Atlas de mitocănie muzicală

Posted: 14 Mai 2014 in „Aripi Tinere”, Diverse, Muzică
Etichete:, , , , ,

Acest articol se doreşte a fi un pamflet şi ar fi de preferat să-l trataţi ca atare. În cazul în care vă regăsiţi în următoarele tipologii de persoane, n-ar fi tocmai de râs, dar bucuraţi-vă. Există persoane care ar putea să râdă de voi. Poate aşa vă veţi schimba în mai bine.

Fiecare dintre noi ascultă muzică. Fie că e vorba de timpul liber, la şcoală, acasă sau pe drum, întotdeauna găsim timp să ne refugiem preţ de câteva minute bune în lumea muzicii şi să uităm de griji, să ne destindem sau să ne distrăm. În general, fiecare individ are preferinţele sale în materie de muzică. Însă în momentul în care muzica ajunge să ne definească personalitatea şi caracterul, intervine o problemă gravă, ajungând să ne transformăm în ceva ce nu suntem sau nu ne-am dori să fim. Inspirându-mă din „Atlasul de mitocănie urbană” realizat de Radio Guerrilla, vă prezint câteva tipologii de oameni pentru care muzica reprezintă o caracteristică definitorie a personalităţii. Şi nu una neapărat pozitivă. Depinde de interpretarea fiecăruia dintre voi.

  1. Metal(tr)istul

În general, este uşor de recunoscut. Are părul lung, cu un breton care-i acoperă lejer ochii atunci când bate vântul (şi nu numai). Poartă mereu acelaşi tricou slinos al unei formaţii rock, indiferent că merge la şcoală ori la aprozarul din faţa blocului. Poate în afară de weekend, pentru că orice tricou îşi găseşte maşina de spălat mai devreme sau mai târziu. Evident, ascultă doar metal (pronunţat „metăl”), cu accent pe toate subgenurile „hard” ale acestuia, de la „doom metal” până la „black metal”, „death metal” şi uneori chiar grunge (deoarece Nirvana şi Kurt Kobain) şi consideră grohăitul o artă modernă neînţeleasă şi neapreciată corespunzător. Îl detestă pe Eminescu, deoarece îl consideră mult prea banal pentru gusturile sale, poate chiar prea optimist. Îl apreciază enorm pe Bacovia, din seria sumbru şi pentru că moarte, dar n-ar fi în stare nici măcar să comenteze semnificaţia titlului poeziei „Plumb”. Încearcă să scrie poezii, dar nu-şi găseşte rima, iar proza e ceva mult prea banal pentru el. Suferă, dar nu ştie exact de ce şi nici nu îl prea interesează. E metalist şi are toate motivele. Îl fascinează moartea, pentagramele, întunericul şi sadismul, deşi aproape că plânge la orice julitură. Se consideră ateu şi dacă îl întrebi, declară că nu crede în nimic, pentru că e mai comod să spui asta. Se machiază. Este obsedat de tot ce înseamnă „gothic” şi mereu are impresia că ar putea să fie ceva mai şocant. Îi place să iasă în evidenţă, dar apoi nu înţelege de ce lumea îi aruncă priviri bizare.

Ar vrea să fie precum ceilalţi metalişti, vesel şi oarecum normal în limitele acceptabilului, dar e mulţumit aşa cum e pentru că dacă ar fi altfel şi-ar compromite credibilitatea. Pentru el viaţa e tristă, deşi nu a trăit nici măcar o decepţie majoră în viaţa lui. Pentru asta sunt responsabili părinţii săi, care au făcut tot posibilul să-i ofere o viaţă normală şi fericită. Pentru el, libertatea înseamnă să-şi facă piercing-uri în toate zonele corpului. Şi eventual nişte tatuaje. Se consideră respins de societate, deşi nimeni n-are absolut nicio treabă cu el. Ar fuma, dar n-are bani de ţigări pentru că i-a dat pe bere. Atunci când vorbeşte, are tendinţa de a urla pentru a se face înţeles şi deşi încearcă în majoritatea timpului să pară raţional, nu ezită să se transforme într-un monstru cu 8 capete atunci când se loveşte de o părere contradictorie, în special legată de muzică. Îi place înghesuiala, deoarece îi aminteşte de pogo (ceva obicei tribal de la concertele rock, în care toţi se aruncă unii în alţii, n-am înţeles nici eu prea bine fenomenul). Nu îi place să fie deranjat, mai ales în timp ce este ocupat respirând, ori ascultând metal la căşti, ori chiar făcându-le pe amândouă deodată. Singurul loc în care se simte bine, aşa cum v-aţi dat seama până acum, e la concertele rock, unde se poate manifesta în voie (asta până să leşine pe undeva, mort de beat sau „afumat”….pardon, cuprins de armonia muzicii). Dar în ciuda aspectului care dă fiori celor slabi de inimă, este un individ relativ calm, atâta vreme cât rămâne captiv în lumea lui. Şi asta pentru că există specimene mult mai detestabile decât acesta.

2. Rapper-nul

Asemeni metal(tr)istului, este uşor de recunoscut. De la distanţă, pare că se îmbracă aproape la fel ca orice altă fiinţă umană, însă are un element suprem care îl diferenţiază de cei din jur: şapca. De obicei o imitaţie second-hand luată cu banii din alocaţie. O şapcă de dimensiuni relativ mai mari decât ale capului, pentru că niciodată nu se ştie când ai nevoie de o umbrelă.  Bineînţeles, şapca nu se pune drept pe cap, pentru că atunci ce specie de rapper ar fi!? Aceasta trebuie purtată întotdeauna într-o parte. De obicei în partea din care bate ploaia, chiar şi atunci când bate soarele. Pentru că el niciodată nu se plimbă, ci întotdeauna „o arde aiurea prin cartier”.

Povestea vieţii sale este una cât se poate de simplă: ascultă rap şi în fiecare zi se plânge de greutăţile vieţii, deşi ai lui îi oferă zilnic bani ca el să meargă la şcoală şi să-şi formeze un viitor. S-a apucat de fumat pentru că toţi cei din cartier făceau asta. Încearcă din răsputeri să-şi depăşească condiţia de băiat provenit dintr-o familie bună şi face tot posibilul pentru a rămâne corigent, deoarece consideră că este mai importantă „şcoala vieţii”, pe care neapărat trebuie s-o începi de la o vârstă fragedă. Deoarece, după cum ştim, nici măcar cei mai înzestraţi intelectuali nu pot rezista să studieze la două şcoli în acelaşi timp. Pentru el, adevărata inteligenţă zace în pumni, pentru că nu este băiat de cartier dacă nu şi-a luat câteva „scatoalfe” de la băieţii din cartier ori câteva bastoane de la poliţişti, plus o amendă pe care, desigur, nu el o plăteşte, că de-aia are părinţi care muncesc. Detestă şcoala şi consideră că sistemul e de vină, deşi nu ştie de ce, dar e în regulă, din moment ce toată lumea spune asta.

Visează să devină un mare rapper, deşi n-a deschis în viaţa lui o carte. Îşi blamează mereu destinul pentru că nu-i iasă rimele atunci când încearcă să compună. Şi nici cu gramatica nu stă prea grozav. Ştie multe detalii inutile despre rapperi, mai ales ţigările pe care le fumează şi numărul de la papuci. Nu merge prea des la biserică, dar se adresează tuturor persoanelor cu „frate”. Nu are prieteni, are doar „tovarăşi”, deşi comunismul a căzut acum vreo două decenii. Nu ezită să îi critice pe „foştii săi artişti preferaţi” că ar fi devenit comerciali, că nu mai sunt „underground” ca altădată, însă nu s-a deranjat niciodată să renunţe la banii de pe un pachet de ţigări şi o brichetă pentru a cumpăra un album al acestora. Are mereu o rimă pregătită la el, indiferent că se ceartă cu cineva, merge la magazin sau se spală pe dinţi. Iar marea fatalitate a vieţii sale este că nu va putea niciodată să trăiască o „poveste fără sfârşit”.

Per ansamblu, nu este un personaj prea complex, deşi ideea l-ar încânta. Însă tocmai simplitatea sa îl face să fie mai puţin deranjant decât următorul „exemplar”.

3.Îngâmfatul cu aere de elevat

Fără îndoială, un intelectual desăvârşit, asta cel puţin până rămâne în lumea lui. Şi-a schimbat radical viaţa în momentul în care a dat click din greşeală pe Youtube la Simfonia a 5-a de Beethoven. Are un aer atât de superior, încât dacă ar lăsa nasul puţin mai jos ar avea şanse să atingă vârful Omu (deşi nu e sigur). De aceea se şi împiedică des. Consideră că a atins apogeul muzical şi nu ezită să se ia „la harţă” cu oricine îndrăzneşte să-l contrazică, aruncând mereu în discuţie o simfonie la întâmplare, de foarte multe ori aceeaşi, ca argument suprem, pentru că el, de fapt, a făcut numeroase studii de teorie muzicală (sau cel puţin asta-i place să creadă). Fără să menţionăm, desigur, că n-ar şti să citească nişte note pe un portativ nici dacă soarta lui ar depinde de asta.

Ascultă, desigur, numai muzică clasică, dar nu înainte de a-şi face curaj cu o doză de „comerciale”, pentru a fi sigur că nu adoarme cu capul pe birou. Îşi descarcă muzica de pe site-uri de torrente şi o pune pe desktop, pentru ca toată lumea să vadă ce muzică bună ascultă el şi să acopere restul hard-disk-ului care musteşte de comerciale. Îi place să asculte muzică tare, fără căşti, pentru a arăta tuturor ce muzică elevată ascultă (un fel de cocalar). Se îmbracă de parcă tocmai a aterizat din Evul Mediu, iar asta nu e neapărat ceva rău, dacă nu ar ţine morţiş să demonstreze că e un gentleman, încercând să respecte cu sfinţenie „Codul bunelor maniere”, deşi e vizibil de la o poştă că îl strâng „pantofii cafenii”, iar limbajul îi lasă de dorit. Are o privire ciudată, ridicolă, de snob, şi asta nu pentru că natura l-ar fi înzestrat astfel. Afişează mereu un zâmbet tâmp, care se vrea a fi discret şi inteligent, însă tocmai din acest motiv se fereşte de oglinzi, pentru că ştie că l-ar deconspira. Se consideră un avid cititor de cărţi, petrecându-şi cel puţin 5 minute o dată pe lună pentru a căuta pe Internet titluri de cărţi şi autori celebri, ca mai apoi să le arunce o descriere la întâmplare, chipurile subiectivă, ca lumea să vadă cât de mult citeşte, deşi nu şi-ar pierde pentru nimic în lume timpul său mult prea preţios pentru a citi măcar o carte. Este, desigur, descoperit atunci când cineva îi pune întrebări în legătură cu detalii din respectivele cărţi, argumentând că nu mai ţine bine minte exact şi revine la muzica clasică, afişând o privire triumfătoare, exact genul de persoană care pretinde că este ceea ce nu va fi niciodată.

Este primul la dat sfaturi, chiar dacă nimeni nu le cere, şi se îmbufnează mereu atunci când nimeni nu este de acord cu el. Are o părere mult prea bună despre el, având uneori senzaţia că nu are ce căuta într-o lume atât de inferioară lui. Se consideră dezgustat de tot ceea ce îl înconjoară. Este linguşitor cu profesorii, deşi deseori eşuează lamentabil, iar pentru el nu există secrete, pentru că orice dezvăluire trebuie făcută publică. Este genul de persoană de care te fereşti din cale afară după ce ai ajuns s-o întâlneşti o dată şi care este în stare să-ţi strice până şi cea mai bună zi, motiv pentru care trebuie neapărat evitată. Însă nici măcar acesta nu poate egala ipocrizia celui ce urmează a fi prezentat în continuare.

4. Hipsterul – şi cu asta am spus tot

Acesta este, probabil, cel mai simplu de recunoscut personaj din această tipologie de caractere. Este foarte simplu: dacă vreodată, în timp ce vă plimbaţi pe stradă, vedeţi pe cineva îmbrăcat exact ca o pupăză (chiar dacă e băiat) şi  nu se află în aşteptarea vreunui Făt-Frumos pe marginea şoselei, atunci e hipster. Câteodată au tendinţa de a se îmbrăca în oameni normali, pentru a nu fi descoperiţi, însă ochelarii cu lentilele cât geamurile de pe Titanic şi atitudinea mai graţioasă ca a unei foci la un festival de dans îi dau de gol. Principalul simptom manifestat este acela că au impresia că deţin cunoştinţe în absolut toate domeniile. O inteligenţă la care Einstein îndrăznea doar să viseze se consideră a fi curpinsă în rândul hipsterilor. Fie că e vorba despre principiile relativităţii, teoria cosmogonică ori literatură, aceştia au impresia că le ştiu pe toate. Se consideră atât de inteligenţi, încât toţi cei din jurul lor sunt doar nişte fiinţe banale care nu înţeleg ce se întâmplă cu societatea. Vorbesc o limbă ciudată, o combinaţie între română şi engleză, de parcă au fost plecaţi vreo 10 ani în Statele Unite ale Ipocriziei şi şi-au uitat originile, pentru că limba română e vorbită de prea mulţi oameni şi nu e tocmai cool. „Educaţi” şi ei pe Youtube, asemeni îngâmfatului menţionat anterior, au impresia că ştiu totul despre masoni, dezgropând secrete pe care nimeni nu le mai ştie în lumea asta. Înţelegeţi? Nu mai ştie absolut nimeni ce ştiu ei…deşi e totul pe Youtube şi sute de mii de oameni văd acele videoclipuri. Cei care cred că ştiu totul despre toate conspiraţiile din trecut, prezent şi viitor. Genul de oameni care spun că luptă împotriva corporaţiilor malefice, dar care au ultimul tip de smartphone-uri şi salivează la ultimele gadgeturi apărute, pentru că nu-i aşa, asta îi face inteligenţi. Desigur, în domeniul muzicii sunt cunoscătorii supremi. Da, chiar mai mari decât specimenul menţionat anterior. Şi iată de ce.

Din câte am înţeles, principala caracteristică a hipsterilor este setea de originalitate cu care se laudă atât de frenetic. Adică să asculte tot felul de formaţii anonime, muzică bună, zic ei, ceva ce nu ascultă oricine, pentru puncte bonus de originalitate. Şi nu, aici pur şi simplu n-are rost mai încerc să îi mai satirizez, pentru că au dat singuri cu bâta-n balta inteligenţei. Pentru că indiferent ce gen de muzică asculţi, fie că e vorba de comercială, pop, jazz, clasică sau rock, indiferent cât de turbat sau soft, ei mereu vor declara că ascultă muzică mai bună. Fie că e vorba de o trupă de rock alternativ de care n-a mai auzit nimeni, o trupă de garaj dintr-un cartier părăsit de la marginea unui oraş mic din SUA sau o trupă de neo-rock cu influenţe folk şi ska din Danemarca, Suedia sau orice altă ţară nordică, hipsterii vor fi mereu aceia care îţi vor aminti că muzica pe care o asculţi este prea „mainstream” şi că eşti de fapt manipulat de marile corporaţii. Pentru că aşa sunt hipsterii. Ei, care, chipurile, au făcut numeroase studii asupra muzicii şi care ascultă cea mai bună muzică din lume. Ei, ale căror cunoştinţe în domeniul muzical trec de barierele infinitului. Îi ştiţi, îi întâlniţi pretutindeni şi îi vedeţi zilnic pe stradă. Adepţi ai unei mode trecătoare, până la următorul trend social. Şi experţi. Dar nu neapărat în muzică, ci mai ales în ipocrizie. Şi nu puteţi scăpa de ei pentru că sunt mulţi.

Dar pentru că se poate şi mai rău,…

5. Amazoana sensibilă

Apare pretutindeni pe reţelele de socializare ca un ghimpe în coasta Internetului. La prima vedere pare a fi o fiinţă normală, cu calităţi şi defecte umane, însă în momentul în care îşi arată adevăraţa faţă, nimic nu îi stă în cale. În momentele ei normale, se comportă ca orice alt specimen anonim şi aparent normal: îşi face poze cu telefonul mobil în oglindă sau la propria-i faţă (selfie…sau aşa ceva), postează un citat filozofic care nu are absolut nici o treabă cu conţinutul fotografiei şi aşteaptă like-urile precum un leu îşi ţinteşte prada. Până aici, nimic anormal. Însă adevărata provocare vine atunci când îşi vede prada căzută în capcană. Un băiat. Pentru ea, pare drăguţ. E ceva între rapper-nul şi cocalar. I-a dat un like. Atunci inima ei începe să bată cu putere şi ochii îi sticlesc. Ştie că l-a prins. Este prinţul ei din poveşti şi vor trăi o idilă de vis până ce ea se va sătura de el. Vor asculta piese comerciale şi balade fără sens şi vor fi cel mai frumos cuplu al lunii. Însă în acel moment apare o mică scânteie. La început pare inofensivă, însă brusc devine o adevărată ameninţare. Exact…o fiinţă care a făcut acelaşi lucru. Acelaşi prinţ a căzut în plasa like-urilor alteia. Îşi vede visurile spulberate. Întregul ei castel din nori s-a sfărâmat. Atunci se transformă. Atunci îşi relevă adevărata identitate, iar în acel moment lumea devine un loc mai ameninţător. Atunci individa cea inocentă devine o adevărată luptătoare. Atunci ar fi în stare să dărâme şi mesele din cancelarie pentru a-şi recupera proaspăta iubire. În acel moment, părul tuturor fetelor din oraş se află sub ameninţare de cod roşu de scalpare.

În general, ascultă muzică de tip „comercial” şi tentative de balade siropoase din aceeeaşi sferă. Cu cât mai chiţăite, cu atât mai bine. Nu se sfieşte să îşi pună căşti, pentru că toată lumea trebuie să îi asculte suferinţa. Toată lumea trebuie să înţeleagă că ea „arată că poate” şi că e puternică, frumoasă şi deşteaptă, vorba unei tentative eşuate de melodie. Chiar dacă nu prezintă acele calităţi. De aici şi cauza întregului său comportament. Iar dacă asta nu e suficient, respectiva are obiceiul destul de prost de a începe să şi fredoneze. Şi nu e de parcă are cea mai dulce voce din lume, ci dimpotrivă. Are exact genul de voce pentru care ai fi în stare să iei un taur de coarne doar ca să se oprească. Deşi ea crede că are talent. Iar acolo unde nu ştie, mimează cântatul. Iar în cazuri particulare, fluieră. Şi nu e de parcă ar fi mai bine să tacă şi să înveţe tentativele alea de versuri, ci e mai de preferat să scoată nişte sunete groteşti din gât, deoarece spectacolul trebuie să continue. Pentru că n-ar fi nimeni care ar îndrăzni s-o deranjeze, s-o contrazică sau măcar să-i spună să-şi pună căştile care ocupă un loc nesemnificativ în poşeta ei. Pentru că în acel moment un tsunami ar părea un duş pe lângă urletul său devastator. E genul de persoană care atunci când urlă, tabla se zgârie singură şi pervazurile geamurilor crapă. Pentru că, în viziunea ei, ea a suferit o decepţie în dragoste şi trebuie să asculte melodii cât mai triste şi cu versuri cât mai oribile la un volum cât mai ridicat cu putinţă, ca lumea să vadă că ea suferă. Iar când nu ţipă, vorbeşte mult. Foarte mult. Atât de mult încât devine agasantă. Şi ce loc mai bun să îşi exprime frustrarea decât pe reţelele de socializare, printr-o poză şi un citat filozofic, aşteptând un like. Sesizaţi simetria?

Dar totuşi, există un personaj care îi depăşeşte pe toţi. Atât prin ipocrizie, aroganţă, cât şi prin genul de muzică pe care îl ascultă. Ultimul, dar nu cel din urmă.

6. Prima jumătate din denumirea de la Cola

El este. Inconfundabil şi imposibil de evitat. Pleava supremă a societăţii. Întâlnit pretutindeni şi răspândit mai ceva ca o molimă. Recunoscut în principiu după a sa ceafă care reproduce în cel mai mic detaliu serpentinele Transfăgărăşanului, pe care o afişează cu mândrie în cluburile „de fiţe”. Obligatoriu alături de o pereche de ochelari de soare, pentru că sunt bine cunoscute radiaţiile solare de acolo. Îmbrăcat în cele mai stridente imitaţii de haine de firmă, acesta se afişează echipat neapărat cu un lanţ  gen „sârmă de întins rufele” la gât ori o cruce masivă care i-ar lăsa cu gura căscată până şi pe mai-marii bisericii.

Nu a citit în viaţa lui alte cărţi în afară de cele de poker şi nici nu o va face vreodată. Inteligenţa lui se măsoară în numărul de euro pe care i-a obţinut din „combinaţii” şi din „ce-a adus de prin Germania”. Nu are un loc de muncă stabil, aceasta fiind a doua fobie a sa după şcoală, dar „se descurcă”. Conduce ultimul model de maşină sport, dar locuieşte într-o garsonieră şi n-ar fi rău dacă ar mai merge pe la dentist. Foloseşte claxonul cu precădere la culoarea roşie a semaforului ori pentru a atrage atenţia „amazoanelor sensibile” ori a piţipoancelor anonime. Nu uită să îşi etaleze tricepşii „musculoşi”, care de fapt reprezintă un peisaj dezolant de steroizi. Indiferent de maşina pe care o posedă, mai mult sau mai puţin legal, ţine să arate tuturor că el este, din nefericire, un individ bolnav. Acesta suferă de o dereglare acută a timpanului, care nu îi permite să audă prea bine, motiv pentru care simte nevoia să dea volumul muzicii la maxim, indiferent dacă este acasă, în trafic sau la şcoală. Indiferent de remarca celorlalţi, acesta răspunde cu un limbaj deosebit de birjar agramat, pe care l-a format cu mult efort încă din fragedă adolescenţă. Are tendinţa de a amesteca limba semi-română cu diverse dialecte africane, atât în scris cât şi oral, motiv pentru care este înţeles de un grup restrâns de oameni. Foloseşte cuvinte puţine în general, alegând să folosească limbajul banilor murdari pentru a se face înţeles. Însă este respectat în societate tocmai din această cauză. Pentru că n-are nevoie de Bacalaureat şi studii superioare, atâta vreme cât are „şcoala vieţii”, profil „băieţi deştepţi”.

Cred că aţi înţeles deja care sunt preferinţele muzicale ale respectivului. Exact, manele. Cu precădere mezeluri şi „minuni” mai mult sau mai puţin muzicale. Genul de imitaţii muzicale care îl îndeamnă la o mulţime de lucruri pozitive. Îl învaţă că banii sunt cel mai important lucru, îl învaţă că trebuie să aibă duşmani, ca să aibă cui se lăuda, şi nu în ultimul rând, îl învaţă despre „valoare”. Şi nu, nicidecum valori morale. Şi asta nu ar fi deranjant dacă ar asculta doar pentru el. Ca o fiinţă darnică ce este, simte mereu nevoia să împărtăşească gusturile sale muzicale cu toţi vecinii săi. Nu doar din bloc, ci din întregul cartier. Moment în care volumul sistemului audio din maşină sau al combinei muzicale de acasă depăşeşte nivelul de bun-simţ. Dar bunul simţ este n concept mult prea abstract pentru dânsul. Şi mai mult ca sigur nu ştie ce înseamnă „concept”. Sau „abstract”. În orice caz, consider că i-am acordat deja suficientă atenţie şi este irelevant să menţionez de ce e bine să-l evităm.

Acestea sunt doar câteva tipologii de oameni pentru care muzica reprezintă mult mai mult decât un hobby. Menţiune specială se acordă celor care nu se pot abţine să nu menţioneze un interpret de manele sau, mai rău, pe Justin cel nemuric la o melodie rock de pe internet sau în general la orice nu are treabă cu respectivii doar pentru a arăta cât de bună este muzica pe care o ascultă. Pentru că nu-i frumos să faci asta. În caz că v-aţi regăsit în vreunul dintre aceste personaje…nu-i bine. Dar există mari şanse ca într-o bună zi să vă daţi seama de asta şi să vă revizuiţi puţin atitudinea. Doar dacă nu sunteţi ultimul exemplar, pentru că atunci şansele sunt minime spre zero. Între timp, lăsaţi muzica să devină o parte din voi şi nu invers, nu încercaţi să impuneţi nimănui că muzica pe care o ascultaţi este una superioară, pentru că dacă faceţi asta, mai mult ca sigur că nu vă vor crede şi riscaţi să păreţi ipocriţi. Şi pentru numele lui Dumnezeu, folosiţi un sfert din alocaţia lunară şi cumpăraţi-vă o pereche de căşti dacă vreţi să ascultaţi muzică în public!

*Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 30, mai 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s