Printre favorite. Piesa României este printre favoritele la câştigarea Eurovisionului. Auzim textul acesta de câţiva ani încoace, însă de prea puţine ori s-a dovedit a fi luat în serios. Totuşi, semifinala a ţinut să-mi dea o palmă, aşa, în treacăt, clasarea României pe primul loc, în condiţiile în care a avut probleme cu casca (ceea ce m-a făcut să cred că performanţa trupei putea fi mai bună) determinându-mă să am, totuşi, încredere în Mandinga şi în piesa lor cu nume dificil de pronunţat. Însă ceea ce s-a întâmplat nu este ceva nou pentru reprezentanţii României la acest concurs. Repetându-se scenariul de anul trecut, piesa “favorită” a României se “loveşte” de voturile prea puţine şi punctele ocazionale primite de la alte ţări, iar rezultatul ajunge să fie dezamăgitor.

S-ar putea să par cârcotaş, dar piesa care a reprezentat România anul acesta nu mi-a plăcut. Şi e posibil să fie vorba de faptul că sunt veşnic nemulţumit, însă stilul acesta de muzică, despre care am mai vorbit acum ceva timp, nu îmi place. O fi ceva gen latino, combinat cu altceva, pe mine nu m-a atras cu nimic, ca să nu mai vorbim că însuşi numele piesei nu pare să aibă treabă cu refrenul ori cu altceva, părând o simplă înşirare de silabe asemănătoare, adunate într-o…ce-o fi şi cum s-o numi. Ca să nu mai vorbesc de “combinaţia” între spaniolă şi engleza cea de toate zilele a 95% dintre “artiştii” români din ziua de astăzi. Poate tocmai de aceea a fost aleasă această melodie să ne reprezinte, ca să nu mai vorbim că muzica “românească” din ziua de astăzi este apreciată peste hotare. Însă aici a intervenit o problemă. Piesa trupei Mandinga a avut de concurat cu melodii mult superioare calitativ, care au fost mult mai apreciate de către publicul european.

Dar haideţi să privim şi partea bună! România s-a clasat pe un loc mai bun faţă de anul trecut. Ar mai fi ceva? A, desigur, artificiile…

“Încă un eşec pentru România”, ar spune mulţi. Din păcate, avem pretenţii de locuri superioare, cu care ne-am învăţat de-a lungul anilor, însă devine tot mai greu de realizat acest obiectiv. În aceste condiţii, avem 2 soluţii: ori învăţăm să ne mulţumin cu puţin, ori ne hotărâm să acordăm o importanţă mai mare acestui concurs, prin atenta selectare a unor melodii mai bune. Organizarea nu cred ca ar putea fi o problemă, dacă Lady Gaga poate concerta pe Naţional Arena, nu văd de ce nu ar fi posibilă organizarea unui concurs precum Eurovisionul.

Despre câştigătoare nu am nimic de obiectat, Suedia merita primul loc. Totuşi, nu pot să nu remarc prestaţia Rusiei. “Tinerele cărunte” mi-au smuls un zâmbet. Au fost simpatice, ce pot să spun! Probabil că nu meritau locul 2, posibil să-l fi meritat, au mai fost şi alte melodii reuşite.

Locul 12. Progres, dar totuşi un eşec. Să ne încărcăm din nou rezervorul cu speranţe şi să ne resemnăm, poate la anul va fi mai bine. Asta facem de ani de zile.

Sincer să fiu, nici nu ştiu de unde să încep a descrie acest nou album al trupei Vama. Sau, mai bine zis, nici nu îl pot descrie suficient în cuvinte. De ce? Pentru că muzica bună nu se poate exprima în cuvinte. Muzica adevărată se simte şi se trăieşte.

Recunosc, nu ştiam la ce să mă aştept de la acest album, poate şi din cauză că nu am fost fan Vama (nouă sau Veche). Cunoşteam câteva melodii ale acestora, aşa ca pentru cultura mea generală în materie de muzică românească, dar nimic mai mult. Auzisem pentru cel puţin o dată în viaţă de Tudor Chirilă, însă nu ştiam cu adevărat ceea ce transmite prin muzică. Şi totuşi, ce m-a determinat să cumpăr acest album? Ei bine, sunt mai multe motive… În primul rând, aş spune că un motiv întemeiat îl reprezintă scrisoarea pentru liceeni a lui Tudor Chirilă.  Iar acum, ce legătură are una cu alta? Ei bine, atunci când ascultam mesajul lui Tudor am avut ocazia pentru prima dată să aflu mai bine cine este acesta ca om, care este gândirea sa, care sunt principiile sale, motivând tinerii la lectură. Nu am cum să nu apreciez asta. Al doilea motiv este “Copilul care aleargă către mare”, când la ascultarea acestei piese am avut, pentru prima dată, ocazia să mă ataşez iremediabil de o melodie a trupei Vama. Nu în ultimul rând, un rol important l-a avut un concert Vama care a avut loc în garajul Europa FM. Întâmplător, butonam televizorul în căutarea a ceva mai interesant decât ceea ce se difuzează de obicei, salvarea mea numindu-se Music Channel, care a avut bunăvoinţa să transmită acel concert care m-a impresionat enorm. Iar peste toate acestea, rolul principal îl constituie respectul pentru formaţie. Pentru că oricine îl poate descărca de pe Internet. Şi să fim serioşi, nu a costat o avere. Eu am ajuns să cred că albumul este cea mai bună investiţie pe care am făcut-o în ultimul timp.

După ce am ascultat din nou, pentru a nu ştiu câta oară acest album, încă nu reuşesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Pot spune că piesele te trec prin 1000 de stări diferite, de la iubire la agonie, apoi la vis, ca în cele din urmă să te readucă la stadiul de romantic incurabil,  te invită să răscoleşti dulapul cu amintiri pe care preferai să-l ţii închis, îţi oferă relaxarea de care ai nevoie când nu mai ştii cum să scapi de stresul adunat în timpul unei zi oribile, te poartă pe valurile bucuriei cu acorduri de chitară şi ritmuri de tobe într-o armonie apropiată de perfecţiune. Cu a sa voce caldă, dar puternică atunci când e cazul, Tudor Chirilă acordă un farmec aparte fiecărei piese, iar versurile decorate elegant, care îndeamnă mereu la optimism, ne duc cu gândul şi sufletul spre culmi înalte, limite depăşite, amintiri reînviate, sentimente puternice şi vise. Multe vise. În fiecare melodie regăsim esenţa trupei, acel lucru special care “mocneşte” în Tudor şi în ceilalţi membri ai trupei, acel fior, acel strop de magie care transformă o simplă melodie într-o declaraţie de sentimente. Altfel spus, în fiecare piesă regăsim o parte din ei. Şi din noi.

Recomand acest album tuturor celor ce au iubit cu adevărat cel puţin o dată în viaţă, visătorilor sau celor ce simt nevoia unei evadări din pseudo-muzica difuzată la radiouri. Pentru aceştia, “2012″ reprezintă o oază de relaxare combinată cu suferinţă, dragoste şi nu în ultimul rând, vise. Pentru că oamenii sunt visători. Şi pentru că muzica adevărată nu se explică, ci se simte şi se trăieşte.

În urma unui sezon 2 net superior primului, cu numere mai diversificate şi mai spectaculoase, talent show-ul “Românii au talent” a strâns în faţa televizoarelor milioane de români. Ce-i drept, a şi avut cu ce. Românii au dat dovadă de aptitudini care mai de care mai spectaculoase şi mai uimitoare. După ce am vizionat cele 2 sezoane ale show-ului, am ajuns la concluzia că românii sunt împărţiţi în 3 categorii: românii care se nasc cu un anume talent, românii care se antrenează şi muncesc din greu ca să reuşească şi românii la care e evident că talentul lor nu este cel pe care îl promovează, dar ei trăiesc cu impresia că sunt foarte buni la ceea ce fac.

Să revenim însă la Cristian Gog. Numărul său nu a avut artificii, nu a avut muzica dată la maxim, nu a conţinut nici măcar o cascadorie, un salt, o acrobaţie ori vreun instrument muzical. A avut însă ceva mult mai complex decât atât. Mentalistul din Cluj-Napoca ne-a arătat o altă faţă a spectacolului cu ajutorul aceastei forme a iluzionismului care duce privitorul în punctul în care îl face pe acesta să se întreabă “Este real?”. Însă parcă această întrebare capătă cu adevărat sens atunci când vedem un mentalist la treabă. Trucuri, iluzii, sau ceva mai mult de atât, ideea este că acest om, de care au ajuns să se teamă, mai în glumă, mai în serios, atât prezentatorii, cât şi juriul, a reuşit să mă facă să mă întreb dacă fiinţa umană îşi cunoaşte cu adevărat limitele, iar dacă noi suntem în stare să pătrundem în minţile altora, influenţându-le deciziile.

Pot spune că încă de când am văzut primii 3 finalişti, aleşi în urma votului telefonic, am ştiut că el va fi marele câştigător. Poate puţin cam previzibil, având în vedere că ocupanţii locurilor 2 şi 3, în ciuda talentelor pe care aceştia le au, nu meritau să câştige. Probabil că meritau alţii mai mult locurile pe podium, dar acestea sunt deja alte discuţii. Dacă ar fi fost după mine, podiumul ar fi trebuit să arate altfel. Şi ar fi trebuit să aibă mai mult de 3 locuri. Însă votul publicului nu se schimbă, aşa cum nici ocupanţilor primelor 3 locuri nu le va lua nimeni gloria obţinută prin muncă.

Nu mă pot abţine să nu spun vreo 2 vorbe despre Marian Florea. Ce a căutat la preselecţii, nimeni nu poate şti. Ce-a fost în mintea juriului, ei bine, nici ei n-au reuşit să-şi dea seama (mă aşteptam măcar la Mihai Petre să se opună avansării acestuia în semifinale, în condiţiile în care erau alte zeci de români talentaţi, care munciseră din greu, dar…). Faptul că a primit cele 3 X-uri în semifinală reprezintă, în opinia mea, un gest de normalitate întârziată. Omul acela nu avea ce căuta în semifinala unui show care se doreşte a fi luat în serios, decât în spaţiul destinat spectatorilor. De cealaltă parte, ţin să îi felicit pe Răzvan “Krem” Alexe şi Vasile Godja, doi dintre concurenţii mei preferaţi din acest sezon, dar şi pe trupa de dans “No Limit” pentru că lipsa auzului nu a reprezentat un impediment pentru ei, reuşind să facă un spectacol extraordinar, în ciuda faptului că muzica era pentru ei inexistentă.

Una peste alta, am avut parte de un sezon 2 foarte reuşit din punct de vedere al spectacolului, cu finalişti extraordinar de talentaţi. Reţeta succesului a funcţionat din nou, iar atâta timp cât românii vor urmări şi aprecia talent show-urile, toată lumea va avea de câştigat, de la postul de televiziune până la telespectatori. În opinia mea, Cristian Gog merita să câştige marele premiu. Aştept cu nerăbdare sezonul al 3-lea.

Încă de când am văzut inaugurarea stadionului care a costat o tonă de bani, începusem să mă gândesc că dacă finala Europa League va fi jucată pe această “arenă”, vom fi criticaţi aşa cum n-am mai fost vreodată ca popor. Însă la urma urmei a ieşit bine, mult mai bine decât mă aşteptam. Gazonul a rezistat, spectacolul de pe teren a fost unul net superior celui pe care (nu) îl vedem în România şi pe care probabil (nu) îl vom vedea încă 10 ani de-acum. Cu un Falcao extraordinar şi o echipă Atlethic Bilbao care nu mai semăna deloc cu acea formaţie ambiţioasă care elimina la pas Manchester United şi Schalke 04. Iar peste toate acestea, civilizaţie. Atât pe stadion, cât şi în afara lui, spaniolii au dat dovadă de ceea ce la noi, în România, este un lucru aproape inexistent, şi anume educaţie. Trăind într-o ţară în care respectul nu mai reprezintă de foarte multă vreme decât un simplu cuvânt pe care îl regăsim în paginile DEX-ului, am stat şi m-am întrebat cum e posibil ca fanii unor două cluburi rivale să stea unii lângă ceilalţi fără a provoca incidente.

Despre suporterul care a intrat pe teren dorind dreptate pentru Universitatea Craiova nu voi spune prea multe. Fotbalul românesc nu mai este la fel fără echipa craioveană, iar unele persoane din conducerea FRF ar trebui închise după gratii pentru ceea ce au făcut.

Una peste alta, românii au făcut impresie bună străinilor veniţi la finală. Era şi cazul să mai apărem în lume cu ceva pozitiv, în condiţiile în care…

Astfel, ziua de 9 mai va avea o importanţă aparte atât pentru madrileni, cât şi pentru români. Nu, nu mă refer la ziua Europei de care majoritatea românilor habar n-aveau că era în acea zi (probabil au aflat cu ocazia meciului), ci la această finală, în care am avut ocazia de a vedea fotbal adevărat – chiar dacă echipele nu s-au numit Barcelona ori Real Madrid şi chiar dacă n-a fost vreun Messi ori Ronaldo – şi, mai important, am văzut ce înseamnă civilizaţia şi ce înseamnă să te bucuri în mod responsabil. Oare peste cât timp vom vedea aşa ceva şi la noi? Probabil mai e nevoie de vreo 3-4 finale de genul acesta.

Era ora de biologie. Prima oră după o vacanţă mult prea scurtă. Domnul profesor ne adusese nişte lucrări pe care le-am susţinut înainte de vacanţă, lucrări de care, sincer să fiu, uitasem. În timp ce un coleg împărţea lucrările fiecărui elev, eu eram “ocupat” cu cartea şi caietul, completând nişte detalii. La un moment dat, îl văd pe colegul meu că se apropie cu lucrarea mea, o pune pe bancă, iar apoi se întoarce la locul său. Când să văd lucrarea…dispăruse! Parcă se evaporase. Nu era nici în bancă, nici pe jos, nici alţi colegi nu puseseră mâinile pe ea…atunci unde este? Întreb în stânga, în dreapta..nimeni! Nimeni nu avea lucrarea mea. Deşi ştiam că nu e vina lui că a dispărut, îmi întreb colegul dacă a pus lucrarea pe bancă, deşi ştiam că voi auzi răspunsul aşteptat: “DA!” Îi spun domnului profesor că nu îmi găsesc lucrarea. Ca orice profesor, mă întreabă dacă mi-am scris numele pe ea. “Bineînţeles”, îi răspund. Atunci unde este? Nimeni nu ştie, nici măcar eu. Iar apoi domnul profesor îmi spune, cu mirare în voce:

“În 28 de ani, de când sunt în învăţământ, n-am mai văzut să dispară unui elev lucrarea de pe bancă”

Bineînţeles, îmi venea să intru în pământ de ruşine. Dar încerc să trec peste acest moment şi continui căutările. Am căutat până şi în ghiozdan, deşi era inutil. Observând că lucrarea nu doreşte să iasă din ascunzişul ei neştiut de nicio fiinţă prezentă în clasă, domnul profesor îmi spune, mai în glumă, mai în serios:

“Ştii,  pentru pierderea lucrării se dă nota 4…de fapt care 4, se dă 1…”

Cred că atunci era cel mai potrivit moment să îmi fac griji. Însă ştiam că domnul profesor îmi cunoştea nota de la lucrare, şi mai ştiam că acea foaie va apărea odată şi odată. Moment în care o voce din spatele clasei spune:

“Abia aştept s-o văd şi pe asta!” – bineînţeles, ironic.

Acum vine ultima încercare de a mai găsi lucrarea. Domnul profesor avea puse deoparte nişte lucrări fără nume. Aruncând un ochi, observ scrisul meu pe una dintre ele şi îi spun domnului profesor: ”Asta e lucrarea”, în timp ce prin mintea mea trecea o singură întrebare: “Dar cum s-a întâmplat de nu mi-am scris numele…?”

La urma urmei, totul a fost bine. Totuşi, nici acum nu înţeleg cum am uitat să-mi scriu numele pe lucrare.

Notă* : Dacă această lucrare nu v-a adus acea stare de amuzament care trebuia să v-o aducă această postare, este pentru că la capitolul “relatarea unor întâmplări amuzante” nu stau prea bine. Alţii se descurcă infinit mai bine la aşa ceva.

“Extratereştrii au fost oameni”, spune un comentator TVR cu câteva secunde după ce manşa retur dintre Barcelona şi Chelsea ia sfârşit. Afirmaţie cu care sunt de acord, raportat la ceea ce  întâmplat pe teren în dubla manşă susţinută de catalani împotriva londonezilor. Formaţia antrenată de Roberto Di Matteo a ştiut să se apere atunci când a fost nevoie şi să iasă la atac atunci când situaţia o cerea. Îndrăznesc să spun că londonezii au fost acuzaţi pe nedrept că au jucat numai defensiv. Privind statistica, au dat 3 goluri Barcelonei în aceste 2 meciuri.

Fotbalul are 2 faze: de apărare şi de atac, obligatoriu în această ordine, ar spune un cunoscător al fotbalului. Chelsea a ştiut exact când şi cum să se folosească de acestea, înclinând balanţa în favoarea lor, mai întâi la Londra, cu un gol venit aparent de nicăieri, iar mai apoi pe terenul catalanilor, mai întâi cu o execuţie de fotbalist a lui Ramires, atunci când era mai mare nevoie, în momentele în care pressing-ul sufocător al Barcelonei nu dădea vreo şansă londonezilor, iar pauza era la câteva minute distanţă, iar mai apoi în ultimele clipe ale meciului, în care Fernando Torres, jucător care după plecarea lui Villas-Boas şi-a adus aminte să marcheze, a înscris pentru a-i demoraliza şi pe cei mai optimişti fani ai catalanilor, care mai sperau la o minune în ultimele secunde, deşi era evident pentru toată lumea că aventura spre finală şi implicit spre câştigarea trofeului a luat sfârşit pentru echipa lui Pep Guardiola.

Cu Messi, Xavi şi Iniesta într-o uşoară scădere de formă, Barcelona a pierdut aproape tot ce putea pierde în numai…10 zile, începând cu campionatul şi terminând cu Liga Campionilor. Iar pentru cei care spun că echipa londoneză a avut noroc, să nu uite zicala care spune că “roata se întoarce”, încercând totodată să-şi aducă aminte de semifinala din 2009. După o dublă manşă fără victorie, culminată cu pierderea titlului în faţa rivalilor de la Real, catalanilor le-a mai rămas Cupa Spaniei. O consolare amară pentru o echipă cu un joc desprins din jocurile virtuale, care în sezonul precedent a câştigat tot ce se putea câştiga, mai puţin…Cupa.

În cazul echipei madrilene, situaţia stă uşor altfel. Bayern Munchen a fost echipa care a dominat această dublă manşă, atât pe Allianz Arena, cât şi pe Santiago Bernabeu. Ribery, Gomez şi Robben se distrau cu o apărare madrilenă de nerecunoscut, pentru ca în retur, dubla lui Cristiano Ronaldo din primul sfert de oră, o dublă care a dat mari speranţe fanilor madrileni, să încline balanţa, aidoma dublei manşe amintite mai sus, în favoarea echipei spaniole. Însă Bayern a demonstrat, pentru a nu ştiu câta oară, că este o echipă mare, marcând golul dintr-un penalty discutabil, fiindu-le refuzată însă o lovitură de pedeapsă mult mai evidentă la un henţ unde Pepe, fundaşul în cauză, merita al doilea cartonaş galben şi implicit eliminarea.

Totuşi, în aceste condiţii, Jose Mourinho a ales să împingă meciul în prelungiri, fiind mult prea sigur pe echipa lui. Decizia de a nu interveni pentru a schimba cursul jocului avea să-l coste la loviturile de departajare, o loterie în care fotbalul arată de cele mai multe ori faţa urâtă a jocului, unde echipa care nu merită victoria are 50% şanse să câştige, unde o execuţie nereuşită poate costa un meci, o calificare ori un trofeu. În acest caz, pot spune însă că a câştigat echipa care merita să meargă în finală. Iar dacă acesta trebuia să fie meciul în care Cristiano Ronaldo avea şansa să se ridice deasupra lui Messi, atunci portughezul a ratat o şansă imensă. E drept, a marcat o dublă care a readus-o în joc pe Real, însă un meci are 90 de minute, nu 15, atât cât a durat momentul de strălucire al echipei madrilene. Însă ratarea lui Ronaldo de la loviturile de departajare a însemnat începutul sfârşitului. E drept, nu e el singurul vinovat, însă pentru cei care aşteptau mai mult de la el, acesta a dezamăgit. A lipsit viteza, a lipsit acel joc încântător cu care i-a obişnuit pe fani. Iar când ai pretenţia de a fi cel mai bun, în multitudinea de jocuri bune şi foarte bune, un singur meci te poate costa totul, caz valabil aici. Un meci care a oferit lumii un Jose Mourinho în genunchi, imagine care a făcut înconjorul planetei, un Kaka cu o execuţie-cadou pentru portarul bavarezilor, un Sergio Ramos care a permis mingii şutate de acesta să urmeze drumul spre peluză, iar peste toate acestea, lacrimi. Lacrimi şi dezamăgire de partea madrilenilor. De partea cealaltă, bucuria unei victorii meritate.

Pe 19 mai, Bayern Munchen, singura echipă care are bilanţ pozitiv în faţa madrilenilor în confruntările europene va disputa finala pe teren propriu împotriva celor de la Chelsea, echipa care a eliminat deţinătoarea trofeului, într-un meci care va încheia un sezon plin de fotbal-spectacol, eficient în acelaşi timp, plăcut ochiului, cu multe surprize şi răsturnări de situaţie, în care cei mai mari jucători ai planetei ne-au arătat cum se ratează o lovitură de la punctul cu var. Ca privitor de fotbal, mă aştept de la această finală să fie un alt meci de povestit urmaşilor.

Acesta este adevărata semnificaţie a Sfintelor Sărbători de  Paşti. Nici mieii sacrificaţi, nici ouăle vopsite, nici coşurile pline nu reprezintă nimic din ceea ce ar trebui să ne transmită această mare sărbătoare. De-aceea vă urez doar atât: în aceste 3 zile de sărbătoare, încercaţi să retrăiţi bucuria pe care Apostolii au simţit-o atunci când l-au văzut pe Hristos înviat. Poate acum, mai mult ca oricând,  este momentul să ne deschidem sufletul şi mintea şi să încercăm să conştientizăm ceea ce s-a întâmplat cu aproape 2 milenii în urmă.

Lăsaţi la o parte toate grijile cotidiene, toate problemele şi orice neînţelegeri aţi avea cu alte persoane, uitaţi de ele. Acum este vremea să iertăm şi să devenim mai buni cu cei din jurul nostru.

El a pătimit şi  s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor oamenilor şi pentru mântuirea noastră. Însă, în cele din urmă, a biruit moartea. De aceea vă spun, din tot sufletul,

Sărbători luminate!

…A ales să înceteze colaborarea cu Bear Grylls. De ce? Păi, treaba a stat în felul următor: Discovery a vrut să înceteze realizarea emisiunilor “Tehnici de Supravieţuire” şi “Worst Case Scenario”, prezentate de acesta, iar britanicul urma să apară în două emisiuni noi. Cum era de aşteptat, “Supravieţuitorul”, aşa cum a fost numit de către fanii emisiunii “Man vs Wild” nu a fost de acord, deoarece lui îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, chiar dacă îşi punea viaţa în pericol. Mai mult, acesta a fost contractat să participe la alte două proiecte marca Discovery, însă nu a putut fi convins să accepte, drept urmare fiind cele întâmplate. Eu încă stau şi îmi pun multe întrebări: de ce ar opri un post  producţia unei emisiuni atât de apreciate?  S-or fi săturat de rating-ul prea mare, de milioanele de oameni din întreaga lume care priveau această emisiune? Au socotit ei că oamenii ştiu deja cum să supravieţuiască în alte condiţii? Vor să facă loc altor emisiuni? Toate acestea sunt întrebări la care noi,  cel mai probabil, nu vom găsi răspunsul. Oprirea unei emisiuni care aduce profit şi un mare prestigiu postului este o mişcare la care până şi un nebun care n-are legătură cu televiziunea ar îndrăzni să râdă şi să se opună cu vehemenţă.

Ca privitor al postului Discovery şi implicit al emisiunii “Man vs Wild” nu pot spune decât că decizia luată în această privinţă mi se pare foarte proastă. O decizie pe care nu voi reuşi să o înţeleg vreodată. Pentru mine, Bear a fost şi va rămâne un erou. Şi nu unul din acela cu mantie, care se bate cu răufăcătorii, precum vedem în filme şi în benzi desenate, ci unul care îşi pune viaţa în pericol pentru ca noi, cei care îl urmăream (acum trebuie să vorbesc la trecut…) să ştim ce avem de făcut în situaţii disperate. Dacă omul acesta m-a învăţat ceva mai mult decât ce trebuie să fac atunci când mă aflu în condiţii extreme, atunci m-a învăţat că mereu există o şansă, o cale, un mod de a trece peste orice obstacol, cu voinţă şi sacrificii (cine nu cunoaşte celebra sa replică “e plin de proteine…”). Momentele în care era paraşutat în tot felul de locuri, sau în care îşi construia adăpost din ce îi oferea natura sunt momente memorabile, care îi vor lipsi atât lui, cât şi celor care îi urmăreau emisiunea. Nicio problemă, emisiunile reciclate marca Discovery, gen “Supravieţuire în doi” îl vor face pe celebrul britanic uitat. Poate când vor face teroriştii pace cu americanii. Din partea mea şi, probabil, a milioanelor de telespectatori din întreaga lume, ofer cu căldură postului Discovery nota zero pentru această decizie, cu menţiunea că îi “felicit” pentru cea mai proastă alegere pe care au luat-o în ultimii ani.

Cum era de aşteptat, “adulţii” s-au trezit să arunce din nou cu vorbe în tânăra generaţie, din care, întâmplător sau nu, fac şi eu parte. De această dată, este vorba de un conflict muzical (ei, n-aţi crede!). Întâmplător, am observat cum tinerii sunt criticaţi că ascultă rap, pe motivul că, vezi-Doamne, rapperii au melodii care conţin limbaj explicit, sau obscen, cum le place lor să-l numească. Deci persoanele care ascultă melodii cu aluzie la relaţii intime acuză tânăra generaţie că ascultă melodii cu conţinut obscen! Şi eu, ridicolul de mine, care credeam că gusturile nu se discută! Paradoxul atinge cote maxime, iar asta nu e tot. Aceşti adulţi, care, îndrăznesc să spun, nu au mai mult de 2 neuroni şi jumătate în cap, şi aceia aflaţi în repaus continuu, susţin sus şi tare ideea că acest stil de muzică înlătură orice formă de educaţie din viaţa tinerilor ascultători, iar aceştia sunt îndemnaţi la violenţă, injurii şi lipsă de respect. Eu îndrăznesc, fără nicio jenă, să îi contrazic. De-a lungul timpului, rap-ul a fost un mod de manifestare liberă, nealterat de bariera impusă de societate, şi anume cenzura. Cu ajutorul acestui stil muzical, s-au transmis, de-a lungul timpului, nenumărate mesaje sociale publicului larg, mesaje care nu făceau altceva decât să arate adevărul, aşa cum este el, iar precum ştim cu toţii, adevărul doare. Însă românul e învăţat să vadă şi să creadă numai ceea ce vrea, şi nu ceea ce reprezintă neapărat adevărul. Probabil că aceşti oameni care aruncă cu vorbe în tânăra generaţie nu sunt in stare să înţeleagă rap-ul şi mesajele pe care acesta le transmite, iar melodii de genul celei mai sus criticare reprezintă un refugiu pentru aceştia. Iar limbajul îi deranjează doar pe cei ce nu văd în depărtare.

În literatură, există o teorie, care se numeşte “teoria formei fără fond”. Aceasta spune aşa: o operă care are o formă interesantă, atrăgătoare, dar care nu spune nimic, e fără valoare. Pe scurt, degeaba o operă e frumoasă din punct de vedere estetic, dacă nu transmite nimic cititorului. Ce legătura are teoria asta cu muzica? Ce legătură are literatura cu muzica? Păi, uite că are. Aşa stă treaba şi cu “Ai Se Eu Te Pego” (cu câtă silă scriu numele acestei piese, nici nu vă puteţi închipui…). Melodia este o formă fără fond. Deşi sună bine, ritmat, săltăreţ, nu transmite nimic. Mai mult, nu numai că versurile nu ne îmbogăţesc cu nimic, ba dimpotrivă. Versurile acestei piese ne sărăcesc deoarece ne obligă, oarecum, să ne gândim la tot felul de obscenităţi sau frivolităţi, gen “oare ce i-ar face fetei dacă ar prinde-o?”, tacâmul fiind completat cu un dans mai mult decât sugestiv.  Nici că-i pasă populaţiei hipnotizate de o melodie total absurdă… Ritmul e suficient ca oamenii să nu se gândească la ce aud, caz care se aplică şi în cazul manelelor sau altui gen de poluare muzicală precum acesta. Oricum, nu mă interesează câtuşi de puţin dacă o prinde sau în ce limbă o va face, ceva mă face să cred că românul de rând se va plictisi de această melodie şi va scăpa de ea ca de o măsea stricată (unii au şi făcut-o deja…). Nu-i nimic, va apărea alta, şi tot aşa, pentru că majoritatea nu ştiu să judece melodiile. Rap-ul va rămâne acelaşi, pentru totdeauna. Însă mereu se vor găsi, dintre aceia fără raţiune, oameni care să critice şi să arunce cu noroi în orice sau oricine se va ridica împotriva lor, pentru că ei nu vor şti niciodată să aprecieze muzica adevărată sau, cel puţin, să respecte alte genuri muzicale. Pentru ei, refugiul muzical va fi mereu o formă fără fond.  Respect celor selectivi, care ştiu să facă diferenţa!

2012, iarna, mai către sfârșitul ei: Acum, la final a venit, în sfîrșit și iarna. Și din nou ne-a prins nepregătiți. Orașe atacate de fulgi, sate înghițite de mantia distrugătoare a iernii, și peste toate astea, durerea disperată a unor oameni care nu mai știu, parcă, cum se abordează acest anotimp…

Privim îngroziți la televizor: trenuri ale groazei pierdute în câmpii pierdute și ele în zăpadă. Sate fantomatice din care se mai disting doar vârfurile înghețate ale hornurilor, geruri năprasnice care ne îngheață și răsuflarea din noi. E iarnă, o iarnă tristă și dezarmantă.

Am privit și eu la TV durerea semenilor noștri, care au pierdut lupta cu iarna, fără ca măcar să o ducă. Am privit știri despre oameni prinși în nămeți, pregătiți parcă să își primească, în întunecime, sfârșitul. Am privit apoi gesturi de solidaritate și am admirat dorința sinceră a celor mai mulți români de a ajuta. Și am mai privit, în cadrul știrilor sinistru-tragice, copii care se dădeau cu sania pe acoperișurile caselor devenite cele mai palpitane pârtii, am văzut oameni uniți de greutatea iernii. Am văzut chiar și … o oaie: Un moșuleț se afla pe acoperișul propriei case, alături de o oaie pe care o salvase din grajdul acoperit și el de nămeți. Întrebat de un reporter apocaliptic ce face cu oaia aceea, bătrânelul a răspuns simplu: „- Ce să fac? Mă ajută să curăț zăpada…”. Și atunci am înțeles…

Iarna aceasta a fost cu adevărat o tragedie doar pentru … reporteri. Pentru cei care, forțați de șefii dornici de audiențe, au ajuns … unde era iarna mai mare. Și acolo s-au întâlnit cu oameni care au  luat iarna cu toate greutățile ei, în singurul fel în care o puteau face: cu luciditate. Și, pentru că așa e românul, au scos din tot răul și un bine: solidaritate, unitate și compasiune.

A fost iarnă: grea. Iar televizorul a reușit să ne-o fure. Televizorul, … la televizor nu s-a anunțat ger, ci cod de ger; nu s-au anunțat ninsori ci cod de ninsori; nu s-a anunțat vânt, ci cod de vânt. De necrezut, aşa e? Codul galben a devenit un brand la noi în ţară.  Toată lumea vorbeşte despre asta, însă nimeni nu mai ştie că e iarnă. Cui îi pasă de asta? E cod galben, e mai trendy! Cred că, din 10 oameni pe care i-aş întreba pe stradă ce părere au despre vreme, mai mult ca sigur 4-5 persoane îmi vor aminti că e “cod galben”, că aşa zice tanti/nenea care prezintă ştirile. Încet, dar sigur, codul ia locul anotimpului, iar oamenii nu mai privesc vremea de afară prin prisma a ceea ce vedem noi (cu ochii, cu mintea dar și cu sufletul), ci aşa cum vrea TV-ul să vedem, TV care ce ne aruncă, (cu litere mari pe fond galben, că aşa e la modă şi cu cât e scrisul mai mare, cu atât sare în ochi mai tare privitorilor), fără nicio jenă, codul. Însă ce s-ar fi întâmplat dacă la TV nu s-ar fi spus că este cod galben? Oare atunci am şti să apreciem iarna şi toate bucuriile aduse de acest anotimp? Sau, măcar, am mai privi această situaţie atât de dramatic?  E drept, iarna a fost ceva mai aspră, însă faptul că ninge nu mi se pare atât de dramatic. Marea dramă este codul. Sau, cel puţin, asta vor să ne facă cei de la TV să credem. Iată şi un alt exemplu elocvent.

Acum câteva zile, la TV, un reporter din judeţul Buzău, am impresia, încerca să convingă masele de oameni cât de grea şi cât de odioasă este iarna, spunându-ne că acest anotimp este o tragedie şi o calamitate, că i-a izolat pe oameni, că viaţa acestora era în pericol… În spatele lui, cameramanul a surprins absolute accidental un grup de copii şi de adulţi. Aceştia, culmea, nu înfăţişau niciun dispreţ faţă de iarnă, nici pe departe. Se dădeau cu săniuţa, râdeau…pe scurt, se bucurau de iarnă, uitând de griji. Pentru ei, zăpada căzută era și un prilej de bucurie. În timp ce nenea reporterul se chinuia să detalieze o tragedie… Aşadar, de ce oamenii cred tot ce se spune la TV în loc să se convingă ei, cu ochii lor, dacă TV-ul are sau nu dreptate? De ce iarna este privită la televizor ca o tragedie şi nu ca un prilej de bucurie? De ce se arată doar părţile negative? Dacă iarna nu ar fi fost caracterizată prin coduri, ni s-ar mai fi părut atât de grea? Am impresia că nu contează. Noi să fim sănătoşi, că de restul se ocupă codul…

La ora la care scriu aceste rânduri, la TV e cod galben de ninsori; iar afară, pe geam, este o ninsoare ca în povești, cu fulgi mari și frumoși. Cerul roșiatic e luminat de nea, iar senzația care mă cuprinde e aceea de liniște și pace. Da, e grea iarna, pentru unii a fost chiar împlinirea unui blestem, dar în sfârșit, anul acesta am avut parte de … iernile de altădată…