*eseu realizat cu ocazia participării la un concurs național de creație literară

Din punct de vedere cultural, România se află într-o stare de incertitudine, cumulată cu o stare de deziluzie la nivel general, acesta fiind un efect al unei perioade care a secat din temelii conștiința și identitatea națională, cunoscută în istoria literaturii autohtone drept „perioada proletcultistă”. Un genocid cultural, început în anul 1947 odată cu preluarea puterii de către comuniști, ca urmare a expansiunii sovieticilor asupra jumătății răsăritene a continentului european, al cărui scop era de „epurare” a literaturii interbelice și a valorilor promovate și înlocuirea acesteia cu o literatură aservită noului regim, promovând noi principii și un sistem de valori de sorginte socialistă. Vechii intelectuali, precum și toți oamenii de cultură au fost arestați și închiși, fiind înlocuiți cu noi intelectuali, ale căror datorite era de a ilustra, în operele acestora, realizările fastuoase ale noului sistem politic implementat, precum și izbânda proletarului, fiind catalogat drept un „etalon al productivității”. La nivel liric a avut loc o desacralizare masivă, profunzimea filosofică, valorile morale și artistice, precum și toate inovațiile aduse în cadrul modernismului deveniseră acum simple iluzii ale unei utopii mult prea îndepărtate. Arta, în totalitatea ei, devenise un alt banal mijloc de propagandă, fiind deposedată de toate caracteristicile care îi confereau desăvârșirea.

Ca reacție împotriva acestei crime cu sânge rece la adresa evoluției intelectuale, precum și ca efect al unei relative liberalizări în spațiul românesc a apărut un nou curent literar, care își propune să readucă literatura pe făgașul normalității după decenii întregi de stagnare, și anume curentul neomodernist. Contrar tuturor valorilor comuniste, acesastă nouă mișcare culturală își propunea o revigorare a poeziei, precum și o revenire la toate elementele culturale specifice perioadei interbelice. Poezia revine la o formă reflexivă, unde predomină limbajul metaforizat, cu anumite referințe extrem de subtile, precum și întoarcerea la valorificarea și reinterpretarea miturilor și a intelectualismului. Limbajul suferă o accentuată liberalizare, ambiguitatea fiind împinsă până la aparența de nonsens, chiar de absurd. Sensurile infinite promovate în poezie marchează o expansiune nelimitată a imaginației, odată cu un lirism al cunoașterii și existenței. Această nouă amplă mișcare este susținută de un val de scriitori tineri, care își propun o revigorare a literaturii române și a evadării de sub jugul marxist-leninist impus la nivel artistic. Printre cei mai de seamă poeți se numără „generația șaizecistă”, alcătuită din poeți preponderent tineri, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ori Ștefan Augustin-Doinaș, care au dus literatura română la un nivel superior și care au reușit să impună valori estetice firești într-o literatură muribundă, aproape inexistentă și în mod categoric și neverosimil epurată de orice funcție artistică. În această perioadă, se remarcă în mod deosebit tânăra scriitoare Ana Blandiana, a cărei operă, axată în sfera lirică, reușește să confere poeziei românești prestigiul cândva pierdut prin profundele sale idei filosofice. În opera ei se remarcă îndeosebi volumul „Octombrie, Noiembrie, Decembrie”, în care ilustra poetă își propune reprezentarea abstractului în formă concretă, precum și întoarcerea în Univers, în „marele tot” și de a deveni una cu existența universală, având ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.

Prin intermediul acestui nou volum, publicat în anul 1972, poeta neomodernistă intenționează o schimbare semnificativă de paradigmă în peisajul literar românesc. Principala temă în jurul căruia gravitează întregul volum este iubirea, acest nobil sentiment fiind văzut din perspectiva unui rit nupțial, un delir de natură mistică, al cărei scop este de a preceda momentul ineorabil al morții, privit drept o contopire cu natura. Prima ipostază în care este surprinsă ciclicitatea vieții este poezia „Mamă”, în care Ana Blandiana ilustrează viața drept un proces masiv și complex de trecere în abstract, prin intermediul mamei sale, având aici rolul de ființă teandrică, atât om, cât și divinitate: „Mamă, întâiul meu mormânt, / Beznă fierbinte (…) Îmi vei ierta vreodată învierea, / Grăbita înviere ce mă rupea de tine /
Pentru ca, din lumină în lumină, / Să mă apropie de-o altă moarte? ”. Ipoteza vieții și a morții suferă o schimbare de perspectivă, fiind ilustrată sub forma unei contopiri post-mortem cu întregul Univers, privit drept un tot unitar, un echilibru de forțe dinamice, capabile să încludă în sfera lor materială concepte abstracte și imateriale precum eternitatea, în cadrul unei armonii om-natură desăvârșite. Moartea devine astfel o simplă stare vegetativă, în cadrul căreia omul se uniformizează, însă totodată devine una cu absolutul prin intermediul acestui proces. Astfel, prin intermediul motivului morții, Ana Blandiana redă forma cea mai desăvârșită a dragostei, reușind astfel să creeze un paradox cu valențe spirituale, care transcede sentimentul desăvârșit și îl plasează pe cele mai înalte culmi ale acestui fantastic absurd, atât de specific neomodernismului. O altă poezie în care ilustra poetă valorifică acest concept este „Dacă ne-am ucide unul pe altul”, în care dorința nestăvilită a eului liric pentru persoana iubită este motivată de o contopire extraordinară cu natura vie într-o absolută exaltare a simțurilor: „Tu, cel născut din cuvânt, / Vei cunoaşte gust de pământ, / Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile / Împletindu-ţi prin ele mâinile”. Un alt element al iubirii este mitul androginului, întâlnit cu precădere în poezia „Cuplu”: „Unii te văd numai pe tine, / Alţii mă văd numai pe mine, / Ne suprapunem atât de perfect / Încât nimeni nu ne poate zări deodată”, în care despărțirea celor doi are efecte nefaste, moartea unuia dintre cei doi însemnând inevitabila soartă omonimă a celuilalt partener: „Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, / Jertfindu-se pentru o singură privire, / Ar vedea numai spatele din care s-a smuls / Însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt.”

O altă temă specifică acestui volum de poezii este toamna, privită din perspectiva unui spațiu dezolant, al dezintegrării fizice și spirituale. Odată cu venirea nemiloasă a acestui anotimp neverosimil, întregul univers liric ilustrat în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” suferă o transformare semnificativă, starea generală de angoasă existențială acaparând atât planul fizic, cu valențe reale, cât și pe cel spiritual, cu valențe abstracte. Primul și, probabil, cel mai elocvent exemplu este poezia care deschide volumul de poezii, intitulat „Despre țara în care trăim”, în care eul liric manifestă o stare contemplativă odată cu sosirea toamnei (cel mai probabil, spațiul Octombrie), reprezentată prin motivul frunzei, care năruiește fragilitatea universului liric, ilustrată aici prin motivul verii, care „E o patrie fragilă / Pe care orice frunză, / Căzând, o poate stinge.”. Prefigurarea morții apare, de asemenea, și în poezia „Adorm, adormi” unde mirosul de struguri, specific toamnei, devine un mesager al marii treceri: „Mirosul strugurilor ne pătrunde. / Adormi, / Nu te speria”. Această temă este reiterată în poezia „Leagăn”, unde „verdele devine galben”, vitalitatea devine muribund, iar odată cu această schimbare semnificativă are loc un colaps de natură extatică, în care „îngeri se dezbracă şi-şi aruncă / Hainele mototolite pe pământ”, într-un haos la care participă întregul Univers. De asemenea, poezia „Dacă ne-am ucide unul pe altul” prefigurează moartea persoanei iubite, odată cu venirea toamnei, ilustrând totodată o ușoară nuanță religioasă pentru o stare extatică, de natură spirituală, cu sopul de a accentua acest proces de degradare fizică: „Iubita mea cu frunte de octombrie / Cuprinsă ca-n icoane / De nimb rotund de moarte”.

Contactul cu Divinitatea este, de asemenea, cuprins în multitudinea de teme care alcătuiesc acest volum, unde Ana Blandiana expune zădărnicia omului de rând, incapabil, în ciuda iubirii nemăsurate, datorită limitărilor sale, să instituie o relație cu Creatorul absolut, fiind captiv în această lume marcată de venirea toamnei și, implicit, a dezolării. Un exemplu elocvent îl reprezintă poezia „Sunt ca un ochi de cal”, în care ilustra poetă redă, printr-o extraordinară și totodată neașteptată comparație cu un exemplar cabalin, care prezintă deficiențe ale vederii periferice. Prin această comparație, eul liric ilustrează imposibilitatea privirii vieții dintr-o multitudine de perspective, fiind restrânsă unui drum banal, monoton, ambiguu: „Să nu mă-ntrebi / Când o să-ajung la tine, / Ce arbori şi ce flori / Am întâlnit.”. În ciuda mesajelor transmise de către Divinul absolut, eul liric este incapabil de a le descifra, deși conștientizează prezența lor, paradoxul existențial creând aici o stare subliminală de angoasă: „Umbrele norilor, / Transmiţându-mi mesaje / Pe care nu le înţeleg”. În funcție de interpretare, această poezie poate fi, de asemenea, înțeleasă drept un subtil atac la adresa regimului comunist și a restricțiilor sale sociale și culturale. Totodată, este valabilă și reciproca situației, așa cum regăsim în poezia „Fără tine”, în care eul liric, surprins în fața colapsului existențial, se regăsește în ipostaza omului damnat, părăsit de sprijinul divin, lăsat în voia sorții: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni”. Adeseori, rugăciunile se adresează îngerilor, surprinși drept mesageri ai Absolutului, pe care eul liric îi adulează cu o credință extraordinară, în poezia „Cine din mine ți se-nchină”: „Cu scârbă-l alung şi cu mare mirare / Pe cine din mine nu ţi se prosternă, / Sub bezna cea limpede şi cântătoare / A ochiului stins de pleoapa eternă”. Eul liric așteaptă moartea ca pe o izbăvire, o infimă speranță de a putea simți atingerea divină a îngerului, un risc asumat fără prejudecăți și fără certitudinea împlinirii idealului, așa cum regăsim în ultima strofă: „Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean / Fără ieşire şi fără plângere, / Unde visându-te o dată pe an / Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.” Nu în ultimul rând, într-o ipostază divină este surprinsă mama, ființa eternă, alfa și omega, care, pe lângă faptul că asigură ciclicitatea vieții, reprezintă moartea și învierea, suferința și izbăvirea, paroxismul și idealul: „E-atâta depărtare pân’ la tine, / Că s-ar putea-nălţa biserici / Să mijlocească rugile-ntre noi”.

Ultima, dar nu cea din urmă temă reprezentativă a acestui volum de poezii este iarna, privită drept un spațiu de tranziție între lumea concretă și lumea abstractă. Decembrie vine aici ca un purgatoriu izbăvitor, față de care eul liric menține o atitudine contemplativă într-un haos organizat, un paradox al creației, o încleștare de trăiri. Un prin exemplu este poezia „Tu ești somnul”, în care eul liric prefigurează, odată cu venirea zăpezii, iminența momentului cel din urmă al vieții, amânându-l temporar: „Ninsoarea îmi cere şi mie să ning. / Dar eu trec prin zăpadă dormind”. Convins de imposibilitatea evitării acestui moment de colaps, acesta așteaptă, în aparenta liniște din mijlocul haosului, trecerea spre judecata supremă: „Trec dincolo cuprinsă de zăpadă, / Spre inima celui din urmă labirint”. Aceeași astrucare spirituală a ființei are loc în poezia „Îți aduci aminte plaja?” în care plaja, loc al agoniei supreme, devine un spațiu al contemplării pentru eul liric, vizibil marcat de venirea ninsorii, care aduce cu sine moartea universului înconjurător: „Ninsoarea / Se stingea / Amestecată cu păsări / În apă, / Cu o aproape bucuroasă disperare”. Acceași temă o regăsim și în poeziile „Fără tine”, în care căderea zăpezii echivalează cu paroxismul trăirilor, datorat absenței puterii divine: „Când simt cum cade moale, / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni.” și „Adorm, adormi” în care ninsoarea este înzestrată cu valențe pozitive, moartea fiind privită ca o binecuvântare, o evadare, o contopire cu absolutul: „În curând frunzele ne vor înveli / În auriul omăt. / Niciodată n-am semănat mai mult”.

La mai bine de trei decenii de la publicarea acestui volum, versul Anei Blandiana cuprins în „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” rămâne un punct de referință în istoria literaturii române datorită originialității și profunzimii conceptelor filosofice abordate în cadrul celor șaptesprezece poezii, datorită „îndrăznelii” de a înfrunta, prin intermediul artei, un regim dezumanizant atât la nivel social, cât și moral și, totodată, prin „neglijenta impertinență” de a restaura culturii române și, implicit, întregii patrii carpato-danubiano-pontice, prestigiul cuvenit și obținut de-a lungul deceniilor în fața Europei și a întregii lumi. Aflată încă în plină activitate literară, Ana Blandiana reprezintă o punte între două lumi total distincte, cea zbuciumată și dezumanizată a celor care au cunsoscut tirania unui regim inutil și cea de astăzi, a tinerilor iluzorii și rătăciți între valori de sticlă și speranța unei mediocrități asumate. De aceea, pentru a demonstra că România nu și-a uitat încă toate valorile, se cuvine să oferim un pios elogiu celei care, în plin comunism, a îndrăznit să combată regimul ceaușist, a comis impertinența de a contribui la revigorarea literaturii române muribunde a anilor ’60 și ’70 și care, nu în ultimul rând, a îndrăznit să fie contemporană cu noi, ca o dovadă vie a unor vremuri sumbre, învinse doar prin intermediul intelectualității și conștiinței naționale.

* eseu realizat pentru participarea la un concurs național de creație literară

Somnul din somn

Mi-e somn de mine,
îmi e somn de vis,
până la os,
până la sânge,
până la moarte-n Paradis,
până cuvântu-i respirare,
până cu aer este scris –

mi-e somnul însă interzis.

Mi-e somn de mine,
scris-am,
nu am zis!

În ciuda liberalizării absolute obținută în decembrie 1989, literatura română se află în continuare într-o stare latentă, marcată de incertitudine și ambiguitate stilistică dusă până la ridicol. Scriitori de duzină și poeți ridicoli umplu zeci, chiar sute de pagini de opere fade, lipsite de esență, într-o încercare vagă de a menție în viață o literatură muribundă. Însă odată la câțiva ani, dintre „cei mulți umili” se întâmplă să apară câte un poet sau un scriitor care să readucă scrierile românești de pe această pantă ascendentă în care ne complacem de mai bine de două decenii în normalitatea de care ne îndepărtăm tot mai mult, izbutind, prin scrierile sale, să ne reamintească faptul că literatura noastră poate egala în profunzime scrierile occidentale. În era postmodernistă românească, acest Don Quijote prea puțin cunoscut al literaturii române poartă numele de Nicolae Băciuț.

Începându-și activitatea literară asemeni oricărui tânăr dornic de afirmare, și anume la publicația facultății unde își desfășoară studiile (în cazul de față revista „Echinox” din Cluj-Napoca), tânărul Nicolae Băciuț devine redactor, iar mai apoi secretar de redacție, între 1978 și 1982. Fire ambițioasă, însă fără îndoială calculată, Băciuț își continuă activitatea intelectuală, izbutind să atragă atenția, prin intermediul operelor sale, unor mari nume din cultura română, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Nicolae Steinhardt, care l-au elogiat în diverse rânduri. Rând pe rând, acesta devine Membru în Consiliul de Administrație al TVR, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș, Membru al Uniunii Scriitorilor din România și doctorand în litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o teză care cuprinde scrierile lui Caragiale, Cehov și Ibsen. În 2014, acesta își încununează deosebita și, totodată, ampla activitate literară, care cuprinde aproximativ 30 de scrieri (printre care volume de poezii, interviuri, publicistică și jurnale) prin antologia „Despărțirea de înger”, prefațată de un concis, însă extraordinar laudatio al domnului Valentin Marica. Se remarcă în această antologie o poezie ce poate constitui o artă poetică a ilustrului poet, intitulată „Somnul din somn”, redactată în aerul puternic și proaspăt de munte din Predealul anului 2003, în data de 30 martie.

Titlul poeziei este sugestiv, amintind de expresionismul universului liric blagian, promovat în cadrul volumului intitulat „Lauda somnului”. „Somnul din somn” reprezintă aspirația eului liric spre desăvârșirea absolută, transcendența spre ideal încercând să anuleze sentimentul de memento mori care cotropește ființa umană din temelii. Tema poeziei este complexă, de factură modernă și exprimă condiția poetului în raport cu sacrificiul suprem, manifestat în numele artei, pe care acesta încearcă să îl realizeze pentru a transcede în eternitate. În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea într-o viziune abstractă a conceptului de ideal, în care concretul devine absolut prin intermediul sacrificiului suprem. Compozițional, poezia poate fi divizată în trei secvențe lirice, prima dintre acestea cuprinzând primele șapte versuri, a doua secvență fiind compusă din al optulea vers, care exprimă un concept de sine stătător prin ideea promovată, iar ultima secvență lirică se compune din ultimele trei versuri, care constituie epilogul existențial.

Încă din primele versuri, Băciuț demonstrează un profund talent literar, trasând principalele idei în jurul cărora gravitează întreaga esență a universului liric manifestat în această poezie prin două metafore revelatorii extrem de sugestive: „Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis”. Ingambamentul vine în spirijinul oniricului din al doilea vers, accentuând ideea evadării în abstract prin intermediul visului. Somnul apare aici ca o introspecție a eului liric, o dorință pătimașă de eternitate și de contopire cu materialul și imaterialul, de altfel cu întregul Univers. În următoarele versuri, cu oarecare reminescențe stănesciene, eul liric ilustrează „dezîncarnarea” ființei și dezintegrarea sa în numele sacrificiului pentru artă, prin repetarea cuvântului „până” realizând un elogiu al absurdului: „până la os, / până la sânge”, barbarismul acestui proces fiind susținut de o patimă nebună pentru posteritate. Efectul acestui act se răsfrânge asupra întregului Univers, afectând chiar și Divinitatea, precum și frumosul ca idee, atât filosofic cât și estetic, într-un acces de furie oarbă, simbolistă, rezultat al procesului de autodistrugere al eului liric, ajungând în pragul paroxismului: „până la moarte-n Paradis”. În final, actul de sacrificiu prin intermediul artei ia forma unui logos cu valențe demiurgice (o posibilă influență argheziană), însetat de existența desăvârșită, care se propagă prin sacrificiu și din sacrificiu, manifestând desăvârșirea acestei patimi în numele creației. Actul de autodistrugere devine imaterial, atingând un nou pas spre abstract, spre lumea ideilor: „până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris”.

A doua secvență, formată dintr-un singur vers, este o lovitură de grație dată eului liric. Absurdul atinge cote paradoxale. Accederea spre ideal nu poate fi realizată, iar sacrificiul se dovedește a fi zadarnic: „mi-e somnul însă interzis”. Moartea Paradisului, dezintegrarea carnală, fizică, precum și cea spirituală devin inutile, „interzise”, liniștea conferită de accederea spre ideal fiind acum spulberată de o dramă existențială. Această secvență, deși semnificativ redusă din punct de vedere structural, are un rol semnificativ în cadrul conceptului de sacrificiu în numele artei, în care poetul trebuie să se sacrifice pe sine pentru ca arta lui să rămână eternă. „Somnul interzis” reprezintă un proces incomplet de sacrificiu, necesitând un singur lucru pentru a desăvârși lucrarea eului liric.
Ultimele versuri reprezintă o ultimă încercare a eului liric de a accede spre ideal, de a conferi sacrificului său un oarecare scop, pentru a-i justifica existența, prin reiterarea primului vers-ideologie, cu rol de metaforă revelatorie: „Mi-e somn de mine”.

Conștientizând puterea extraordinară a poeziei, acesta decide că ultimul pas spre eternitate este transpunerea logosului cu valențe demiurgice din oral în scris, acesta fiind ultimul pas spre desăvârșirea sa și a artei sale. Eul liric, deloc ezitant și conștientizând că aceasta este singura cale pentru ca el și arta sa să transceadă spre eternitate, alege să se sacrifice. Poezia se încheie cu actul de concepere al artei, geneza poeziei reprezentând sfârșitul eului liric și al patimilor suferite în numele perfecțiunii și desăvârșirii: „scris-am, / nu am zis!”.

Într-o eră a dezumanizării literare dusă până la paroxism, Nicolae Băciuț rămâne un punct de reper în istoria literaturii române contemporane, opera sa izbutind să transceadă limitele existențiale, înscriindu-se cu succes în categoria poeților români de excepție însă, din păcate, prea puțin mediatizați ai secolului XXI. Supraviețuitor printre confuzii și susținător al cauzei naționale, cu o fervoare demonică și totuși echilibrată în scriere, acest poet român rămâne cunoscut drept o oază de normalitate într-o literatură atipică, apatică și ambiguă, însă care nu încetează niciodată să ofere excepții de la această lege nescrisă. În era noastră, această distincție îi revine domnului Băciuț. Chapeau, monsieur!

Regele verii

Posted: 18 Februarie 2015 in Muzică
Etichete:, , , , , , , ,

Odată la câteva săptămâni găsesc câte un proiect, un concept, o trupă sau o melodie care să mă scoată din zona mea de comfort – alcătuită preponderent din rock, folk, jazz sau blues, cu foarte rare valențe de clasică – și să îmi readucă încrederea în dezvoltarea armonioasă a muzicii românești în toate genurile existente. De această dată este vorba de o melodie pe care o așteptam cu interes de ceva vreme, atât datorită celor implicați în realizarea acesteia, cât și a încrederii pe care o aveam în acești artiști, întemeiată strict pe profesionalismul pe care aceștia l-au demonstrat de-a lungul anilor. Mă refer aici la Gojira și Planet H, pe de o parte, doi DJ „pe treaba lor” și Robin, solistul trupei de „pop melodramatic” (de fapt, e rock toată ziua) Robin and the Backstabbers, a căror colaborare este intitulată, în plină iarnă, „Regele verii”.

Pe Gojira și Planet H am început să îi apreciez odată cu primele colaborări realizate cu DOC și Deliric, de la melodii precum „Dă-i mai tare” sau „Fac ce-mi place” până la binecunoscuta piesă „Fugi”, care a beneficiat de o amplă expunere în peisajul online românesc. Mai apoi aveam să-i regăsesc într-o colaborare neașteptată, însă foarte interesantă cu B.U.G Mafia, adevărați titani ai muzicii hip-hop românești, în cadrul melodiei „#MMDJ”, care a depășit de multă vreme milionul de vizualizări pe YouTube, ca ulterior să asist live la un spectacol de zile mari în cadrul festivalului Route68 Summerfest de anul trecut, unde cei doi mai aveau puțin și dărâmau scena (de altfel, destul de rezistentă) din temelii, realizând un show de zile mari. Deși inițial am fost destul de sceptic, însă fără îndoială încântat de această colaborare cel puțin bizară, datorată stilurilor relativ diferite pe care acești artiști le abordează, curiozitatea mea a atins cote relativ mai mari decât cele așteptate. Pentru mine, cel puțin, era clar: fie avea să fie un succes, fie un eșec de proporții semnificative.

Și am apăsat butonul de play, cu toată încrederea pe care o aveam. Obișnuit cu stilul lor ceva mai zgomotos decât ceea ce ascult eu de obicei, am fost plăcut surprins de instrumentalul din „Regele verii”. M-a plesnit cu multă eleganță un beat foarte calm, ambiental chiar în comparație cu ceea ce m-aș fi așteptat din partea celor doi, însă fără îndoială potrivit tematicii piesei. Lucru cu atât mai benefic cu cât o piesă mai „blândă” ar putea atrage o expunere semnificativ superioară într-un eșantion mult mai consistent de ascultători. În ceea ce privește componenta lirică a piesei, aceasta este una adecvată pretențiilor pe care le aveam din partea lui Robin și a celor doi DJ, îmbinând frumos metafore, simboluri și referințe într-un mesaj care necesită ceva carte citită pentru a fi înțeles pe deplin.

Un alt element pozitiv al acestei melodii este, fără îndoială, apariția grupului vocal al corului de copii radio condus de Voicu Popescu. Micile vedete ale teaserului lansat pe YouTube acum ceva vreme cântă superb, reprezentând un element esențial în ecuația melodiei, având rolul de a accentua acea stare generală în jurul căreia gravitează întreaga piesă și adăugând un plus de culoare într-o creație cu valențe relativ sumbre.

Regia și montajul au fost asigurate de către X Music and Video, echipa de producție a trupei Animal X. Apreciez intenția de a insista pe cadrele apropiate, pentru a sublinia angoasele și dezolarea generală atât a oamenilor simpli din tramvai, cât și a protagonistului, filmarea alb-negru care să accentueze atmosfera posomorâtă și decadentă, precum și micile artificii tehnice (efectul de time-lapse al oamenilor în contrast cu Planet H, precum și cele două fetițe foarte cuminți, care nu par să fie deranjate de tot haosul din jurul lor) care ilustrează efectele claustrofobice a spațiului restrâns asupra stării de spirit.

Per total, „Regele verii” a fost, în plină iarnă, o surpriză extrem de plăcută. Cu un instrumental atipic lui Gojira și Planet H, însă indubitabil plăcut, cu o lirică solidă și interesantă și beneficiind de un videoclip sugestiv, pe măsura așteptărilor, piesa de față are toate calitățile pentru a ajunge în topurile a numeroase radiouri din România. În afară de Guerrilla, care difuzează de multă vreme melodii ale acestora. Iar faptul că beneficiază de expunere din partea Roton Music reprezintă un mare avantaj pentru ei, având oportunitatea unei expuneri semnificativ mai consistente în peisajul comercial românesc, lucru care ar putea atrage un număr mai mare de ascultători spre zona underground. O zonă în care muzica are altfel de expresivitate. Acestea fiind spuse, vă doresc audiție și vizionare plăcută.

50 de umbre ale penibilului

Posted: 18 Februarie 2015 in Diverse
Etichete:, , ,

Așa cum probabil v-ați dat seama, tentativa de articol de mai jos face referire la o serie de cărți proaste și la o adaptare filmică mai proastă. Dacă ați apreciat cartea și filmul, atunci vă sugerez să vă retrageți elegant până mai aveți ocazia, deoarece nu cred că următoarele rânduri vă vor încânta. Acum aveți ocazia să ieșiți.

Nu? Sigur? Bine atunci.

În majoritatea cazurilor, apartenența la un grup social relativ superior din punct de vedere intelectual, așa cum este unanim considerată clasa de filologie din orice liceu, reprezintă o experiență satisfăcătoare, adesea acest periplu de patru ani fiind un adevărat festin cultural pentru un adolescent dornic de a accede la o cunoaștere oarecum superioară. Însă așa cum orice acțiune are și reacțiune, câteodată această experiență poate avea efecte nebănuit de nefaste. Mai ales că, uneori, am prostul obicei de a-mi întreba stimabilele și deosebitele mele colege ce mai citesc atunci când nu învață comentarii pentru BAC. Însă trebuia să mă aștept că nu tot timpul voi primi răspunsuri care să mă inspire ori care să mă determine să mai pun și eu mâna pe vreo carte mai acătării. Un exemplu elocvent a avut loc anul trecut, când am întrebat o colegă de care știam că lecturează destul de avid ce mai citește. La care îmi răspunde, cu o grimasă vădit satisfăcută, deși ușor mascată: „50 de umbre ale lui Grey”. La care eu, iobagul nu prea dus la oraș: „ce, cum, când?” Și se apucă să-mi explice: că e o tipă virgină, care se angajează la nu știu ce tip, și să vezi, că ăla-i așa, că-i masochist și să vezi ce-i face… După ce am pierdut-o pe la jumătatea explicației, am încercat să închei sec: și asta e singura carte? „Nuuu, să vezi, că-s vreo 3 volume!” La care eu, cum spuneam, din vârful dealului, mai bădăran: „adică vrei să-mi spui că 50 de umbre asta e, de fapt, o carte în care un el și o ea fac sex în 3 volume?” La care tipa rămâne perplexă. Al nouălea cerc al iadului și-o funie lungă și groasă îi mai trebuia, să mă lege și să mă trimită pachet. „Păi..cam…da…”, îmi răspunde forțat, abținându-se cu tot calmul proverbial să nu-mi arunce vreo două lopeți de palme peste față. Și continui să-i dau dovadă de incultură: „Păi și ce-i atât de fascinant în asta?” Un surâs discret. Cât de incult eram în ochii ei în acele clipe… „Păi, să vezi ce-i face, că e mai așa și pe dincolo, și o ia așa, și o pune așa, și cu chestii, treburi, socoteli, mai necreștinește”… Moment în care am avut parte de vreo 2 minute bune de descriere a acțiunii. Eu, pauză totală. O dădusem în neandhertalism extrem: „bun, să zicem că pricep…și totuși, ce-i atât de interesant în asta? Că Grey sau cum l-o chema o bate pe aia de-i sar capacele și că ei, de fapt, îi place?”

La care ea îmi aruncă bomba…„Păi să vezi, că în al treilea volum se căsătoresc și au și copil!” Mda. Ce-ți mai poți dori de la viață…

Am rămas pe gânduri vreo câteva minute bune, încercând să pricep cum stau, de fapt, lucrurile cu această nouă saga pe lângă care Twilight-ul părea o simplă vânătoare de muște. Apoi am încercat să fac o analogie cu anumite principii de viață. Stăteam și mă gândeam logic: din câte știu eu și am învățat de-a lungul timpului, nu-i frumos deloc să dai într-o femeie, se spune că pe o femeie să n-o lovești nici măcar cu o floare. Da’ de biciuială și de legare de mâini, de tavan și de alte părți aferente nu specifică nimic, nici un proverb? Acum, brusc, femeile acceptă, ba mai mult, adoră violența? Altfel nu-mi explic de ce o astfel de scriere este unanim acceptată și distribuită în zeci milioane de exemplare în toată lumea, făcând dintr-o carte mediocră un bestseller de zile mari. Simțeam cum tot sistemul meu de valori se prăbușea precum Turnurile Gemene, sub delicat de grotesca privire nedumerită a colegei mele, care nu prea înțelegea ce mi se pare atât de nefiresc în legătură cu acea mirobolantă trilogie, de o valoare culturală incontestabilă pentru întreaga lume. Apoi am redus totul la niște calcule mai simple: cam cât de bogat și de arătos trebuie să fiu ca să-mi permit să schingiuesc până la limita frumuseții o femeie, iar ea, în loc să anunțe autoritățile, să spună că îi place, ba dimpotrivă, să își dorească mai mult!? Dacă în loc de un milionar tânăr și arătos ar fi fost vorba de un supraponderal la vreo 45 de ani, ar fi fost hărțuire sexuală, nu? Protagonista ar fi sunat la poliție, cartea s-ar fi terminat după vreo câteva zeci de pagini, feministele ar fi urlat ca din gură de șarpe că e violență domestică, să se ia măsuri și așa mai departe. Cum se schimbă lucrurile când e vorba de unul tânăr și bogat…

Acesta a fost primul meu contact cu cele 50 de umbre ale lui Grey. Un periplu scurt, ambiguu și inutil, pe care eram sigur că îl voi uita. De fapt, așa a și fost. Până în acea zi, când am văzut, în mod întâmplător, trailer-ul adaptării cinematografice. Absolut superb. Când credeam că am scăpat de seria vampirilor strălucitori, acum vine o altă serie care să excite până la refuz adolescentele între 15 și 35 de ani din toată lumea. Rated R pentru nuditate, tot tacâmul. Internetul o luase deja razna, toată lumea (mă rog, jumătatea feminină) așteptând cu un interes exorbitant ceea ce, probabil, pentru toți bărbații din lume ar fi reprezentat un alt chin prin care ar fi trebuit să treacă de dragul persoanei iubite. Și pentru ca tot acest tablou apocaliptic să fie complet, filmul avea să fie lansat de Valentine’s Day. Adică un film care exploatează violența de cuplu și promovează masochismul apare în cinematografe tocmai în ziua internațională a iubirii. Ironie subtilă sau stupiditate excesivă?

În rândul colegelor mele, interesul pentru acest film a fost unul foarte ridicat. Motiv pentru care am decis să mă interesez cine e autoarea acestor cărți care au făcut atâta vâlvă atât în clasa mea, cât și în întreaga lume. Astfel am aflat că ilustra autoare se numește Erika Leonard, semnând sub pseudonimul de E.L. James. Stimabila a căpătat inspirație pentru cele trei cărți după ce a văzut seria Twilight (coincidența naibii!) și a fost atât de marcată de „puternica poveste de iubire” (mi se face rău!), încât a decis să scrie ea însăși o poveste care să-i aibă protagoniști pe cei doi vampiri cu abilități de neoane. După ce a fost făcută cu ou și cu oțet pe toate site-urile de ficțiune pe care a publicat povestea proaspăt scrisă, a decis că e cazul să facă ceva semănător, însă nu chiar atât de evident încât să se prindă chiar toți fraierii. Motiv pentru care a decis să scrie, pe baza unor fantezii pe care probabil că i-ar fi plăcut să le trăiască, trilogia celor 50 de umbre, pe care ulterior a vândut-o pe o sumă ridicolă de bani (oare am menționat că respectiva are în jur de 50 de ani?). În urma comercializării acestor cărți, Erika a reușit să o depășească la numărul de vânzări în Marea Britanie pe J.K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, vânzările la funii au crescut enorm în magazinele de bricolaj, iar aceasta a intrat în topul celor mai influente 100 de persoane din lume, realizat de publicația „Time”. Și-a mai pierdut cineva încrederea în umanitate?

În ciuda calității îndoielnice a cărților, mă așteptam ca filmul să aibă o mulțime de recenzii pozitive, iar publicul-țintă, cel feminin mai exact, să fie extrem de mulțumit de această viitoare capodoperă cinematografică a anilor 2010. Așadar, iau la rând site-urile de filme, pentru a vedea opinia celorlalți. Surpriză: pe imdb, nota acestui film era undeva în jur de 3,5, iar criticii de pe rottentomatoes ștergeau pe jos cu filmul de parcă era un mop într-un azil de bătrâni. Bine, la criticii de film poate fi interpretabil, deoarece aceștia pot fi influențați de o sumă de factori, precum și de anumite preferințe/antipatii pentru actori ori regizori hollywoodieni, însă în cazul celor câteva zeci de mii de oameni care au acordat un calificativ acestui film nu cred că poate fi vorba de asemenea lucruri. Majoritatea plângerilor legate de acest film au avut în vedere jocul actoricesc, care a lăsat extrem de mult de dorit (actori anonimi, prestații pe măsură), chimia dintre personaje, aproape inexistentă, ambii protagoniști chinuindu-se inutil să pară că formează un cuplu, intriga filmului (care a respectat cu strictețe cartea – adică o tentativă eșuată lamentabil de literatură erotică, înclinând spre pornografie) pusă extrem de neprofesional în scenă și nu în ultimul rând, dialogurile, aceasta fiind principala caracteristică blamată a filmului. Din câte am înțeles din majoritatea recenziilor, dialogul din film este absolut dezastruos, planând între texte ridicole, care pentru un public feminin între 14 și 18 ani ar putea să pară extraordinar și replici chipurile fanteziste, însă care, de fapt, nu sunt altceva decât o sursă constantă de dureri de cap. Și, din câte am înțeles, nici scenele de sex, punctul de atracție al filmelor, n-au fost cine știe ce, însumând un total de aproximativ 20 de minute. Concluzia? Un film absolut teribil, cu o distribuție jenantă, scenariu de duzină, asemeni celor trei cărți, însă apreciat de feministe, care, chipurile, militează împotriva violenței asupra femeilor și adulat de o mulțime de femei care au cam rămas în urmă cu gradul de maturitate. Să nu uităm, dacă arată bine, e totul în regulă, dacă nu, 112 și știrile de la ora 5!

Și ce mare lucru? E doar un film, ați putea spune. Sunt doar niște cărți. Cui îi pasă? N-ar trebui să le luăm în serios! Corect, noi nu. Însă gândiți-vă la care este scopul acestor producții. Problema pe care o am cu astfel de filme, de la Twilight până la 50 Shades, este efectul pe care îl au asupra publicului feminin. Nu e nici un secret faptul că femeile sunt mult mai emotive și mai sentimentale decât bărbații. În urma citirii unor astfel de cărți și a vizualizării unor astfel de filme, așteptările femeilor într-o relație se dau automat peste cap. Toate își doresc să aibă un vampir musculos și strălucitor sau un masochist arătos precum Grey alături de ele, astfel încât, la primul contact cu realitatea, acestea vor suferi o decepție majoră. În aceste condiții, un bărbat se află în fața unei enigme indescifrabile, nefiind capabil să înțeleagă mecanismele încurcate ale rațiunii unei femei. Ceea ce pentru un bărbat ar putea părea absurd, pentru femei este mai mult decât normal, ba chiar acceptat. Gândiți-vă cum ar reacționa un bărbat atunci când persoana iubită i-ar cere să o lege în lanțuri și să o biciuiască. Iar mai apoi, cum ar fi privit în rândul anturajului femeii dacă acesta ar refuza. Ar fi catalogat drept un laș, un nenorocit și un fricos notoriu. Bine, condiția ar fi ca el să arate bine. Pentru că dacă aspectul fizic nu este întocmai cel promovat de societate, atunci e clar abuz domestic, viol și așa mai departe. Altfel spus, filmele de acest gen creează un cerc vicios de utopii absurde și de lucruri care nu au de-a face cu realitatea, tocmai datorită incapacității, naivității ori simplului refuz al unei mari majorități a persoanelor de sex feminin de a accepta diferența dintre realitate și ficțiune.

Gura târgului zvonește că vor mai urma încă două filme. Cam câte filme atât de „profunde” și de „intelectuale” mai trebuie să apară pentru ca adolescentele până în 35 de ani să nu mai pună botul la astfel de producții de 2 lei? Probabil foarte multe. Atât de multe încât acest gen să devină unul de sine stătător. În final, numai banii și publicitatea contează. Până acum, filmul a strâns cam 100 de milioane de dolari la box-office, iar de publicitate a avut parte și o să mai tot aibă. Adolescente și femei fanteziste o să tot existe în lume, iar producții care să le satisfacă cererea vor veni pe bandă rulantă. Astfel, împotriva concepției majoritare, nu ne mai rămâne decât să condamnăm aceste producții pentru ceea ce sunt, și anume niște elogii ale penibilului.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Iar acum mă adresez celor pentru care atât cartea, cât și filmul reprezintă adevărate nestemate ale literaturii și cinematografiei universale. Voi fi puțin mai dur, așa cum dânselor le place.

Așadar, doamnelor, domnișoarelor, infailibilelor, puștoaicelor care vă transcedeți nasul la cote paradoxale și vă aprindeți ca fitilul de la chibrituri la orice remarcă negativă asupra acestui gunoi cinematografic și literar, vă sugerez să vă mai luați nasul la purtare, să ieșiți din zona de comfort și, dacă nu vă jignesc prea tare, să faceți un minim de efort și să vedeți și voi un film serios. Sau, într-un moment de nebunie extremă, să puneți mâna și să citiți și voi o carte calumea. Da, sunt mii de alte cărți mai bune decât alea 50 de umbre. A, și am uitat să precizez. Dacă vă prind că o dați în Twilight sau alte petarde literare de genul ăsta, așteptați-vă ca, în vreo discuție despre literatură sau artă (dacă veți avea vreodată una) să vă luați vreo câteva capace din senin. Oricum, bucurați-vă. Datorită celor ca voi, astfel de filme vor apărea din ce în ce mai des, indiferent cât de penibile vor fi, pentru că voi sunteți suficient de…curioase încât să vedeți orice creație de genul. Voi le sponsorizați. Le meritați, dragelor, cu vârf și îndesat. Din fericire, mai sunt printre voi și adolescente/femei care, probabil, nu agreează acest gen de producții și care nu vă împărtășesc entuziamsul. Aveți, vă rog, puțină decență și respectați-le decizia.

P.S: Pentru cele care sunt curioase să afle prin ce e nevoit să treacă un bărbat în timpul unui asemenea film, de dragul vostru, vă sugerez să citiți acest articol de-a dreptul superb, cu speranța că veți înțelege că nu toată lumea e în stare să aibă o perspectivă atât de unidimensională precum a vostră. Stimabilelor!

P.P.S: Nu încercați să aruncați imediat într-o conversație Nymphomaniac, filmul lui Lars von Trier, drept contraargument. E ca și cum am compara mere pădurețe cu mere de import.

Umblă vorba prin târgul Internetului că pe masa mult prea nerespectabilor noștri parlamentari – care atunci când nu ocupă locurile comfortabile din Senat ori din Camera Deputaților stau cu jaluzelele de mii de euro trase la geamuri, sperând să nu apară DNA-ul – a apărut un proiect de lege care plănuiește să trateze cărțile exact ca pe țigări și pe băuturile alcoolice. Mai exact, această nouă inițiativă, purtând batjocoritoarea și totuși ironica denumire de „timbru cultural”, reprezintă o acciză introdusă în prețul inițial al unei cărți. De ce? Pentru că de-aia, că așa vor ei. Dar stați liniștiți, că nu doar cărțile sunt vizate. Conform celor de la Adevărul, această acciză cuprinde orice activitate culturală, de la literatură până la piese de teatru, concerte, filme și divertisment, „în scopul protejării şi conservării moştenirii culturale, dezvoltării creativităţii contemporane și promovării valorilor culturale”. Dacă această ultimă frază v-a derutat și vi se pare că nu are absolut nici o treabă cu contextul…înseamnă că nu sunt singurul care crede asta și cel mai probabil este o aberație colosală. Deoarece este absolut normal să protejăm cultura, să conservăm moștenirea culturală și să dezvoltăm creativitatea printr-o majorarea semnificativă a prețului a tot ce înseamnă activitate culturală, conform logicii și raționamentelor celor care ne conduc.

Recitind articolul-sursă postat anterior, am senzația că regăsesc genul de situație la care, probabil, până și Caragiale ar fi în stare să spună „gata, până aici, eu nu mai pot cu ăștia!” Și, într-un fel, l-aș înțelege. Să analizăm puțin situația. Ne aflăm în România anului 2015, secolul 21, conform calendarului unanim acceptat. Suntem un stat membru al Unuinii Europene de 8 ani de zile, facând parte dintr-o alianță diplomatică de o importanță deosebită la nivel global, împărțind drepturi egale cu oameni din state civilizate ale elitei occidentale. State care investesc anual sute de milioane, poate chiar miliarde de euro în educație și în sistemul de învățământ, străduindu-se din greu să faciliteze cât mai mult cu putință accesul la informație, la cultură și îndemnând la o gândire deschisă, rațională și eficientă, specifică unei ere ce se dorește a fi a progresului științific și a bunăstării sociale. Analizând situația tipică jumătății vestice a Europei și transpunând-o pe plan intern, constatăm o înțepătoare antiteză între două lumi ce par la ani lumină una de cealaltă. Ne regăsim într-un impas atipic unei lumi normale, cu mai bine de jumătate din elevii absolvenți de liceu regăsindu-și sudoarea muncii sutelor de ani a părinților, bunicilor și străbunilor, dacă ar fi să-l parafrazez pe Arghezi, undeva sub nota 6. Calificativ destinat cândva acelora care, până acum vreo nouă-zece ani, erau ultimii paria ai societății, cei care nu aveau idealuri prea înalte în viață și care se mulțumeau cu un statut relativ decent. Faptul că mai bine de jumătate dintre absolvenții de liceu din fiecare an se condamnă unui viitor fără perspective prea plăcute, alegând să își lase destinul în voia sorții dincolo de granițele carpato-danubiano-pontice. Paradoxal, aceeași soartă o au și cei pe a căror soartă post-examinală scrie „Admis”. Iar în aceste condiții, singura soluție aleasă pentru sporirea lecturii în rândul tinerilor, un grad de promovabilitate decent și progrese în rândul educației și intelectualizării tinerilor este…majorarea prețului pentru activitățile creative și intelectuale, desigur!

Din câte am înțeles, majorarea nu va fi una substanțială, ci se va încadra „de la 2% din preţul de vânzare al cărţilor la o valoare forfetară de 1 leu”, conform comunicatului de presă emis de Editura Polirom și preluat de Adevărul. Totodată, beneficiarii acestei noi taxe vor fi  „uniunile şi organizaţiile de creatori, dacă îndeplinesc, cumulativ următoarele condiţii: a) desfăşoară activităţi în domeniile literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment şi au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică; b) minimum 90% dintre membrii acestora sunt titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe”. Altfel spus, uniunile de scriitori. Genul de oameni care scriu mult și care nu spun mai nimic. Acei scriitori postmoderniști a căror contribuție în cadrul literaturii române este aproape nulă. Oamenii de care nu se aude nimic și care, cel mai probabil, sunt elogiați de către un foarte restrâns cerc de persoane, datorită operelor ambigue și inexpresive pe care le promovează cu atâta mândrie, ca o dovadă a superiorității lor inegalabile. Bine, importantă nu e suma, cât gestul în sine. Acum întrebarea firească este următoarea: oare deținuții noștri, cei mai academici pușcăriabili din Europa secolului 21, vor beneficia de această taxă pe aberațiile pe care le scriu (sau care sunt scrise în numele lor)? Stați liniștiți, asta nu se va întâmpla. Conform aceleiași edituri precizate anterior, „Primii afectaţi de mărirea produsă de TL vor fi cititorii, părinţii şi elevii (timbrul se va aplica şi culegerilor şcolare), deci principalii consumatori de cultură şi de literatură”. Categorie în care cei amintiți anterior nu prea se încadrează.

Să revenim puțin la valoarea monetară a timbrului, care poate părea o enigmă. Cum poate un leu în plus să constituie un asemenea impediment major în calea culturii pentru oamenii obișnuiți? Parafrazând articolul-sursă, timbrul cultural va trebui achitat în avans în cadrul unui tiraj de cărți. Acel tiraj poate să se vână în 3 luni sau în 4 ani, editura neavând garanția că va reuși să își recupereze banii investiți în achiziționarea respectivelor cărți. Acum înmulțiți un leu, poate chiar 2 lei, cu un tiraj de vreo câteva mii de exemplare (asta în cazul unei singure cărți, dar puteți să adăugați și vreo câteva zeci de opere diferite) și calculați totalul. Acel total nu reprezintă valoarea cărții, ci doar suma care va ajunge către cei amintiți anterior. Asta ar însemna, automat, o expunere semnificativ redusă a cărților, de teama unei semnificative pierderi (având în vedere că România e cam la coada clasamentului european în ceea ce privește consumul de cărți la nivelul întregii populații). Pierdere pe care cei din uniuni nu o vor simți deloc, ba dimpotrivă. Dar stați liniștiți, treaba asta cu 2% se aplică doar la cărți și la filme. La concerte și teatru e vorba de 5%.

Pe lângă faptul că, într-un timp foarte scurt, cărțile și, în general, toate activitățile culturale vor fi la același nivel decadent alături de țigări și băuturi alcoolice (și prostituate, cel mai probabil), aștept cu maxim interes campaniile anti-citit, în care cetățenilor frumoasei noastre țări să le fie explicate, cu lux de amănunte, efectele dăunătoare ale consumului de cărți, teatru și muzică asupra organismului și dezvoltării cognitive, precum și pedepsirea aspră cu ani grei de închisoare pentru trafic de cărți. De unde pedeapsa celor în cauză va fi redusă tocmai prin…scrierea unor cărți. Campanii ample de informare, fluturașe cu „cititul dăunează grav sănătății”, centre de dezintelectualizare, cititorii anonimi, actori grăbiți, povești ale celor care, după ani de zile, au renunțat la dependența lor, și toate acestea datorită puterii mistice și infailibile a magicului, divinului timbru cultural. Drept pentru care le mulțumesc enorm respectabililor din Parlament care au venit cu o asemenea idee deosebită pentru stimularea culturii pe plaiurile noastre. Caragiale, te salut cu respect!

Apropo, când vedem și noi un impozit pe maneliști, jocuri de noroc și cancanuri?

De fiecare dată după ce vizionez un film, iau cu asalt site-urile „de filme”, pentru a putea compara experiența mea cu a unor cinefili adevărați. De la cinemagia și cinemarx până la imdb, rottentomatoes, uneori metacritic, bloguri și publicații online (în special kamikaze și timesnewroman, care fac niște recenzii à la carte), mă documentez, citesc, analizez și compar argumente mai mult sau mai puțin pertinente, precum și opinii elevate ale unor oameni cu ani buni de filme în spate sau oameni simpli, care tratează un film drept o experiență obișnuită, poate chiar banală, însă care au habar despre ceea ce înseamnă un film și care sunt capabili să evidențieze acele caracteristici care fac diferența într un film bun și unul de duzină. De la o vreme încoace însă, am remarcat apariția unei noi categorii de cinefili. O combinație bizară între descendenți ai Căpitanului Evident (știu, Captain Obvious tradus în română sună cam aiurea pentru hipsterul din voi) și puțină ipocrizie mioritică, mai mult sau mai puțin intenționată, care blamează filmele pentru ceea ce sunt, neavând alt argument decât subiectul filmului în sine. Permiteți-mi să vă prezint câteva cazuri, pentru a vă forma o idee asupra celor menționate.

Astfel, după „Hobbitul: O călătorie neașteptată” am citit una din multele păreri, care se dorea a fi negativă. Bine, nu asta e important, ci argumentul în sine. Respectiva persoană spunea că nu i-a plăcut filmul, deoarece nu era altceva decât „o călătorie din punctul A în punctul B”. Analog, un alt cinefil spunea că „tot filmul ăștia nu fac altceva decât să se plimbe, dom’le!”. Ulterior am stat și m-am gândit: oare care parte din „O călătorie neașteptată” e atât de greu de priceput!? O călătorie, adică o acțiune care presupune deplasarea dintr-un loc în altul, că de-aia e călătorie, fir-ar ea să fie! N-are rost să menționez că respectivii nu menționau nimic despre jocul actoricesc, montaj, scenariu, evoluție a personajelor, chestii care, știți voi, oricum nu sunt importante la un film, că deh, se plimbă, de unde atâtea pretenții… Ideea era că o călătorie în care cineva se plimbă este în mod evident dezamăgitoare. Bine, nu mai contează că s-a mai întâmplat și altceva în film, că au fost câteva momente frumoase, care au adus aminte de trilogia „Stăpânul inelelor”. Plus de asta, condiția fizică. La atâta plimbare, vă puteți închipui cam câte kilograme au dat jos gnomii?

O altă situație de genul acesta am întâlnit (culmea!) tot la un film din trilogia hobbitului năzdrăvan. Ultima parte, mai precis, intitulată mai mult decât sugestiv „Bătălia celor cinci oștiri”. Priviți cu atenție titlul: deci e clar că avem o bătălie, acțiune care presupune conflict și contact fizic, precum și cinci oștiri, adică cinci armate. Toate bune până aici? Atunci trecem la o părere avizată a unui cinefil, care ne spune că nu i-a plăcut filmul deoarece nu era nimic altceva decât „un film cu bătăi”. Sincer, oricât de mult mi-aș fi dorit să văd orcii împărțind panseluțe elfilor și armata oamenilor să trimită numai bezele și fluturași spre oastea condusă de Thorin Scut-de-Stejar, a trebuit să mă mulțumesc cu o bătălie. Dar acum serios, de unde până unde bătaie într-un film despre o nenorocită de bătălie a cinci oștiri!? Cine se gândește la toate aberațiile astea, nu pot să înțeleg. Dar nu se termină aici. Un alt utilizator susține că a fost profund nemulțumit de „un interminabil zăngănit de arme și strigăt de luptă”. Acum înțeleg, nu știu cine a făcut parte din echipa de producție, însă o asemenea greșeală este absolut impardonabilă. Nu puteau și ei să le pună niște amortizoare, niște perne de puf, ceva, să nu le zăngăne armele în halul ăla? Și cine a mai pomenit de strigăte în timpul luptei? Sau înainte? Sau…după? Așa ceva…de unde până unde?

Ultimul caz, dar nu cel din urmă, am avut „plăcerea” de a-l regăsi într-o părere a unui utilizator în legătură cu filmul „Dumb and Dumber To”. Nu e tocmai un film de referință în istoria cinematografiei moderne, nici măcar un film-cult, care să inspire generații întregi de fani. E doar o simplă continuare a unui film de comedie de acum vreo 20 de ani, cu Jim Carrey și Jeff Daniels. Priviți cu atenție titlul, deoarece acesta reprezintă chintesența întregii afirmații a respectivului cinefil. Acesta era nemulțumit de jocul actoricesc al celor doi actori amintiți anterior, pe motiv că „se comportă de parcă ar fi niște retardați”. Acuzați. De retardism. Într-un film intitulat „Dumb and Dumber”. Tăntălăul și gogomanul, dacă ar fi să folosim traducerea abruptă din limba română. În regulă, înțeleg, nu e cel mai grozav film făcut pe o rază de zece galaxii, e foarte probabil să fie considerat unanim un film prost, dar de aici și până a acuza personajele de retardism, într-un film în care se presupune că personajele n-ar trebui să fie desprinse tocmai din vreun cerc literar ori un concert de operă, ci să fie absolut cretine (pentru că asta e ideea filmului!), mi se pare un gest de ipocrizie, rodul unei aroganțe inexplicabile și o minunată demonstrație de cinism inutil.

Mi-aș fi dorit ca acest gen de reacții să fie cât mai restrânse, însă au început să capete amploare, ceea ce nu-i tocmai benefic. Nu știu dacă sunt doar recenzii sarcastice sau se doresc a fi într-adevăr serioase. Mă simt depășit de situație. Am senzația că mie îmi scapă ceva ce toți ceilalți sesizează mult mai ușor. Aștept recenziile care să spună că „Nașul” e un film nasol pentru că mor prea mulți oameni, că în „Tăcerea mieilor” Hannibal Lecter e de-a dreptul malefic și înspăimântător, că în „Fight Club” e prea multă violență și că în „Terminator” Arnold Schwarzenegger seamănă mai mult a robot decât a om. Până atunci, rămân cu deziluziile mele în materie de filme. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic împotriva recenziilor negative, ba dimpotrivă, le consider extrem de benefice, atâta vreme cât sunt bine argumentate. Totuși, nu neg posibilitatea ca problema să fie la mine. Sper doar ca, în timp, să devin și eu capabil să înțeleg pe deplin ceea ce, din câte se pare, îmi scapă de atâtea ori – evidentul. Sau, mă rog, orice ar fi acel ceva.

*Avertisment: articolul conține spoilere. Și nu de-alea de la mașini. Dacă ați văzut deja serialul (probabil l-ați văzut, acesta fiind, cel mai probabil, motivul pentru care vă aflați pe această pagină), rândurile de mai jos vor fi o simplă opinie a unui adolescent.

** Sursa foto: facebook.com/serialul.umbre

După cum cel mai probabil ați aflat deja, în special consumatorii săptămânali de producții HBO și nu numai, primul sezon din serialul „Umbre”, adaptarea serialului australian „Small Time Gangsters” în societatea românească a luat sfârșit, lăsând în urmă câteva enigme. A fost oare finalul potrivit? Și-a meritat serialul cele 40 de minute de timp în grila de programe HBO? A reușit scenariul să fie mai mult decât niște înjurături gratuite puse pe sticlă? A scos Cobileanski niște cadre ceva mai creative decât eterna cameră tremurândă? A reușit Pavlu să treacă dincolo de Văru’ și să fie un badass convingător, de ținut minte? A existat o oarecare dezvoltare a personajelor de-a lungul celor 8 episoade? Merită serialul un sezon al doilea? Și cel mai important, a reușit serialul să își depășească condiția? Să o luăm pe rând.

A fost finalul potrivit? Da și nu. Să ne amintim pe scurt ce s-a întâmplat. Relache află că fie-sa, Magda, e gravidă cu băiatul Căpitanului. Moment în care cercul vicios se completează. Personajul principal află că planul lui de a părăsi lumea interlopă este acum imposibil de realizat și se vede pus în punctul de a alege: fie îl omoară pe mafiot (așa cum cadrele cu Relu ținând în mână acel briceag în timp ce îl aștepta pe Căpitan o sugerau), fie își acceptă soarta și îmbrățișează resemnarea. După câteva minute, Relu bagă briceagul în buzunar. Probabil are de gând să îl omoare cu mâinile goale. Și exact în momentul critic, unde suspansul era în elementul lui…sfârșit. Ecran negru și muzica Alexandrinei pe fundal. Un final brusc, așa cum a fost în toate cele opt episoade. Probabil neașteptat, având în vedere că era, totuși, ultimul episod, însă ușor controversat. Probabil misterios, însă, de fapt, nu face altceva decât să sugereze deznodământul, fără a-l oferi „pe tavă”. Pentru că da, privind din perspectiva mea, serialul acesta a avut un sfârșit. Întreaga scenă finală, de la aflarea veștii de către Relu și Gina și până la momentul de pe holul spitalului constituie o metaforă a resemnării. Finalul gravitează în jurul acestei idei, de împăcare cu prezentul tăios și neverosimil și acceptarea unei vieți dezolante, pe care fiecare o privește dintr-o perspectivă diferită. Relu, din ucigașul cu sânge rece, se vede nevoit să renunțe la conduita criminală, intimidantă. Căpitanu’ alege o abordare ceva mai relaxată, mai distantă, mai jovială, aducând un plus de comedie neagră poveștii și ascunzând, de fapt, o dezamăgire cruntă pentru fiul său în care și-a pus toate speranțele. Magda renunță la cinismul care o caracteriza. Tedy, fiul Căpitanului, așa-zisul intelectual care ascultă Verdi în taxi, observă ce înseamnă cu adevărat viața, dincolo de operă și cultură. Pe scurt, toți devin niște…exact, umbre. Asemeni acelei societăți pe care o portretizează.

Reluând întrebarea pe care am adresat-o la începutul paragrafului, aș spune că a fost finalul potrivit. Deși nu neapărat cel pe care majoritatea îl doreau. Iar având în vedere că publicul e cel care trebuie să fie mulțumit, nu știu dacă e tocmai optim. Acum probabil că mulți ar putea să spună că finalul este asemănător cu cel al serialului după care „Umbre” a fost adaptat. Ceea ce mi se pare firesc, având în vedere că reflectă aceeași societate. Iar într-o astfel de societate nu există final fericit. Există doar angoase și ambiguitate. Dintr-o asemenea lume se evadează într-un singur fel. Unul nu tocmai prielnic.

Și-a meritat serialul cele 40 de minute în grila HBO? Aș spune că da. Serialul a beneficiat de foarte multă atenție în mediul online, fapt care mă face să cred că audiențele HBO de duminică seara au înregistrat numere ceva mai mari decât de obicei. Majoritatea recenziilor după fiecare episod erau pozitive, impresia generală fiind că episodul „a livrat”. Având în vedere acestea, e posibil ca undeva, în studiourile HBO Europe, cineva să plănuiască un eventual sezon al doilea. Finalul pe care l-a oferit primul sezon oferă o mulțime de posibilități.

A reușit scenariul să fie ceva mai mult decât niște înjurături gratuite puse pe sticlă? Pe alocuri, da. Per total…a încercat. Se vede că Bogdan Mirică și-a dat silința să scoată ce-i mai bun și să capteze în detaliu atmosfera și limbajul adecvat societății pe care o ilustrează. În ciuda eforturilor, nu de puține ori dialogul a părut relativ forțat. Nu știu dacă e neapărat datorită prestației actorilor, care deveneau uneori mecanici atunci când trebuiau să livreze o înjurătură, nereușind să sune autentic, natural, sau dacă e de la scenariu. Din câte am văzut, în astfel de cercuri nimeni nu face o pauză lungă sau să schițeze vreo grimasă neobișnuită înainte de o înjurătură. Face parte din context și păstrează cursivitatea în vorbire. Cam asta ar fi de rău. În rest, numai de bine. Dacă ar fi să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului, aș spune că scenariul este în regulă. Pe alocuri, există chiar vreo câteva sclipiri, așa cum am menționat anterior. Mirică reușește să strecoare în scenariu câteva momente memorabile (un exemplu elocvent ar fi dialogul din taxi dintre nea Puiu și Teddy, discuția de la masa de poker sau monologurile ale lui nea Puiu) și punchline-uri care să accentueze componenta de comedie neagră a serialului. Pentru mai multe detalii despre câteva replici de referință din serial, despre acele momente care „au spart”, vă invit să citiți articolul lui Cristi Mărculescu, intitulat „Serialul Umbre îți poate îmbunătăți vocabularul și viața intelectuală”.

A scos Cobileanski niște cadre ceva mai creative decât eterna umbră tremurândă? Cu siguranță. Cu „Umbre”, moldoveanul a demonstrat că are stofă de regizor. Contrastul dintre lumini și umbre a fost folosit în mod inteligent, surprinzând această lume decadentă, care pare să nu doarmă niciodată. De asemenea, am apreciat decizia de a insista pe cadre apropiate, pentru a accentua relația dintre privitor și personaje, în special în momentele intense ale serialului. Dacă ar fi să enumăr câteva dintre cele mai interesante artificii regizorale, aș alege scena în care Relu își testează pistolul pe un felinar public, minunata scenă apărută de nicăieri în care turcul zboară pe geam direct pe Loganul lui Relu, speriind-o de moarte pe Gina, scurta secvență de tranziție cu Bucureștiul prezentat pe muzica lui Verdi, chiar înainte de dialogul menționat anterior și, nu în ultimul rând, momentul asasinării din pădure, întâlnit în ultimul episod (filmat isteț, de la distanță, pe semi-întuneric, astfel încât să lase loc de presupuneri și de incertitudini). Evident că nu am scăpat de camera tremurândă, pe care tânărul regizor moldovean o folosea în scenele de acțiune, pentru a accentua conflictul și toată drama pe care acesta o provoacă. Acolo unde se cuvine, de altfel, să fie folosită o astfel de tehnică și unde parcă nu deranjează atât de tare. A, și să nu uit de coloana sonoră foarte bine aleasă. Nu știu dacă e meritul regizorului sau al vreunei echipe de producători, însă cine a gândit melodiile folosite la sfârșitul fiecărui episod merită aprecieri. De la „Ploaie în luna lui Marte” a lui Nicu Alifantis, până la „Ego nr. 4” a trupei Luna Amară și piesa Alexandrinei din episodul final, alegerile s-au dovedit a fi extrem de inspirate. Da, știu…și acea manea psihedelic-progresiv-hipsteresc-parodică a lui Andrei Dinescu, pe care tot Internetul românesc o căuta cu înverșunare după episodul al cincilea.

Relu

Relu, în ipostaza de recuperator „versat”

A reușit Pavlu să treacă dincolo de Văru’ și să fie un badass convingător, de ținut minte? Aș fi spus că da…până la ultimul episod. Penultimul, de fapt. De-a lungul a șapte episoade, Pavlu s-a transpus excelent în pielea personajului. Afișând un fizic ceva mai impunător decât în reclamele la un anumit site de anunțuri, după trei luni de sală și lecții de box, actorul a izbutit să portretizeze un personaj destul de complex datorită dramelor familiale și a dublei personalități, afișând totodată acea alură impunătoare, adecvată filmelor de acțiune, a omului aparent lipsit de scrupule, care face multe și spune puține și care te face să te întrebi dacă ești sigur că vrei să te dai jos la el, pe motiv că ți-a tăiat calea în giratoriu (deși nu cred că era cazul, Relache conducea destul de prudent pentru un taximetrist). În ceea ce privește complexitatea existențială a personajului, Relache nu trăiește neapărat niște drame de ordin metafizic, însă ceea ce îl diferențiază de restul anturajului în jurul căruia gravitează este tocmai conștiința, care îi determină caracterul temperamental și atitudinea rece, însă adesea instabilă. Ucigaș accidental (și nu o dată), alteori un adevărat maniac (în scena în care aruncă un turc fix pe parbrizul taxiului), Relache tace (până pe sfârșit) și face. Am zis că până în penultimul episod, unde, după ce se întâlnește cu Toma, un interlop local, nu mai este atent la alți cinci „băieți” pe care i-a legat. Evident că unul scapă și îi dă cu o sticlă în cap. Iar de acolo, în ultimul episod, Relu scapă la mustață de un topor după ceafă spre veșnica nefolosire a capului, după ce zbiară ca din gură de șarpe și cere să fie ascultat. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Toma n-ar fi dat doi bani pe ce are acesta de spus. În afară de această scenă, care presupun că era necesară pentru a ilustra și o latură vulnerabilă și ceva mai apropiată de realitate a lui Relu, Pavlu e convingător în rolul de recuperator. Fie că e la costum sau în trening, cu mască pe față sau cravată la purtător, acesta dă viață unui personaj autentic, extrem de potrivit în contextul Bucureștiului actual și, cel mai important, credibil în postura de „tip dur”. Om „dintr-o bucată”, al cărui rol e să caftească și nu să vorbească (deși are câteva momente de sclipire în dialog), Relu este un exponent al „clasei de jos”, captiv într-o lume pe care, datorită conștiinței, nu o poate accepta cu prea multă ușurință și în care se vede prizonier. Un vinovat cu vină, o victimă a sorții care l-a forțat să o accepte, spre binele familiei și în încercarea de a-și depăși banala condiție, Relu se vede prins în mrejele Bucureștiului neverosimil, care îl determină să își accepte criza de identitate prin intermediul unei resemnări amare.

A existat o oarecare evoluție a personajelor de-a lungul celor 8 episoade? Aici aș spune că avem de-a face cu două categorii semnificativ diferite: personaje care au rămas neschimbate de la începutul serialului până în ultima secundă a ultimului episod și personaje care au evoluat semnificativ. Din prima categorie ar fi să-i amintesc pe cei doi copii ai familiei Oncescu (în ciuda prestațiilor decente ale acestora, n-a prea existat cine știe ce evoluție a acestora), Sabin, care rămâne același mic mafiot de duzină, subordonat al Căpitanului (deși are câteva replici interesante pe parcursul serialului), Codrin, doctorul, pe care mi-aș fi dorit să-l văd puțin mai mult și vecinul familiei Oncescu, interpretat de Andi Vasluianu (căruia, din păcate, nu i se oferă prea multe șanse să-și demonstreze talentul). Altfel spus, personajele secundare și episodice. Am să vorbesc îndeosebi de cea de-a doua categorie, a personajelor care au suferit o semnificativă evoluție, deoarece aceasta este în mod evident mai importantă.

Nico

Am să încep cu Nico, simbol al femeii emancipate în societatea românească actuală. Lăsând impresia unei așa-zise „femme fatale” de București, Andreea Vasile redă perfect caracterul meschin și de-a dreptul sinistru al acestei lumi. Probabil că e ușor neașteptat ca această chintesență a maleficului uman să fie redată prin intermediul unui personaj feminin, însă acest lucru se dovedește a fi benefic în desfășurarea acțiunii. Lipsită de scrupule și aflându-se mereu cu un pas înainte, Nico este cam singurul personaj care, datorită inteligenței șiintuiției feminine, reușește să scape cel mai puțin șifonată din toată povestea. Scena din apartamentul acesteia din ultimul episod, apelul la Poliție, urmat de scandalul provocat lui Sabin, cunoscând caracterul de recidivist al acestuia, totul fiind plănuit cu o precizie neverosimil de exactă este numai unul dintre exemplele care conferă acestui personaj succesul, într-o formă sau alta.

Gina

Gina mi-a adus aminte de Skyler White, nevasta lui Walter White din „Breaking Bad”. Inițial nu știe ce se întâmplă, mai apoi află toată nebunia din care face parte în mod indirect, relația dintre ea și Relu suferă modificări drastice, însă ulterior, forțată de împrejurări, se vede nevoită să ajungă la un consens cu partenerul de viață, pentru binele întregii familii. Inteligentă și totodată pragmatică, asemănătoare soțului ei, Gina încearcă să facă față unei lumi care o copleșește, încercând să țină în frâu o familie măcinată treptat de avalanșa de secrete care ies la suprafață odată cu criza de identitate a lui Relu. Cu toate acestea, Maria Obretin demonstrează că are stofă de actriță, rolul potrivindu-i-se de minune. Aceasta duce cu succes la bun sfârșit atât rolul de mamă al unei familii zbuciumate din exterior, cât și pe acela de soție de taximetrist/recuperator, modul în care se adaptează la situațiile întâlnite de-a lungul serialului și dramele de conștiință salvând-o astfel de la o posibilă dezvoltare liniară și banală.

Teddy și Magda

Teddy a fost, de asemenea, una dintre surprizele plăcute din serial și, totodată, personajul a cărui evoluție este, probabil, cea mai exponențială dintre toate. De la un tânăr inofensiv și inocent, un adevărat „teddy bear” (de unde și referința), cu aere de intelectual (o „femeie masculină”, în concepția tatălui său interlop), tânărul adolescent suferă o evoluție radicală în urma experienței trăite alături de Relu. Încă de la prima bâtă de baseball în capul unui anonim de la care Relache avea de recuperat niște bani, acesta începe să aibă o concepție diferită asupra vieții și asupra existenței umane, păstrând însă aparențele unui tânăr cultivat, cu idealuri mărețe. Relația sa de dragoste cu Magda vine ca o consecință firească a „colaborării” forțate dintre Relu și fiul Căpitanului, fiind un factor decisiv al deznodământului pe care l-a avut serialul, reușind să contribuie la desăvârșirea cercului vicios, precum și la imposibilitatea lui Relu de a evada din acea lume claustrofobă a interlopilor. Treptat, experiențele de viață pe care Teddy le trăiește, genialul dialog din mașină alături de nea Puiu (unul dintre momentele memorabile ale acestui sezon), precum și dorința de afirmare în fața tatălui său, care îl consideră o dezamăgire îl determină să clacheze lamentabil în fața sorții, demonstrând că nu a reușit să învețe nimic din toate lecțiile de viață pe care le-a primit datorită aroganței și gestului de frondă adolescentin, care în final aveau să-l coste scump, însă pentru care este incert dacă avea să plătească sau nu. Ah, privilegiile pe care le oferă un final deschis…sau lipsa de determinare asupra stabilirii unui destin clar și concret din partea scenariștilor. În ambele cazuri, Teddy reprezintă un simbol al adolescentului modern, forțat să se maturizeze, trăind cu impresia că e atotștiutor și a cărui inteligență la nivel teoretic îi este total nefolositoare în raport cu adevăratele probleme ale vieții.

Căpitanu'

Căpitanu’

Despre Căpitanu’, în general numai de bine. Rolul de interlop i se potrivește ca o mănușă, fiind unul dintre personajele care nu se chinuie prea mult să livreze o înjurătură, spre deosebire de alte personaje episodice. Rolul de o importanță semnificativă în cadrul serialului îl obligă la o evoluție continuă, marcată atât de momente șocante pentru oamenii obișnuiți, însă firești pentru un interlop, precum scena uciderii deputatului, dar și la o latură umană, marcată de teamă și incertitudini, relevată în ultimul episod, acesta fiind, de fapt, elementul-surpriză din evoluția personajului. Relația cu celelalte personaje este una de vădită superioritate, acesta fiind liderul care ghidează fiecare mișcare a tuturor personajelor, deoarece, într-un fel sau altul, fiecare personaj are o legătură directă sau indirectă cu Căpitanu’. Dezamăgirea sa supremă o constituie însă fiul său, Teddy, a cărui activități total Persuasiv prin forță și putere de subordonare, de o măiestrie aparte în arta lumii interlope, maestru în vorbe și machiavelic în fapte, pragmatic și protectiv în același timp, Căpitanu’ reprezintă un simbol al dramei celor mai presus de lege, având scopul de a ilustra angoasele și disperarea celor bogați și influenți care, la urma urmei, sunt forțați să accepte realitatea societății în care se regăsesc și să se alinieze ordinii stabilite tacit și unanim de către aceasta.

Giani

Iar acum a venit vremea să trecem la cei care „au furat show-ul”, dacă se poate spune așa. Mă refer, desigur, la două personaje care au reușit să aducă plusuri notabile acestui serial, au contribuit enorm la dezvoltarea intrigii și au elevat statutul acestei producții la un nivel pe care puțini îl anticipau. Fără alte prezentări, Giani și nea Puiu. Despre primul, numai de bine. Deși apare în doar două episoade, primul și ultimul, Giani reprezintă punctul-cheie al poveștii. De la el începe toată acțiunea și, într-un fel, cu el se termină totul. Ilustrând tipologia românului „șmecher”, care „se descurcă” prin orice mijloace și driblează datoriile spre interlopi asemeni unui fotbalist de mare clasă. Nepăsător și arogant, cinic și nepăsător, Giani găsește puterea de a livra punchline-uri chiar și în fața morții, ilustrând un absurd cu valențe comice și accentuând comedia neagră ale serialului. Ultimul episod înfățișează o latură total diferită a lui Giani, atunci când acesta apare în viziunea lui Relu, înainte de punctul culminant al serialului. Regăsim un personaj schimbat cu 180 de grade, ceva mai filosofic și privind viața dintr-o cu totul altă perspectivă, una cu mult mai lucidă și mai profundă, atingând chiar și subiecte de nivel filosofic („eu nu pot să te iert, Relule…numai tu poți să te ierți”).

Nea Puiu, într-un dialog firesc

Nea Puiu, ca de la vulpoi bătrân la învățăcel

Nea Puiu și Sabin – de la vulpoi bătrân la învățăcel

Și astfel ajungem la nea Puiu, pe care îl consider sarea și piperul serialului. Un veritabil „showstealer”, care a dus acest serial pe culmi total nebănuite. Deși la început n-am dat doi  bani pe acest personaj, pe care mi-l imaginam pierdut pe drum, dispărut subit din peisaj undeva în primele 3-4 episoade, nea Puiu s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari (și plăcute) surprize ale acestei producții românești. În mod evident, momentul de cotitură al acestui serial l-a constituit dialogul din mașină, în care, cu toată inteligența pe care o avea Teddy, nea Puiu s-a dovedit a fi, în final, profesorul, printr-o lecție fină de ironie, pe care e clar că fiul Căpitanului n-a prea înțeles-o din prima. Reprezentant de semă al elementului de comedie neagră, depășindu-i pe Giani și Nico la acest capitol, nea Puiu se dorește inițial a fi un personaj jovial prin nepăsarea față de lumea înconjurătoare și printr-o indolență specifică vârstei înaintate. Vestea alzheimerului îi schimbă însă cursul firesc al vieții, vestea având efecte inimaginabile asupra conștiinței și atitudinii acestui personaj în raport cu anturajul din care făcea parte. Din acel moment, nea Puiu, o umbră a fostului angajat al Căpitanului, își reamintește că, în vremuri îndepărtate, acesta era un personaj de temut și încearcă, într-o ultimă reverență, un act final de nebunie probabil inconștientă, asă le reamintească tuturor că nu este deloc un simplu moș senil în devenire. Moment în care îl face knock-out pe Sabin, luându-l prin surprindere, îl atacă pe la spate cu Căpitanu’, trimițându-l în lumea viselor, o leagă pe Nico și fură banii Căpitanului. Regăsim aici o expresie a disperării ajunse la paroxism, nea Puiu regăsind tupeul să facă ceva la care Relu se gândea cu oarecare teamă. Accesul de disperare al acestuia îl determină să fie privit cu alți ochi în rândul lumii interlope, demonstrând tuturor că subestimarea acestuia a fost o greșeală comisă în mod inconștient și caracterizându-l drept un element-surpriză al acțiunii din serial. Evident, un astfel de personaj nu avea cum să „scape” fără un moment controversat, precum acela din ultimul episod. „Șmecheria” scoasă din joben de Cobileanski de a filma scena morții din pădure de la o distanță semnificativă, în umbră, fără a distinge clar cele două siluete este un moment de o însemnătate deosebită în evoluția lui nea Puiu, păstrând asupra sa acea aură misterioasă, acel element enigmatic care planează asupra acelei secvențe suspecte. A murit nea Puiu? Sau, de fapt, Tănase este victima? Părerile internauților sunt împărțite, ceea ce e absolut perfect. O elegantă ieșire din scenă a unui personaj emblematic pentru acest serial, precum și pentru producțiile românești din ultimele două decenii. Carismatic prin monologurile sale (inclusiv cel din ultimul episod), un adevărat om de acțiune în momente neașteptate, expresie a sictirului și miserupismului manifestat de românul scârbit și resemnat în fața vieții dezolante din societatea contemporană, nea Puiu este, poate, cea mai exponențială „umbră” din întreg serialul, elogiu al omului care nu mai are absolut nimic de pierdut, așteptându-și moartea în liniștita mocirlă a mediocrității.

Merită serialul un sezon al doilea? Personal, consider că da. În cele opt episoade, „Umbre” a reușit să atragă simpatia unui public larg, beneficiind astfel de un succes probabil mult mai mare decât cel anticipat. Majoritatea recenziilor din mediul online sunt pozitive, tematica serialului și adaptarea pe micul ecran, alături de un strop de autenticitate fiind elementele care au făcut din această adaptare a unui serial australian un succes autohton. Cândva, în viitor, e posibil să auzim noi vești legate de o posibilă continuare, deși producția originală cuprinde un singur sezon, format din opt episoade. Ceea ce înseamnă că, în cazul unui al doilea sezon, Bogdan Mirică ar trebui să o ia „de la zero” cu producția. După ce am văzut în primul sezon, consider că acesta este capabil să ducă povestea mai departe. Publicul cere. Oare de când nu a mai avut un serial românesc un asemenea feedback din partea publicului?

A reușit serialul să își depășească condiția? Cu siguranță. Deși primele două episoade nu anunțau neapărat un serial prea grozav, continuarea a reușit să ofere un produs de o calitate net superioară multor producții apărute în România în ultimii zece, poate chiar douăzeci de ani, surprinzând prin tupeul de a face ceva mai diferit față de producțiile românești cu care, mai mult sau mai puțin forțat, ne-am obișnuit în ultimii ani și jucându-și până la capăt șansele, în ciuda eșecului înregistrat de un serial cu tematică asemănătoare de acum câțiva ani. Tocmai datorită faptului că nu aveam așteptări prea mari de la această producție, „Umbre” a reușit să mă captiveze și să mă surprindă în mod plăcut. E drept, are mici defecte pe alocuri, dar per total, serialul se dovedește a fi un pas înainte în ceea ce privește conținutul audiovizual românesc. N-ar strica o continuare.

Notă: 8/10.