Fatalitatea în literatura Greciei antice

Posted: 9 Decembrie 2013 in „Aripi Tinere”, Diverse
Etichete:, , , , , , , , , , , , ,

           Încă din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, fatalitatea a fost şi este în continuare un subiect controversat, pe seama căruia atât filozofii, intelectualii, dar şi oamenii simpli dezbat idei, concepte, afirmaţii şi împărtăşesc opinii, fără a ajunge însă la un consens în această privinţă. Fie că problema este privită din punct de vedere religios ori ştiinţific, destinul uman rămâne în continuare o enigmă indescifrabilă. Oare destinul ne este scris?  Tot ce ni se întâmplă este cumva stabilit dinainte de către o forţă supranaturală? Să fie vorba, într-adevăr, de o Divinitate supremă care ne guvernează pe noi, pământenii? Dacă afirmaţia este adevărată, atunci cum rămâne cu liberul arbitru de care ne agăţăm, atât de tare existenţa? Nu cumva noi, oamenii, ne făurim destinul prin acţiunile zilnice pe care le întreprindem? Pentru a afla răspunsul la toate aceste întrebări, propun o incursiune în trecutul îndepărtat al literaturii universale, mai exact în secolul V înaintea „erei creştine”, unde doi mari învăţaţi greci ai vremii, cunoscuţi în istorie drept Homer şi Sofocle, ilustrează în operele lor lupta neîncetată dintre om şi destinul său.

                        „Homer – Iliada”

            În această epopee, Homer prezintă războiul dintre aheii conduşi de către Agamemnon şi Menelau pentru cucerirea cetăţii Troia (numită şi Ilion, de-acolo provenind numele operei) cu scopul pedepsirii actului de răpire al Elenei, soţia lui Menelau, de către tânărul Paris, fiul regelui Priam şi a Hecubei. „Iliada” are în vedere ultimul an dintre cei zece de război, an în care zeii greci au decis să intervină în luptă.

            Pentru început, propun o scurtă analiză a personajului principal, şi anume Ahile. Despre acesta aflăm că era fiul zeiţei marine Thetis şi al muritorului Peleus, totodată şi nepotul lui Zeus, ceea ce îl aduce pe acesta la rangul de semizeu. Pentru a-l face nemuritor pe fiul său, Thetis l-a scufundat pe acesta în apele râului Styx, cu excepţia călcâiului de care îl ţinea. Încă din aceste prime consideraţii generale ale eroului central putem remarca faptul că acesta a avut parte de un destin extraordinar, acela de a fi nemuritor, invincibil în luptă, Homer construind un personaj puternic, crud, nemilos, impunător chiar şi în faţa zeilor (Atena i se adresează „măreţule Ahile”). În ciuda acestui fapt, datorită neatenţiei zeilor, perfecţiunea hărăzită lui Ahile avea un punct nevralgic, o slăbiciune care ulterior avea să-i fie fatală. Că tot vorbeam despre intervenţia zeilor…

            În celebra epopee homerică, zeii apar pământenilor sub formă de muritori, intervenind în război de o parte sau de cealaltă a baricadei, folosindu-şi puterile supranaturale pentru a influenţa soarta luptei. De la Afrodita, zeiţa frumuseţii, până la Zeus, considerat Divinitatea supremă, entităţile divine îşi aduc aportul, în mod direct (prin luptă) sau indirect (apariţii în vise) la desfăşurarea operaţiunii de cucerire a cetăţii troiene. O avem pe Afrodita care îl salvează pe tânărul Paris din mâinile lui Menelau, îl avem pe Apollo care îl susţine pe adversarul principal a lui Ahile, şi anume Hector, cei doi fiind la un pas de a incendia corăbiile aheilor şi nu în ultimul rând îl avem pe Ares, zeul războiului, ca să dăm câteva exemple. Ilustrul filozof grec oferă însă divinităţilor sale, în ciuda statutului lor excepţional, conduită umană. Zeii lui Homer se ceartă între ei şi plâng de durere. Zeii lui Homer sunt uneori mult mai imaturi decât ar trebui să fie, dată fiind poziţia lor în lume. „Invadând” teritoriul pământenilor, depăşind graniţele spirituale, prin acţiunile pe care le desfăşoară, aceştia se joacă pe degete cu un război care nu le aparţine. Prin intermediul oamenilor, ei poartă de fapt un război al lor, cu consecinţe care se reflectă în destinul celor implicaţi în luptă. Aici, destinul uman este imprevizibil. Odată cu intervenţia zeilor, acesta este lăsat la voia întâmplării, nemaifiind stabilit dinainte, fiind decis doar de către acţiunile fiinţelor divine, care pot să salveze sau să curme vieţi, în funcţie de desfăşurarea războiului, ajungând să preia controlul operei şi implicit, controlul destinelor tuturor personajelor. Prin aceasta, Homer ilustrează credinţa sa în conceptul de influenţare divină a fatalităţii, dezvoltând acest subiect până în punctul fantastic, unde, ancorându-şi opera în acest concept, o aduce în stadiul dorit.

            Finalul operei relevă împlinirea destinului tragic a lui Ahile, acesta fiind săgetat de către Paris în singurul său punct vulnerabil, şi anume călcâiul, lucru anticipat încă de la naşterea sa. Ahile este eroul pe care Homer îl oferă drept exemplu în lupta omului cu destinul. În ciuda faptului că este înfăţişat drept curajos, invincibil şi de temut, acesta este incapabil de a se opune fatalităţii, ajungând, în final, o altă simplă victimă a sorţii. Datorită acesteia, eroul invincibil îşi găseşte sfârşitul precum un banal muritor. Ca o concluzie finală a celor menţionate anterior, Homer ilustrează, prin „Iliada”, viziunea sa asupra luptei dintre om şi destin, unul influenţat, în opinia sa, printr-o formă sau alta, de către forţe divine. Însă o părere demnă de luat în seamă cu privire la acest subiect este şi cea a lui Sofocle, reflectată în opera sa de o importanţă deosebită în literatura Greciei antice.

                        Sofocle – Oedip rege

            În această capodoperă a literaturii universale, Sofocle îşi plasează eroul central faţă în faţă cu destinul, într-o confruntare neaşteptată pentru acesta, care îi afectează în mod definitiv şi ireversibil existenţa. Încă din incipitul operei, aflăm faptul că destinul lui Oedip a fost prezis de către Oracolul din Delphi. Deşi avem de-a face în mod evident cu o situaţie fantastică, autorul nu ne prezintă numai o situaţie care pe vremea respectivă era deseori întâlnită, şi anume credinţa în asemenea „oracole” care prevăd viitorul, ci îi oferă eroului său un destin tragic prin intermediul acestei entităţi cu puteri fantastice, dovadă a faptului că până şi ilustrul gânditor grec credea în stabilirea destinului de către forţe supranaturale. Faptul că Oracolul îi prevesteşte lui Oedip un destin tragic este procedeul prin care Sofocle alege să îşi condamne eroul la lupta cu destinul, o luptă pe care nu are cum să o câştige. Spre deosebire de epopeea homerică, supranaturalul nu mai intervine în mod direct pentru influenţarea destinului incert, ci stabileşte de la bun început regulile destinului, lucru ce pare mai apropiat de firescul existenţei noastre, ideea destinului prestabilit părând mai plauzibilă.

            O altă caracteristică remarcabilă în confruntarea eroului cu destinul este relevată în finalul operei, atunci când Oedip află că, involuntar, şi-a ucis tatăl la o răscruce de drumuri, în încercarea sa de a scăpa de soarta prezisă de către oracol. Totodată, acesta află că femeia cu care s-a căsătorit şi care i-a oferit moştenitori este de fapt mama sa, acest lucru fiind o altă caracteristică a blestemului sorţii nemiloase. Remarcăm aici neputinţa omului faţă de fatalitate, pe care Sofocle o subliniază în mod atât de evident. Pus faţă în faţă cu destinul, omul este slab, incapabil, nu ştie cum să reacţioneze, refuză să creadă că poate fi adevărat şi blamează pe oricine altcineva în afară de el însuşi pentru soarta sa crudă, lucru pe care îl face şi Oedip. Acesta se înfurie, refuză să creadă cele auzite şi se închide în sine, deşi în adâncul raţiunii realizează limpede cât este de slab în faţa sorţii de care n-a putut să scape. În tragicul deznodământ al operei, slăbiciunea umană ajunge în punctul critic şi cedează presiunii. Explozia interioară este inevitabilă, iar Oedip îşi dă seama că este învins de către destin. În gest de autopuniţie, eroul central îşi străpunge ochii pe care îi blamează pentru faptul că n-au reuşit să vadă toate cele câte au avut loc în jurul său. În ciuda faptului că vederea sa este, din acel moment, o simplă amintire, pentru personajul principal a lui Sofocle s-au deschis, prea târziu totuşi, ochii minţii, revelaţia pe care a avut-o dovedindu-se a-i fi fatală.

            Prin aceste opere, Homer şi Sofocle încearcă şi reuşesc să ilustreze lupta dintre om şi destinul necruţător, care, în opinia lor, ne este prestabilit şi de care nu putem scăpa, oricât de mult ne-am strădui şi oricât de tare am încerca. Însă pentru mine, atât „Iliada” cât şi „Oedip rege” constituie, cel puţin din această privinţă, simple lecturi plăcute. Personal, consider că omul a fost creat pentru a gândi şi a judeca liber. Omul este o fiinţă imprevizibilă, nesigură pe sine, însă care este capabilă de a-şi influenţa destinul prin voinţa de fier pe care o posedă, capacităţile mentale şi acţiunile pe care le întreprinde zilnic. Oedip a fost, în opinia mea, excepţia care confirmă regula, sau altfel spus, victima coincidenţelor, pentru că mereu intervine, fie că vorbim despre trecut, prezent sau viitor, întrebarea „ce-ar fi dacă…”? Sunt de părere că în ziua în care filozofii, intelectualii, gânditorii epocii contemporane ori oamenii simpli vor găsi răspunsul la această întrebare, enigma fatalităţii va fi rezolvată. În ceea ce mă priveşte, prefer să îmi trăiesc viaţa bazându-mă pe fapte concrete, fără a lua în considerare acest creator de iluzii cunoscut drept „dacă”. Poate tocmai de aceea nu sunt eu cel care a descifrat acest mister al fatalităţii.

            În încheiere, ca să rămânem în peisajul intelectual grecesc, aş dori să-l citez pe marele filozof grec Protagora, care afirma că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Cred că asta spune tot. Iar dacă nu, sigur dă de gândit.

* Articol publicat în revista „Aripi Tinere” – numărul 29, decembrie 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s