Ce s-a întâmplat atunci când un adolescent a descoperit Pink Floyd

Posted: 31 Mai 2013 in Diverse, Muzică
Etichete:, , , , , , ,

Auzise despre Pink Floyd că este cea mai bună trupă din toate timpurile, în opinia unei mari majorităţi de oameni. Aflase de la cunoscători că muzica lor este sublimă, de o calitate ireproşabilă şi că versurile lor, profunde şi filozofice, sunt de-a dreptul superbe, combinaţia între cele două fiind imposibil de numit altfel decât „artă”.

Nu era prima dată când auzea adjective pompoase adresate unor formaţii, însă în ciuda superlativelor aduse de către oameni a căror gusturi nu se discută, tânărul nu reuşea să descopere acel „ceva” special pe care îl căuta, devenind vizibil dezamăgit şi, mai ales, sceptic. Cu neîncrederea fiindu-i singurul element de analiză muzicală, a început să asculte, pe rând, melodiile care erau considerate „cele mai bune”.  Singura melodie care îi era cunoscută, şi aceea numai cu numele, era „Wish You Were Here”. Nu o ascultase niciodată, însă avea oarecare speranţe.

A rămas foarte mulţumit de prima melodie pe care o ascultase, intitulată „In the Flesh”. Nu era ceva extraordinar, ieşit din tiparele banalului, însă nici nu trebuia. Era suficient de bun. Însă asta nu-l determina nici pe departe să se alăture opinii majorităţii, pentru simplul motiv că e imposibil să evaluezi un artist sau o trupă după ce ai ascultat o singură melodie. Încrezător în faptul că va auzi în continuare un produs cel puţin la fel de bun comparativ cu anteriorul, ascultă „One of These Days”. Aprecie enorm de mult instrumentalul, însă ceva i se părea în neregulă.  În opinia lui nu era posibil ca o asemenea melodie, cu un asemenea instrumental absolut genial, să aibă doar un singur vers, şi acela distorsionat! Deşi acela spunea atâtea… În realitate, dincolo de barierele impuse de imaginaţia tânărului adolescent, acest lucru s-a întâmplat, iar rezultatul a fost unul care începea să îndepărteze, cu paşi mărunţi dar siguri, scepticismul care îl măcina atât de tare. Şi totul cu ajutorul a doar două melodii. Iar ceea ce era mai bun urma să apară în continuare.

Până să realizeze faptul că melodia anterioară a luat sfârşit, „Another Brick in the Wall, part 2” era următoarea. Melodia îi dădea un sentiment de  deja-vu. Ştia că mai auzise, în trecut, refrenul, însă nu mai reţinea unde, când, cum şi în ce împrejurări se întâmplase. Însă nu îl mai interesau toate aceste detalii tocmai acum, când piesa începea să contureze, în mintea tânărului, mesajul clar şi răspicat, care ar putea fi valabil şi în zilele noastre. Între timp, pe neaşteptate, vocile lui David Gilmour şi Roger Waters  i se întipăriseră în minte, clapele, acordurile de chitară şi ritmurile de tobe se împleteau într-o armonie sinonimă cu perfecţiunea, iar nimeni nu ar fi putut, în acele clipe, să îl împiedice să asculte o melodie, urmată de o alta şi tot aşa, până ce le-ar fi epuizat pe toate.

Asculta „The Fletcher Memorial Home” şi „The Happiest Days of our Lives” şi nu a realizat când a trecut timpul. Fascinat de această nouă şi superioară dimensiune a muzicii în care tocmai păşise, trecu la „Comfortably Numb”, „Us and Them”, „Money” şi „Time”, iar toate părerile pozitive despre această trupă îi erau confirmate. Fără să îşi dea seama, Pink Floyd începea să devină una din trupele sale preferate, deşi nu trecuseră mai mult de 20, 30 de minute de când o asculta. Însă îi era suficient. Începea să înţeleagă ce era muzica adevărată, şi mai ales începea să conştientizeze faptul că orice cunoştinţe în domeniul muzicii bune pe care le avea până atunci erau total incomplete.

Începu să asculte „Shine On You Crazy Diamond” şi avea impresia că este o melodie fără sfârşit. Se întreba dacă perfecţiunea există cu adevărat, deoarece că avea senzaţia că se află la doi paşi de ea, iar cu fiecare secundă care se scurgea din melodie, era tot mai aproape. Descoperi cine este Syd Barrett şi îi părea rău pentru el, deşi nu mai auzise vreodată de acesta.

A continuat cu „Mother” şi „The Gunner’s Dream”, începând să înţeleagă semnificaţia psihologică a versurilor, care cu fiecare melodie pe care o asculta, erau tot mai profunde.

Ajunse la „Wish You Were Here” şi îşi dădu seama că, dacă ar fi descoperit acestă melodie cu câteva săptămâni în urmă, ar fi fost foarte plăcut surprins, cum n-a fost niciodată. Acum însă, obişnuit cu muzica celor de la Pink Floyd, i se părea o melodie ca oricare alta. Deşi, totuşi, parcă avea ceva care o diferenţia de celelalte, care o scotea în evidenţă. Să fi fost vorba de profunzimea semnificaţiei sale? Probabil. Începu să înţeleagă de ce muzica este considerată o artă, fără a o lua în calcul pe cea clasică, cu care oricum nu prea are tangenţe, considerând că e prea crud şi nu suficient de inteligent pentru a o înţelege cu adevărat.

„The Great Gig In The Sky” îi înlătură teama de moarte. Auzi apoi acutele înalte ale lui Clare Torry şi simţi pe spate un fior rece, ca de gheaţă. Rămase mut. Melodia asta suna divin. Îşi imagina că, undeva, câţiva îngeri coboară din Cer  într-un loc ştiut numai de către ei,  ascultă melodia asta şi, pentru o vreme, îşi recapătă încrederea în omenire.

Continuă cu „On the Turning Away” şi înţelese că, dacă oamenii nu încearcă să vadă cum pot fi o parte a soluţiei, atunci aceştia sunt o parte a problemei, reamintindu-ne că soarta umanităţii este în mâinile noastre. „Learning to Fly” l-a pus serios pe gânduri, făcându-l să se întreabă dacă tot ceea ce vedem în jurul nostru e adevărat şi dacă ceea ce oamenii numesc „adevăr” şi „cunoaştere” este ceea ce ar trebui să fie. De-asemenea, i-a explicat faptul că, pentru a învăţa să zburăm, trebuie să eliminăm restricţiile, în loc să le confirmăm şi să le acceptăm, iar apoi, pur şi simplu, să le depăşim.

„High Hopes” îi explica, pe înţelesul lui, diferenţa dintre experienţa umană prin care trecem de-a lungul vieţii şi adevărata noastră natură, la care ne vom întoarce într-o singură fiinţă atunci când vom părăsi lumea aceasta duală, înţelegând totodată faptul că iluzia timpului, această invenţie umană, condiţionată de către mişcarea de rotaţie a Pământului, este cea care ţine omenirea captivă, iar atunci când vom evada din această iluzie care controlează minţile oamenilor şi vom părăsi realitatea fizică, sufletul nostru se va reuni din nou, aşa cum a fost înainte ca tot ceea ce vedem în jurul nostru să fie numit „realitate”, iar locul în care va ajunge este cunoscut de către noi, oamenii de rând drept „Rai” sau „Paradis”.

Era aproape de final. Ascultă „Sheep” şi vedea în faţa ochilor un peisaj dezolant macabru şi sinistru, însă în acelaşi timp, dureros de real şi de adevărat. Începea, oarecum, să găsească un răspuns la întrebarea: să fie oare realitatea pe care o percepem iluzorie?

Încheie cu „Echoes”, deşi nu şi-ar fi dorit să se termine aici. În semn de protest împotriva proprie-i fiinţe, ascultă din nou toate melodiile. Îşi dădu seama că n-a mai existat şi că n-o să mai existe vreodată pe Pământ o formaţie precum aceasta.

În trecut, lumea se întreba dacă mai poate exista muzică după Pink Floyd, dacă lumea mai poate oferi muzică şi versuri de o calitate superioară produsului pe care această trupă l-a oferit de-a lungul anilor. Muzica şi-a reluat cursul normal, însă nimeni n-a putut să ajungă atât de aproape de perfecţiune.

Atunci când adolescentul a descoperit Pink Floyd, timpul s-a oprit în loc pentru el.

Avea să descopere mai târziu Depeche Mode şi în afară de „Enjoy the Silence”, produsul oferit de către aceştia i se părea bun, dar nu suficient de bun. Timpul îşi relua cursul normal.

Mai apoi descoperi Red Hot Chili Peppers, însă muzica lor, una care deşi i-a plăcut, nu l-a impresionat prea tare. Asta pentru că nimic nu îl mai putea impresiona pentru o bună perioadă de timp. Ulterior avea să îi placă foarte mult.

Apoi aprinse televizorul şi schimbă, din curiozitate, pe posturile româneşti care transmit, chipurile, muzică. Se simţi de parcă a căzut în gol de la o distanţă nedeterminată. Se luă cu mâinile de cap şi, cu părere de rău, stinse televizorul. Înţelese că muzica românească este, momentan, fără speranţa de a ajunge nici măcar până la jumătatea genialităţii trupei britanice, pentru că pur şi simplu nu îşi propune asta, ci continuă să se zbată în mediocritate.

In caz că nu v-aţi dat seama, acel adolescent eram eu. În cazul în care v-aţi dat seama, acelea au fost momente în care am descoperit una dintre cele mai bune trupe din istoria muzicii.

Anunțuri
Comentarii
  1. Ana spune:

    Frumos spus 🙂

  2. Creosteanu Eugen spune:

    Ma simt vinovat ca acum descopăr ce spui … ma simt flatat , ca ceea ce spui acum am simțit cand eram student pri ‘ 80 . Pink Floyd , dincolo de genialitatea melodica , are ceva ce iti da si ție , are puterea de a te face sa te intrebi , sa te miri , sa te emoționezi , sa empatizezi , sa plângi , sa regreți , sa speri … am 64 de ani … la ultimele piese de pe albumul lui Roger Waters din 2017 mai , a trebuit sa trag mașina pe dreapta , sa pot plânge …. Wait for hear

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s