„Muzica” românească – episodul 2

Posted: 15 Iulie 2013 in „Aripi Tinere”, Muzică
Etichete:, , , , , ,

Nici nu a trecut bine vara cu ale sale dezastre muzicale, că deja marii “artişti” ai ţării şi-au reintrat în rol. Timpul nu a avut răbdare, ca în incipitul romanului “Moromeţii”, astfel că radiourile româneşti şi posturile de televiziune care transmit, chipurile, ”muzică românească”, au început din nou să promoveze “hituri” pe bandă rulantă, într-un ritm alert şi continuu,, cu scopul bine stabilit,de a îndobitoci masele.

Aşa cum ne-a obişnuit sezonul călduros din anul precedent, muzica în România suportă consecinţele negative ale schimbărilor continue în rău suferite în ultimii ani, însă ale căror rezultate prind extraordinar la public. Aceste înşiruiri de cuvinte (totuşi, e prea mult chiar şi pentru mine să le numesc versuri…şi nu mă consider mare academician, ci doar o persoană care detestă kitsch-ul) fără sens puse pe un negativ câteodată copiat, iar alteori făcut în batjocură, numite fără jenă “piese româneşti”, sunt mai mult decât agreate de populaţia majoritară, sunt chiar acceptate şi plăcute, ascultate şi fredonate zilnic.  Bineînţeles, delirul (nu, nu romanul scris de Marin Preda) consumatorilor de pseudomuzică şi extazul nemărginit al acestora a acoperit cu mult strigătele de nemulţumire şi indignare ale acelor câteva mii, poate chiar zeci de mii de români pentru care muzica este o artă, indiferent că vorbim de muzică clasică, rock sau rap. Din ciclul “până unde ajunge retardismul şi dorinţa de faimă a unor artişti (sau mai degrabă, artrişti) deveniţi peste noapte”, vă invit să citiţi următorul articol, al cărui scop este de a arăta ceea ce se difuzează în România zilelor noastre la radiouri şi TV, cu speranţa că veţi deschide ochii şi veţi căuta să vă ridicaţi gusturile muzicale cu o treaptă deasupra celorlalţi îndobitociţi notorii, consumatori de muzică “comercială”. E mult de spus şi de analizat, aşa că vă rog să vă înarmaţi cu răbdare.

Din avalanşa de creaţii care mai de care mai penibile, mi-am permis să aleg 3 dintre acestea, acelea pe care le-am considerat cele mai dăunătoare, nocive şi oribile creaţii care au apărut în industria muzicală din vara anului 2012 şi până în prezent.

            “Cine mai e şi ce vrea acest Petre?”

Trebuie să încep prin a spune că, pe vremea când eram copil, apreciam trupa Simplu. Pe lângă faptul că promovau mişcarea break-dance în România, lucru nemaiîntâlnit pe atunci pe plaiurile mioritice, membrii trupei erau nişte băieţi carismatici, cu piese bunicele pentru acele vremuri. Pe-atunci în România nu exista “industrie muzicală”, iar acele câteva trupe care se impuneau “pe piaţă” nu puteau reprezenta o industrie dezvoltată precum în ziua de astăzi, deşi calitatea muzicii, în ciuda faptului că avea lacunele sale majore, era net superioară zilelor noastre. Revenind la subiect, din acea trupă făcea parte şi persoana la care voi face referire în cele ce urmează. Cunoscut sub numele de scenă CRBL, acesta îşi începea drumul spre success prin mişcările sale de break-dance cu care a devenit cunoscut pe întreg teritoriul ţării şi care i-au adus milioane de fani. După destrămarea trupei Simplu, acesta a început o carieră solo care s-a dovedit a fi de bun augur pentru tânărul ajuns acum la vârsta maturităţii. Până acum câteva luni, nu aveam nimic de obiectat în legătură cu activitatea sa muzicală, agreeându-l fără prea mare efort. Însă ultima sa creaţie m-a dezamăgit teribil…

În ultima sa inepţie “muzicală”, un featuring cu o persoană de sex feminin care nu s-a impus cu nimic până anul trecut în industrie, artis…(şi am zis că nu mai merită să îi numesc astfel…) interpretul vorbeşte despre o petrecere, în care se bea alcool până la refuz. Puţin derutat probabil din cauza aburilor de alcool, acesta întreabă mereu unde e petrecerea, nerealizând că se află deja acolo. Tot un efect secundar al alcoolului este reprezentat de numeroase viziuni pe care acesta le are, crezându-se într-o pădure, la vânătoare de căprioare (“e plin de căprioare, bine că mi-am luat alicea”). Cruzimea faţă de animale, chiar şi folosită la sensul figurat, este o dovadă de lipsă de respect. Avem un refren format în proporţie de aproximativ 50% din interjecţii („ay, ay……ay, ye…probabil tot ceva strigăte de luptă) şi o petrecere cu tentă eco („avem verde la petrecere”).

În strofa a doua, interpretul are deosebita neobrăzare de a vorbi despre o anumită „scrisoare a treia”, ceea ce mă face să cred că este o aluzie total nepotrivită la opera lui Mihai Eminescu, având în vedere contextul în care artisul integrează o operă reprezentativă a poporului român într-o piesă despre petrecere, alcool şi frivolităţi. Acesta ţine totodată neapărat să hiperbolizeze la extrem capacitatea sa de a consuma alcool („eu beau câte-un ocean”), declarând că la el acasă, el este hoţul. Încă un hoţ care să fure din propria lui casă nu am mai văzut în întreaga mea viaţă, scurtă ce-i drept, argumentând această afirmaţie prin faptul că el „intră numai pe geam”. Sunt curios ce ar face în cazul în care ar locui la etajul al patrulea al unui bloc. Astea da senzaţii extreme! Urmează refren şi o ultimă strofă, în care….

Aflăm că acest Petre ştie cum să le „lele” pe fete. Da, recunosc, şi eu am avut o reacţie de genul „ce-a fost asta!?” la auzul versului cu pricina. Şi nu, nu am nici cea mai mică inteţie să insinuez ceva, versul spune următoarele: „dar şi ele vor la Petre, că ştie cum să lele”. În DEX nu există verbul „ a lele”, ceea ce mă trimite cu gândul la influenţele unor dialecte africane în această piesă. Măcar să ne traducă şi nouă, ca să avem habar ce ascultăm, fie că o facem inteţionat sau pur şi simplu pentru că auzim prea des şi insistent tâmpenia asta! După care mai auzim refrenul şi totul se termină cu bine (asta pentru simplul fapt că se termină).

Dincolo de faptul că versurile sunt de o stupiditate absurdă, ca să concluzionăm întrebarea pe care o regăsim în intertitlu, Petre reprezintă modelul marii majorităţi a tinerilor din ziua de astăzi, al căror singur scop este de a bea alcool şi a se gândi la frivolităţi. Nu generalizez şi nici n-am de gând să exemplific. Exemplele se cunosc.

            „E criză, mai uşor cu consumul de curent, dacă nu aţi înţeles până acum!”

De aproximativ 5 ani încoace, întreaga planetă suferă din cauza unei crize economice declanşate de către americani, criză care a afectat economia tuturor statelor lumii, unele ajungând chiar să adopte numeroase măsuri de austeritate, constând în reducere a consumului de materii prime, energie şi cheltuieli publice. Altfel spus, omenirea trebuia să fie mai cumpătată în privinţa consumului de orice fel până la o eventuală redresare economică. În epoca tehnologiei, consumul de energie electrică este unul uriaş la nivel global, omenirea fiind într-o continuă căutare de alternative pentru înlocuirea rezervelor mondiale de petrol şi cărbuni, care scad simţitor în fiecare an, activităţi precum „Ora Pământului” nefiind suficient pentru a diminua consumul haotic de energie electrică. Chiar dacă România este, aşa cum spun cei care ne conduc, „eliberată” de măsurile de austeritate, o cântăreaţă apărută de nicăieri încearcă să îndemne populaţia masculină, cel mai probabil, prin mişcări lascive şi provocatoare, să fie mai economi în privinţa consumului de energie electrică, pentru a putea salva planeta. Sau cel puţin asta am priceput eu.

Piesa începe cu refrenul, în care tânăra cu numele de scenă care, tradus, înseamnă „rubin”, vorbeşte cu o…persoană de sex masculin, cel mai probabil, căreia îi spune să stingă lumina şi să-i arate calea. Ce fel de cale, nu este precizat, unde să ducă acea cale nu ne este spus, iar cum reuşeşte acel cineva să vadă ceva pe întuneric pentru a-i arăta „calea” este un mister. Poate că are, totuşi, o lanternă… În continuare, aflăm că inima interpretei are o anumită „chemare” pe care cealaltă persoană trebuie să o simtă. Perfect, deci după ce că săracul om nici nu vede pe unde umblă, trebuie să mai descifreze şi ce fel de chemare are inima protagonistei! Uneori, economia la curent presupune sacrificii mari, ce-i drept… Însă tot aceasta spune că este conştientă de faptul că bărbatului îi face plăcere. Sigur, ce poate fi mai plăcut decât toate celelalte enumerate mai sus!? A, desigur…ce-ar fi sa aprindă lumina ca să aibă, totuşi, o cale de a se orienta în spaţiu? În fine, trecând peste acest periplu pseudo-muzical, suntem întâmpinaţi (deşi mai degrabă e mai potrivit să spunem „asaltaţi”) de ceea ce se vrea a fi linia melodică a acestei piese, care este extrem de asemănătoare cu o defecţiune a unei alarme de incendiu. Totuşi, asta e o problemă minoră, comparativ cu ceea ce urmează.

Prima strofă ne aduce un „amestec” între limba română şi cea engleză, la fel de potrivit ca o încercare de a juca fotbal şi de a picta în acelaşi timp. Tânăra declară că îşi pierde controlul şi că o ia razna, semne clare ale delirului şi a înnebunirii (totuşi, e păcat de ea, că e tânără…). Totuşi, următoarele versuri m-au făcut să mă întreb serios dacă interlocutorul din refren este acelaşi cu cel din această strofă, deoarece atunci e clar că avem o problemă de compatibilitate. Aceasta spune despre persoana cu care dialoghează că este „picant ca salsa” şi „nebun ca basta”. Nu înţelegeţi greşit, nu vreau să par lipsit de respect, însă nu sunt tocmai sigur că face referire la generalul Gheorghe Basta, care a dat ordinul uciderii lui Mihai Viteazul. Pentru că dacă este aşa, atunci istoria şi această interpretă au o problemă gravă de rezolvat, mai ales cea din urmă.

Următoarea strofă ne aduce în prim-plan un supererou american cunoscut sub numele de Superman. Şi în ciuda faptului că toată lumea ştia că există un singur Superman în această lume, protagonista vine cu o teorie a conspiraţiei care, trebuie să recunosc, m-a şocat puţin. Aceasta spune despre interlocutor că „e un Superman”, dovada clară că nu e unul singur, ci sunt doi sau mai mulţi. Acum omenirea poate dormi liniştită pentru moment. Totuşi, am nişte dubii. Întrebarea mea este: cu cine vorbeşte acum, cu bărbatul la care făcea referire în refren sau cu posibilul general de război din secolul 15? Sau se adresează ascultătorilor? Of, şi enigma Otiliei era atât de simplă în comparaţie cu încâlceala asta de aici…

În cele ce urmează, aflăm că acest…mă rog, oricine ar fi subiectul, este „carismatic, fantastic, criminal”. Deci avem de-a face cu un ucigaş cu sânge rece, care este totuşi carismatic şi, cel mai probabil, o atrage pe tânăra interpretă într-o cursă. Repede, cineva să facă o sesizare! Sau mai bine… În cele din urmă, aflăm că acesta nu posedă verighetă, fapt care o face foarte curioasă pe protagonista noastră, în ciuda faptului că îl numeşte „heartbreaker” (altfel zis, cel care frânge inimi…dar trebuia să iasă rima şi măsura, ce mai contează că limba română oricum a trecut pe planul 2?).

                În următoarea alăturare de versuri a acestei creaţii (muzicale?) aflăm că dorinţa tinerei este de a fi atinsă de către bărbat (asta dacă într-adevăr vorbeşte cu el), cu scopul de a aprinde „focul dintre ei”. E grav. Dacă nici asta nu e alarmă de incendiu, atunci… În fine, în ultima parte a acestui periplu muzical (soldat cu gropi, şanţuri şi alunecări masive de teren) aflăm că artista se blochează (o fi programată ca un calculator şi are nevoie de un restart, cine ştie…), este hipnotizată şi nu se poate controla deoarece interlocutorul său este „hot”, care înseamnă „fierbinte”. Săracul, poate cine ştie, încă arde de la faza cu „focul dintre ei” din strofa trecută… Singura soluţie este ca data viitoare, protagonista noastră să poate un bilet sau o pancartă pe care să scrie „Atenţie, pericol de incendiu!”. Nu de alta, dar mai pot exista şi victime nevinovate…

Se mai repetă strofele de câteva ori, refrenul şi calvarul acesta ia sfârşit. Avem aici un fel de ciorbă cu de toate: avem lupta împotriva consumului abuziv de energie electrică, un posibil conflict istoric, numeroşi interlocutori enigmatici, criminali şi persoane în flăcări. Ei, asta da poveste demnă de o ecranizare! A, da, şi mai e şi fătuca aia pe-acolo…cred că se ocupă cu cântatul, sau aşa ceva… Însă, aşa cum probabil v-aţi dat seama deja, dezastrul muzical românesc continuă, şi nu oricum, ci într-o manieră care i-ar determina până şi cei mai de seamă consumatori de muzică aşa numită „comercială” să fie sceptici în privinţa credibilităţii. Hai că trei luni nedormite mai treacă-meargă, dar asta…

Cine e atât de nebun încât să se arunce iarna în valurile mării? 

Dacă vă gândiţi la Bear Grylls, mai încercaţi. Dacă sunteţi pe cale să credeţi că protagonistul nostru este un proaspăt evadat de la spitalul de nebuni, gândiţi-vă de două ori, pentru că răspunsul îl găsim într-una din “piesele” cu care am avut de-a face iarna trecută. Protagonistul, cu numele de scenă What’s Up (mai lipsea un “doc” şi credeam că am de-a face cu Bugs Bunny – şi nu, nu fac referire la rapperul Doc, atenţie!) este acest Superman local care, cel mai probabil, are o imunitate extraordinară. Probabil cel la care făcea referire protagonista piesei pentru economia la curent.

În refren, care ne întâmpină la începutul piesei, aflăm că acesta este “pe val” şi în toiul iernii, nemaiavând răbdare până la începerea sezonului estival, adică a verii. Şi vă rog de pe-acum: nu-mi spuneţi că aici este vorba de o metaforă! Asta ca să clarificăm de pe-acum: pentru a face diferenţa dintre o metaforă şi…expresia asta, citiţi opera lirică a lui Eminscu, Bacovia, Blaga, Arghezi sau Coşbuc, valabil şi pentru “jocurile de cuvinte” folosite la piesele anterioare. Apoi putem reveni cu plăcere la acest subiect.

Cauzele pentru care el alege să sară în valurile mării în cea mai rece şi friguroasă perioadă a anului rămân misterioase pentru mine (o fi cazarea mai ieftină, plaja mai liberă, bronzul mai abstract, cine ştie…).  Acesta ne declară în continuare că “semnează tot ce declară”, frază care mă tentează, totuşi, să ii dau dreptate. Nefiind un privitor prea mare al televizorului, e posibil ca acest semi-Bugs-Bunny sa fi participat la şedinţe în Palatul Parlamentului, la alegeri pentru un loc în Senat, discursuri elevate despre situaţia economică a ţării, adoptarea legilor, schimbarea Constituţiei, talk-show-uri sau lansări de carte. Doar orice e posibil, suntem în România! Însă, mergând cu 3 secunde mai departe, aflăm că acesta semnează “în orice club cu un pahar”. Aici nu mai am ce spune. Dacă semnătura lui se realizează cu fundul unui pahar pe o coală de hârtie, atunci sunt întru totul de acord cu el. Mai departe se mulţumeşte să spună că, după ce semnează cu fundul paharului, este din nou pe val. Asta da viaţă agitată!

În prima strofă suntem întâmpinaţi de către o altă figură “emblematică” (şi, ce-i drept, cam cheală) a muzicii româneşti, cunoscut sub numele de scenă (ia fiţi atenţi aici) Cabron, care în traducere liberă înseamnă: idiot, măgar, tâmpit, dobitoc, nenorocit, nemernic (mai bine îşi spunea “smarald” sau aşa ceva). În continuare, voi încerca să folosesc cea mai “politicoasă” formulă de “alint” atunci când voi face referire la acest aşa-numit “interpret. Revenind la subiect, în prima “strofă” aflăm că “tâmpitul” şi-a cumpărat o placă (nu specifică ce fel de placă…o fi din aceea de întins părul? Dar el e chel…ce ţi-e şi cu excentricii ăştia!), cu care se urcă pe valurile reci ale mării, vorbind despre el la persoana a III-a (care-i scopul, nu am înţeles). Acesta ne mai spune că atunci când intră în club, vede numai verde. Iar aici nu mă pot abţine să nu îl aplaud pe respectivul. Retrag tot ce am spus rău despre el, cu menţiunea că regret cele spune. Este un exemplu pentru această societate nocivă, un gest pe care ar trebui să îl facem cu toţii spre binele acestei planete. N-aş fi ghicit niciodată că artistul este membru al unui club eco! Staţi…ce, nu asta era? Of, şi tocmai când doream şi eu să fiu pozitiv! În continuare, aflăm că acest club îi dă senzaţia că vede cai (“de zici că-i hipodrom pe perete”). Aici îl înţeleg, cluburile eco ar trebui să aibă scene desprinse din curse de cai pictate pe pereţi! Spre sfârşitul primei strofe, aflăm că artistul, paraşutist profesionist de meserie (“în orice loc aterizez”) este adeseori confundat cu Moş Crăciun datorită hanoracului său roşu pe care îl poartă. Acum haideţi să fim pe cât posibil serioşi: cine l-ar confunda pe Moş Crăciun cu acest individ? L-aţi văzut vreodată pe Moş Crăciun să frecventeze cluburile eco? Nici eu… Totuşi, acesta ne dezvăluie unde îl putem găsi: “mă găseşti oriunde yo”. Ă…poftim? Scuzaţi-mă, nu am prea înţeles…deci oriunde pe strada Yo, oraşul “c’mon, man” judeţul wassup? Aha, am notat, mersi frumos! Totuşi, nu e cum credeam, acesta declarând că depinde de noi cum  „o arde”. Ce sau pe cine arde, e piroman? Zău de mă mai interesează, deja mi-e indiferent, important este că, după ce ne mărturiseşte faptul că intră în club cu fraţii lui şi părăseşte incinta la ora 3 dimineaţa, strofa ia sfârşit. Şi de-ar avea milă de noi şi ar opri acolo acest calvar! Însă mai are două strofe…

În cea de-a doua parte a creaţiei pseudomuzicale ne întâlnim cu acelaşi…Cabron (că-i spun în română sau în spaniolă, tot aia e…) care şi-a dobândit statutul de leneş notoriu („mi se spune lazy man”). Atunci când îşi cheamă oamenii, aceştia „sar mai sus de primul semn”. Care ar fi acesta, „atenţie, tavan”? Cert este că el vede lumea mai mică decât acolo, având impresia că se află pe o navă spaţială, apoi ne spune că lumea înnebuneşte în club. Dacă nici acestea nu sunt semne clare ale unui delir incontrolabil, atunci nu ştiu care sunt. Totuşi, aptitudinile sale de a vorbi într-o limbă străină mă dau pe spate (la figurat), acesta reuşind o performanţă de care puţine persoane din industria muzicală sunt în stare, şi anume să numere până la doi…în limba germană! Însă acesta este doar un prilej de a ne reaminti de extraordinara piesă împotriva consumului abuziv de curent electric la care am făcut referire anterior, în final enumerând cele 3 anotimpuri în afara celui rece: primăvara, vara şi toamna. Nu pot să nu remarc deosebita activitate culturală şi intelectuală prezentă în această strofă, o nouă dovadă că muzica educă (în mod invers, ce-i drept). Şi ultima, dar nu cea din urmă…

În cea de-a 3-a şi ultima strofă a acestei compoziţii cu urme de muzică, întâlnim o persoană, cel mai probabil un locuitor al oraşului Bucureşti, pe numele de scenă Iony (care, cel mai probabil, nu înseamnă nimic dacă îl traducem…totuşi, nu vreau să risc). Cu dicţionarul lângă mine şi o amplă documentare, nu am reuşit să aflu ce înseamnă cuvântul „ştouri”. Dacă cineva dintre voi ştie răspunsul, îl rog frumos să mi-l spună şi mie atunci când se întâlneşte accidental cu mine pe holurile şcolii, mulţumesc pentru amabilitate. Acest cuvânt atât de enigmatic încât chiar şi pentru Sherlock Holmes ar fi un caz pe cinste este întâlnit în primul vers al ultimei strofe. Acesta plus încă un număr neînsemnat de cuvinte aruncate laolaltă doar ca să aibă şi acest anonim ceva de spus, toate aceste piese alcătuind un puzzle vicios care ne duce cu gândul la desfrâu şi frivolităţi, încheind cu un vers cel puţin amuzant în stupiditatea lui: „până şi haterii ne au la ringtone”. Recunosc, m-am abţinut cu greu să nu izbucnesc în râs atunci când această creaţie a apărut pe calea undelor sonore receptate de către orificiile mele auditive. E pur şi simplu atât de penibil, încât probabil şi creatorul cuvântului „ringtone” s-ar simţi jenat şi ofensat.

Concluzionând acest dezastru, avem de-a face cu un Bugs Bunny wannabe, un personaj cu un nume de scenă pe care, din motive de cenzură şi din bun-simţ nu am de gând să îl repet, un nimeni cu rol de îmbogăţire a vocabularului abstracto-unisilabic al ascultătorilor, delir, frivolităţi şi o afirmaţie cel puţin la fel de îndrăzneaţă precum tipul cu insomnia de vară. Pe scurt, avem toate ingredientele unui scenariu de film horror pictat la suprafaţă cu tonuri calde. Publicul să trăiască…

Menţiuni deosebit de speciale se acordă creaţiilor cu titlul „Bani din cer”, care primeşte din partea mea premiul pentru „Cel mai bun SF”, „Maidanez” care primeşte onorabilul premiu „Cretinitatea anului” şi nu în cele din urmă mizeria „Binidităt”, celei din urmă acordându-i deosebita distincţie de „Cea mai dureroasă, crudă, cutremurătoare şi lipsită de scrupule asasinare a limbii române”. În acelaşi timp, aş dori să felicit creatorii piesei „O stea”, pentru simplul fapt că, deşi nu este strălucită, această melodie (pentru că totuşi, seamănă a melodie) prezintă urme de normalitate. Însă şansele pe care această creaţie muzicală le are pentru a reprezenta începutul spre normalitate sunt egale cu acele ale unei bărci de salvare aflată în mijlocul oceanului şi  înconjurată de rechini.

Ce e cel mai trist este că unii românii chiar preferă acest gen de pseudomuzică, iar atâta timp cât aceştia ascultă creaţiile acestor artrişti, situaţia nu se poate schimba. Adevărul e crud, însă majoritatea preferă trimiteri spre frivolităţi, alcool şi delir. Din păcate puţini conştientizează care sunt efectele asupra gândirii şi a coeficientului de inteligenţă (iar dacă nu aţi înţeles până acum, acestea sunt negative, de la reducerea drastică a vocabularului până la limitarea în gândire, iar lista poate continua – exemple sunt pretutindeni în jurul nostru). Există muzică bună în ţara asta, există formaţii de calitate care preferă să rămână în anonimat şi să se adreseze unui public restrâns, dar inteligent. Există muzică şi dincolo de marginile televizorului, iar populaţia majoritară trebuie să înţeleagă asta. Noi îi putem ajuta să conştientizeze acest fapt. Ce spuneţi, o campanie de educare muzicală în masă a populaţiei ar da roade?

* Articol publicat în revista „Aripi Tinere”, Numărul 28, Mai 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s