ori amuzant. Sau, de ce nu, toate acestea la un loc. Probabil că vă gândiţi ce fel de autor nebun a scris această grozăvie. Ei bine, autorul nu este tocmai nebun, însă personajele pe care le ilustrează sunt, într-adevăr, nebune. Pentru că da, în cele ce urmează a fi relatate este vorba despre nişte nebuni într-o lume normală. Aparent.

Cartea

Scrisă de către Ken Kesey în anul 1962, cartea prezintă povestea unui om care, sperând că reuşeşte să îşi evite soarta, ajunge într-un punct mai agonic decât şi-ar fi imaginat. Acţiunea romanului este plasată într-un spital de nebuni, unde „Sora Şefă”, Mildred Ratched, a instaurat un adevărat regim dictatorial prin adaptarea unei rutine zilnice, în care toţi pacienţii sunt supuşi, iar nimeni nu îndrăzneşte să îi încalce cuvântul. Cu toate că pare a fi o persoană grijulie, care ţine la sănătatea pacienţilor săi, prin intermediul acţiunilor pe care le întreprinde aceasta este caracterizată ca un tiran, comiţând teribilul delict de a răpi bolnavilor singurul lucru care era relevant în vieţile acestora: libertatea. Zilele trec la fel în ospiciu, fiecare se achită de atribuţiile sale şi totul este în tiparele normalului impus, până într-ozi, atunci când monotonia de zi cu zi este întreruptă de apariţia unui nou pacient, Randall Patrick McMurphy.

Însă McMurphy nu este bolnav, la fel ca toţi ceilalţi. De fapt, este un escroc mărunt care, din dorinţa de a scăpa de munca în folosul comunităţii, se dă drept „nebun” şi ajunge în spitalul administrat de „sora şefă”, privind această experienţă ca pe o vacanţă. Ceea ce nu ştia el însă este faptul că, în societatea pe care autorul o conturează, din închisoare se scapă, însă dintr-un sanatoriu nu se mai iasă niciodată, de asta având grijă „sistemul”. Încăpăţânat, orgolios, conturat drept un „pierde-vară”, McMurphy sesizează lâncezeala pacienţilor, lipsa de vitalitate din jurul lui, precum şi atitudinea sorei şefe, care încerca să îl introducă în tiparele standard ale spitalului. Fiindu-i imposibil să se supună şi observând rapid meschinăria caracterului sorei Ratched, eroul central găseşte o provocare în aceasta, opunându-se în mod vădit tuturor încercărilor sale de a-l „reabilita”. În acel moment izbucneşte un „război rece” între cei doi protagonişti, în care McMurphy atacă iniţial cu gesturi mărunte: deranjează ordinea, cântă şi, cel mai important, râde, lucru care îi şochează pe toţi pacienţii azilului, dat fiind faptul că râsul era în acel loc doar o amintire a vremurilor pierdute odată cu intrarea pe uşa spitalului. Treptat, acesta îşi atrage simpatia câtorva pacienţi, alături de care se angajează în acest război tacit împotriva sistemului, şi anume: Billy Bibbit, un tânăr cu probleme de dicţie (era bâlbâit, în caz că nu v-aţi dat deja seama după numele său), Chief „Şeful” Bromden, un nativ american de doi metri înălţime, considerat surdo-mut, Charles Cheswick, Martini şi Dale Harding, un om cu o vastă educaţie şi cultură. Alături de aceştia, personajul principal întreprinde numeroase acţiuni menite să o scoată din sărite pe sora Ratched: joacă poker pe bani, încearcă să schimbe orarul pacienţilor pentru a putea viziona meciurile de baseball şi cel mai important, reuşeşte să îi scoată pe cei cinci amintiţi mai sus în afara spitalului, ducându-i la o partidă de pescuit şi reamintindu-le de libertate, aceştia învăţând din nou să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Iar în ceea ce ţine de firul epic al romanului mă opresc aici, lăsându-vă pe voi să descoperiţi continuarea.

Roman subiectiv, de analiză psihologică, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” este relatat prin intermediul…Şefului Bromden. Da, acel nativ american considerat surdo-mut datorită faptului că nu vorbeşte niciodată şi se preface că nu aude nimic. Suferind de drama pe care guvernul i-a provocat-o în urma distrugerii locurilor care aparţineau tribului său, viaţa acestuia se dă radical peste cap în momentul sosirii lui McMurphy în sanatoriu. Astfel, autorul apelează la acest artificiu literar prin care spune povestea prin ochii unui pacient, însă tototată autenticitatea celor narate ar putea fi pusă la îndoială, deoarece naratorul este, la urma urmei, un pacient cronic într-un spital de boli mintale, situaţie în care cititorul află toate elementele acţiunii, însă nu poate fi sigur de nimic. Aşa-zisul handicap a lui Bromden îi permite să audă tot, deoarece toate personajele vorbesc liber în prezenţa lui, nefiind considerat un potenţial pericol. Astfel, prin această tehnică narativă, Kesey realizează atât o descriere indirectă, cât şi o autocaracterizare ale personajelor sale, fiecare dintre ele, de la cele principale până la cele secundare şi episodice fiind bine individualizate, iar senzaţiile puternice, precum şocurile electrice, sunt redate într-un mod extraordinar, tocmai prin faptul că nu sunt scoase în evidenţă, ci sunt lăsate să iasă în evidenţă, stârnind emoţii care dau fiori cititorilor.

Titlul este şi el unul metaforic, dar totuşi sugestiv. „Zborul” reprezintă evadarea din sistem, aspiraţia spre libertate, în vreme ce „cuibul de cuci” nu reprezintă nimic altceva decât societatea manipulatoare din jurul nostru, care ţine în frâu întreaga populaţie şi îi absoarbe toată vitalitatea, creând adevăraţi monştri.

În urma unei observaţii mai amănunţite, am realizat că acest „război” are la bază o dispută ideologică asupra concepţiilor de „realitate” şi „libertate”, precum şi a modului în care cele două personaje principale percep aceşti termeni abstracţi. În vreme ce realitatea pacienţilor, care puteau părăsi oricând spitalul, dar totuşi nu o făceau, este inoculată de către Sora Şefă, ideea de realitate a lui McMurphy se distinge din caracterul rebel al acestuia, care totodată înţelege prin libertate ideea de dinamism, pozitivism şi sfidarea imposibilului, considerându-l element al disperării şi totodată limitând fiinţa umană. În contrast cu acesta, sora şefă consideră că ideea de „libertate” vine cu un set de norme şi reguli care trebuiesc respectate în vederea ordinii şi disciplinei în spital, insinuând pacienţilor faptul că realitatea se află exact în faţa ochilor acestora şi că evadarea din ceea ce personajul principal vedea drept un loc al condamnării era, de fapt, o chestiune banală, realitatea sorei Ratched fiind clădită pe principii ceva mai rigide, însă raţionale.

Romanul lui Ken Kesey rămâne, la peste 4 decenii de la apariţia acestuia, un subiect încă de actualitate în societatea mondială a secolului 21, concentrând lupta dintre rebeliune şi societatea inodoră, incoloră şi insipidă, opera rămânând în istorie drept un „diamant neşlefuit” al literaturii universale.

Filmul

Apărut în anul 1975, în regia cehului Milos Forman (care a mai regizat „Amadeus” şi „Fantomele lui Goya”), adaptarea cinematografică a cărţii lui Ken Kesey s-a dovedit a fi un succes total. Cu tânărul Jack Nicholson în rolul lui Randall McMurphy, probabil cel mai bun rol al carierei sale şi cu Louise Fletcher în rolul asistentei Ratched, filmul este o capodoperă cinematografică. Asemeni romanului, filmul concentrează, în cele aproximativ două ore ale sale, conflictul dintre rebelul McMurphy şi „sora şefă”, care, sub pretextul că ajută oamenii, le face mai degrabă rău, comportându-se cu ei ca şi cum ar fi nebuni, aceştia ajungând într-un final să creadă acest lucru. Din punct de vedere tehnic, filmul urmează cu stricteţe cartea, urmărind în ordine cronologică evenimentele din roman, însă, spre deosebire de opera epică, firul poveştii este urmat dintr-o perspectivă obiectivă, regizorul alegând să lase personajele să se dezvolte individual şi nu sub privirile personajului-narator, lucru care a fost foarte aproape de a împiedica producţia acestui film datorită unor opinii contradictorii. Însă totodată, acest fapt a avut şi o parte benefică, dar fiind faptul că acum veridicitatea informaţiilor nu mai putea fi pusă la îndoială, evenimentele nemaifiind relatate din perspectiva unui „bolnav cronic”

În ciuda faptului că nu a fost dorit de prea multă lume în pielea personajului McMurphy, Jack Nicholson face un rol extraordinar, pe la jumătatea filmului având chiar senzaţia că rolul acesta a fost făcut special pentru el. Acesta ilustrează magistral metamorfoza personajului, dintr-un om perfect sănătos într-un nebun măcinat de acţiunile represive ale sistemului, excelând însă în redarea caracteristicii fundamentale a personajului: râsul. Elementul care îl diferenţiază pe McMurphy de întregul sistem  este reconstituit de către Nicholson cu foarte mare talent şi expresivitate, rămânând în atenţia cinefililor şi criticilor deopotrivă şi creând momente care rămân întipărite pentru multă vreme în mintea privitorului. Totodată, Louise Fletcher se transpune excelent în personaj, surprinzând prin jocul actoricesc magnific ambivalenţa „sorei şefe”, de la aparenta grijă şi compasiune faţă de pacienţi până la sadismul ascuns în spatele intenţiei, care o desăvârşeşte ca una dintre cele mai lipsite de scrupule personaje din cinematografia secolului al 20-lea. Contrastând cu personajul principal masculin, Fletcher ascunde perfect meschinăria şi caracterul malefic al personalului ei în spatele unei măşti umane sobre, ca o trăsătură înfiorătoare a seriozităţii. Conflictul dintre cei doi se desfăşoară lent, însă fiecare acţiune aparent minoră este trăită la o intensitate maximă, fiecare detaliu fiind atent construit şi dezvăluind o nouă trăsătură de caracter a celor două părţi implicate în „război”.

În urma conflictului dintre McMurphy şi sora Ratched, cele două personaje evoluează treptat, însă mai mult decât atât, contribuie în mod direct la evoluţia celorlalte personaje (printre care amintim pe Danny DeVito în rolul lui Martini şi Will Sampson în rolul lui Bromden), care descoperă că a fi „normal” sau a fi „nebun” ţine doar de eticheta pe care societatea o atribuie indivizilor, McMurphy ajutându-i să evadeze din normalitatea care le-a fost impusă. Jocul actoricesc este demn de laude pentru fiecare membru al distribuţiei, fiecare dintre aceştia comportându-se natural şi improvizând inteligent acolo unde scenariul o cere, punând în scenă o poveste dramatică, însă reală, ilustrând realitatea zguduitoare a faptului că între cei nebuni şi cei normali este o diferenţă minusculă.

Desigur, o asemenea capodoperă a artei cinematografice nu putea fi trecută cu vederea în ceea ce priveşte premiile Oscar. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a fost cel mai premiat film al anului 1975, câştigând 5 premii de acest gen, şi anume: „Cel mai bun film” – distincţia supremă a premiilor Oscar, „Cel mai bun actor în rol principal” – magnificul Jack Nicholson, „Cea mai bună actriţă în rol principal” – Louise Fletcher, care a zdrobit concurenţa pentru statuetă cu acest rol, „Cel mai bun regizor” – Milos Forman, cu acest film afirmându-se în lumina reflectoarelor hollywoodiene şi „Cel mai bun scenariu adaptat” – Lawrence Hauben şi Bo Goldman, cei doi scenarişti ai filmului, care, inspirându-se din romanul lui Ken Kesey, au reuşit să creeze un scenariu dramatic, care pune în atenţia privitorilor atât personajele principale, cât şi cele secundare, reuşind să le contureze pe fiecare într-un mod superb, exploatându-le la maximum calităţile şi mai ales slăbiciunile şi nesiguranţa, lucru care îi individualizează în parte pe „nebuni”.

Personal, pot spune că acest film m-a ţinut captat pe toată durata acestuia, chiar dacă abia terminasem de citit cartea. Regizorul Milos Forman are deosebitul merit de a ilustra dramatismul printr-o atmosferă taciturnă, dar totuşi înfiorătoare, în care singurul lucru care alungă tăcerea este însăşi disperarea. O foarte mare atenţie la detalii este realizată în special în cadrul sesiunilor de terapie colectivă, în care fiecare personaj se află la locul său şi nimeni nu schiţează nici un gest, ilustrând astfel manipularea vădită şi teroarea mascată, în mod ironic aş spune, sub semnul falsei vindecări numită drept „terapie”. Modul în care personajele interacţionează unele cu celelalte este impecabil realizat, uitând la un moment dat că în film sunt doar nişte actori şi nu nişte nebuni autentici. Este unul dintre filmele despre care îmi place să spun că nu a avut actori care au performat „sub aşteptări”. Desigur, ca orice film, are mici greşeli, însă nu sunt atât de relevante încât să acapareze întreaga peliculă.

Capodoperă a cinematografiei americane si mondiale, considerat drept unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată, asemeni romanului din care s-a inspirat, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” spune o poveste a unor oameni nebuni într-o lume normală, sau, în funcţie de interpretare, a unor oameni normali într-o lume nebună, cu îndemnul precis de a ţinti spre ideal şi de a îndrăzni să visăm, indiferent de obstacolele şi prejudecăţile impuse de către societatea meschină.

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Anunțuri
Comentarii
  1. Andreea11 spune:

    Foarte buna recenzia! Acum citesc cartea si de abia astept sa vad si filmul dupa ce o termin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s